Sfântul Cuvios Antipa de la Calapodești este un monah ortodox de neam român care s-a nevoit la Muntele Athos, în Moldova și la Mănăstirea Valaam din nordul Rusiei, fiind cinstit astăzi ca sfânt deopotrivă de Biserica Ortodoxă Română, de Biserica Ortodoxă Rusă și de monahii greci ai Sfântului Munte. Pomenirea lui se face la 10 ianuarie, ziua mutării sale la cele veșnice. Grecii îl cinstesc ca „Antipa Athonitul”, rușii ca „Antipa de la Valaam”, iar tradiția românească l-a numit după satul nașterii sale. Această întreită cinstire, peste granițe și limbi, este semnul cel mai limpede al unei vieți duhovnicești care a depășit hotarele unei singure Biserici locale.
Multă vreme viața lui a fost cunoscută mai ales în forma scurtă, hagiografică, lăsată de ucenicul său Pimen, cu unele neclarități în datări și locuri, pricinuite de lipsa documentelor. Cercetarea recentă a arhivelor — corespondența Sfântului și a egumenilor de la Schitul Prodromu, documentele de la Valaam, de la Arhivele Naționale din Iași și de la Marea Arhivă Istorică a Rusiei din Sankt Petersburg — a îngăduit limpezirea acestor neclarități și reconstituirea unei cronologii mai sigure a vieții sale. Pe această temelie documentară se sprijină și rândurile de față.
Contextul
Sfântul Antipa s-a născut într-un veac greu pentru lumea ortodoxă din răsăritul Europei. Principatele Române se aflau încă sub presiunea Imperiului Otoman și în calea expansiunii Imperiului Rus, căutând totodată, pe plan intern, calea spre un stat propriu, modern. În acest cadru, viața monahală păstra o continuitate duhovnicească mai veche decât orice graniță politică: tradiția isihastă a rugăciunii neîncetate a inimii, reînnoită în veacul al XVIII-lea de Cuviosul Paisie de la Neamț și răspândită de ucenicii lui în mănăstirile din Moldova, de la Athos și până în nordul Rusiei. Sfântul Antipa pășește pe urmele marilor nevoitori isihaști din acel răstimp — Cuvioșii Onufrie de la Vorona, Vasile de la Poiana Mărului, Paisie de la Neamț și Gheorghe de la Cernica — părinți încercați în rugăciunea inimii, care purtau mai departe lucrarea Părinților din Pateric. Mănăstirea Valaam, unde Sfântul Antipa avea să-și încheie viața, trăia tocmai după rânduiala paisiană, adusă acolo de ucenicii aceleiași tradiții. Viața Sfântului Antipa este, în multe privințe, istoria acestei tradiții care leagă Moldova, Sfântul Munte și Valaam într-un singur fir duhovnicesc.
Copilăria și familia
S-a născut la 12 iunie 1816 în satul Calapodești — pe atunci în comuna Dealu Morii, județul Tecuci, astăzi în județul Bacău — singurul copil al unei familii de credincioși simpli, dăruit părinților după ani îndelungați în care rămăseseră fără urmași. Tatăl său, Gheorghe al lui Constantin Luchian, era diacon la biserica satului; mama sa, Ecaterina, fiica lui Atanasie, avea să se călugărească mai târziu, primind schima cea mare cu numele de Elisabeta. La botez, pruncul a primit numele Alexandru.
Copil fiind, Alexandru s-a deosebit printr-o simplitate ieșită din comun: unii dintre cei de-o seamă îngenuncheau înaintea lui cu admirație, alții îl băteau pentru nevinovăția lui. Multă vreme nu a putut deprinde învățătura, iar dascălii îl povățuiau să lase școala; el însă plângea, spunând că singura lui dorință era să învețe a citi, ca să-și petreacă viața cu lecturile duhovnicești. Răbdarea și rugăciunea i-au adus în cele din urmă rodul așteptat, iar dragostea pentru cărțile sfinte i-a rămas pentru tot restul vieții. Rămas orfan de tată în jurul vârstei de zece ani, prin anul 1826, a fost trimis de mama sa să deprindă meșteșugul legării cărților — pe care l-a învățat de la un stăpân aspru, ce-și însoțea poruncile cu lovituri. Ajuns meșter legător, s-a întors acasă, sprijin pentru mama sa văduvă; dar nici libertatea, nici traiul îndestulat nu l-au lipit de cele pământești, ci adesea repeta în sinea lui cuvântul Psalmistului: „Arată-mi, Doamne, calea pe care voi merge, că la Tine am ridicat sufletul meu.” Spre vârsta de douăzeci de ani, în jurul anului 1836, după cum mărturisește biograful său, a fost cuprins fără de veste de o lumină negrăită care i-a umplut inima de bucurie și i-a încredințat că trebuie să-și închine viața întreagă lui Dumnezeu.
Intrarea în monahism
Hotărât să-și închine viața lui Dumnezeu, tânărul Alexandru a fost cercat de la bun început de aspre ispite din partea celui rău, care i se arăta în chipuri înfricoșătoare; pe toate le-a izgonit cu semnul Sfintei Cruci și cu Rugăciunea lui Iisus, după mărturia Vieții sale. A mers mai întâi la Mănăstirea Neamț, unde s-a rugat înaintea icoanei făcătoare de minuni a Maicii Domnului; se istorisește că acoperământul icoanei s-a tras singur într-o parte, ca o încredințare a chemării lui, însă, din pricina obștii prea numeroase și a greutăților vremii, egumenul nu l-a primit.
În acest răstimp de început al nevoinței, Viața scrisă de ucenicii săi istorisește și vederi duhovnicești neobișnuite. Se spune că o lumină dumnezeiască se revărsa adesea asupra lui — nu ca o vedere a ființei lui Dumnezeu, pe care nimeni nu o poate vedea, ci ca împărtășire de harul Lui necreat, după limbajul isihast al Părinților. Într-o vreme, în timpul slujbei, mintea i-ar fi fost răpită până la „al treilea cer”, după cuvântul Sfântului Apostol Pavel (II Corinteni 12, 2), descoperindu-i-se în chip tainic slava dumnezeiască, într-o vedenie legată de taina Preasfintei Treimi. Asemenea mărturii țin de cele mai ascunse taine ale vieții lăuntrice și sunt redate aici așa cum le-au păstrat apropiații lui, fără a putea fi cântărite cu măsura cercetării obișnuite.
A poposit atunci în două locașuri de nevoință din Țara Românească, în ținutul Vrancei. Cel dintâi a fost Mănăstirea Dălhăuți, unde a fost povățuit în lucrarea Rugăciunii lui Iisus de un pustnic îmbunătățit pe nume Ghedeon, care se nevoise zeci de ani în pustia din apropiere; atât de mult l-a cinstit Sfântul Antipa, încât mai târziu va cere ca, oriunde va fi pomenit numele său, să fie pomenit și al lui Ghedeon. Al doilea a fost Mănăstirea Brazi. Ca frate începător a îndurat aici lipsuri grele — fără haină călugărească și fără chilie, dormind adesea într-un colț, pe podea, iar odată fiind cât pe ce să moară de frig — trecând, după cum însuși a mărturisit, prin multe ispite și întristări.
În anul 1840 a fost tuns în monahism la Mănăstirea Brazi de către arhimandritul Dimitrie, primind numele de Alipie; de la acest stareț a moștenit și crucea care se păstrează astăzi la Calapodești. În anul 1842, monahul Alipie a fost de față la descoperirea moaștelor Sfântului Sfințit Mucenic Teodosie de la Brazi, mărturisind că s-a închinat la ele și că răspândeau bună mireasmă. Tot în acel an, dornic de o nevoință mai aspră și de liniște, a primit binecuvântarea de a pleca la Muntele Athos.
La Muntele Athos
Ajuns în Sfântul Munte în jurul anului 1842, Alipie dorea să fie ucenic al celor doi părinți moldoveni — ieroschimonahul Nifon Ionescu și ucenicul său Nectarie — care se nevoiau în pustia Kerasia. Aceștia însă l-au povățuit să deprindă mai întâi viața de obște și abia apoi liniștea pustniciei, neavând încă experiența duhovnicească trebuincioasă. Ascultându-i, a intrat în obștea Mănăstirii Esfigmenu, una dintre cele mai vechi mănăstiri athonite, în care se nevoise cândva și Sfântul Grigorie Palama, dascălul prin excelență al rugăciunii isihaste; aici a făcut ascultare la trapeză vreme de patru ani.
Către anii 1846 a fost tuns în schima cea mare de către ieroschimonahul Nifon — cel ce avea să fie întâiul ctitor și egumen al Schitului Românesc Prodromu — primind numele sub care va rămâne cunoscut: Antipa, după Sfântul Sfințit Mucenic Antipa, episcopul Pergamului. După aceasta a fost lăsat să se nevoiască în singurătate, retrăgându-se într-o colibă pustnicească părăsită și pe jumătate dărâmată, unde a petrecut aproape doi ani și jumătate. Acolo a aflat, înnegrită de fum și de funingine, o mică icoană a Maicii Domnului de tipul „Dulcea Sărutare” (Glykophilousa). A dus-o spre curățire unui zugrav pe nume Paisie, iar aceasta i-a fost înapoiată cu totul înnoită, după o singură spălare, în chip neașteptat. Icoana s-a dovedit făcătoare de minuni și nu s-a mai despărțit de Sfânt până la sfârșitul vieții lui.
În anii pustniciei își câștiga cele de trebuință din lucrul mâinilor, cioplind linguri de lemn pe care le vindea la Careia, în vreme ce îndeletnicirea lui necurmată rămânea Rugăciunea lui Iisus. Povățuitor în lucrarea rugăciunii inimii i-a fost un pustnic de neam ucrainean, Leontie de la Schitul Lacu, fără binecuvântarea căruia nu făcea nimic; acesta a adormit în anul 1876, cu șase ani înaintea lui, iar Sfântul Antipa avea să-l cheme stăruitor în ceasul morții sale.
Nu a rămas însă în pustnicie. Văzând nevoia obștii românești care se aduna, Sfântul Antipa a primit să-i ajute pe părinții Nifon și Nectarie la zidirea Schitului Românesc Prodromu — așezământ închinat Sfântului Ioan Botezătorul, „Înaintemergătorul” (gr. Prodromos). A fost hirotonit preot și rânduit chelar, ajungând adesea să povățuiască tânăra obște în lipsa întâistătătorului. Cu totul, a petrecut în Sfântul Munte aproximativ paisprezece ani — patru la Esfigmenu, doi și jumătate ca pustnic, iar restul în slujirea Prodromului. Unele relatări, între care Patericul românesc, vorbesc despre o ședere de cincisprezece ani la Schitul Lacu — amintire legată, foarte probabil, de povățuitorul său Leontie; reconstituirea documentară, întemeiată pe manuscrisul ctitoricesc al Prodromului și pe corespondența Sfântului, leagă însă anii lui athoniți de Esfigmenu, de chilia pustnicească și de zidirea Prodromului.
Întoarcerea în Moldova
În anul 1856, văzând destoinicia lui gospodărească și duhovnicească, egumenul Nifon l-a trimis în Moldova ca administrator al Metocului „Tuturor Sfinților” din Bucium, în apropiere de Iași, pentru a strânge ajutoare în vederea terminării lucrărilor de la Prodromu. A rămas acolo aproape trei ani și jumătate, dovedindu-se un bun chivernisitor și fiind căutat de mulțime de credincioși care auziseră de viața lui și veneau să-i ceară sfat și îndrumare. Tot în acea vreme, în anul 1856, icoana „Dulcea Sărutare” pe care o adusese de la Athos a fost îmbrăcată într-o ferecătură de argint aurit de către o credincioasă din Iași; pe ferecătură s-a păstrat o inscripție în limba română, scrisă cu slove chirilice și datată 22 august 1856, care adeverește că icoana a aparținut ieroschimonahului Antipa.
Plecarea în Rusia
În anul 1858, egumenul Nifon a cerut binecuvântarea Mitropolitului Moldovei, Sofronie Miclescu, pentru a merge în Rusia, împreună cu alți părinți, spre a aduna milostenie pentru așezământul românesc din Sfântul Munte. În anul 1859 a hotărât, în chip neașteptat, să-l ia cu sine pe Sfântul Antipa. Au făcut popas la Lavra Peșterilor din Kiev, apoi au ajuns la Moscova și la Sankt Petersburg, de unde au trimis ajutoare însemnate către Prodromu.
Lucrarea aceasta a fost și anevoioasă. În martie 1860, unul dintre primele transporturi — cu clopotele turnate în Rusia pentru biserica Prodromului — s-a scufundat în Marea Neagră, pe drumul dinspre Odessa spre Sfântul Munte, iar echipajul și-a pierdut viața. Pierderea nu a oprit însă lucrarea: strângerea de ajutoare a continuat încă ani de zile, iar biserica Schitului Prodromu avea să fie sfințită în anul 1866. Tocmai pentru că acest prim rod se pierduse pe mare, osteneala trebuia luată de la capăt; de aceea, când egumenul Nifon s-a întors în Sfântul Munte, în iunie 1860, Sfântul Antipa a rămas singur în Rusia, ducând mai departe ascultarea strângerii de milostenie. În anii aceștia, prin 1862–1863, a trecut la cele veșnice și mama sa, schimonahia Elisabeta, care se nevoia în obștea Mănăstirii Adam.
La Mănăstirea Valaam
Dornic de liniște și de singurătate, la 6 noiembrie 1865 Sfântul Antipa s-a retras la Mănăstirea Valaam, așezată pe un arhipelag din lacul Ladoga, la hotarul de atunci dintre Rusia și Finlanda. A primit binecuvântarea de a viețui în isihie, în Schitul „Tuturor Sfinților”. Aici avea să petreacă cei din urmă șaptesprezece ani ai vieții sale, în post aspru, în privegheri de toată noaptea și în desăvârșită sărăcie; se spune că în chilia lui nu era nici pat, nici scaun.
Inima vieții lui era rugăciunea neîncetată a lui Iisus, lucrată în adâncul inimii, prin care se ținea necontenit înaintea lui Dumnezeu, alunga gândurile pătimașe și se împărtășea de mângâierea Duhului Sfânt. În fiecare zi făcea sute de metanii — se păstrează mărturia celor trei sute săvârșite zilnic cu rugăciunea „Doamne Iisuse Hristoase”, pentru mântuirea celor vii și odihna celor adormiți. Postul îi era pe măsura rugăciunii: lunea, miercurea și vinerea de peste an, ca și în întâia săptămână a Postului Mare, nu lua nimic, iar în celelalte zile se mulțumea cu hrana primită sâmbăta. La acestea adăuga privegherea de noapte, plânsul de umilință și nenumărate metanii, într-o sărăcie pe care puțini ar fi răbdat-o — în chilia lui nu se afla nici pat, nici scaun. Aceste nevoințe nu erau pentru el o măsură a puterii omenești, ci o cale de sărăcire de sine, prin care inima se făcea liberă pentru rugăciune. Deși viețuia într-o mănăstire rusească, și-a păstrat limba și rânduiala românească, iar cartea sa de rugăciuni în limba română se păstrează până astăzi în arhiva Mănăstirii Noul Valaam din Finlanda. Pentru o asemenea viețuire, Dumnezeu i-a dăruit deslușirea gândurilor ascunse, vederea celor ce aveau să fie și puterea de a tămădui bolile, încât numele lui ajunsese cunoscut în toată Carelia și în nordul Rusiei, iar mulți monahi și mireni veneau de departe să-i ceară povață. Pentru toți aceștia era un dascăl iscusit al rugăciunii inimii și un părinte duhovnicesc cinstit ca sfânt încă din timpul vieții.
Documentele păstrate la Valaam arată grija lui de a se așeza în rânduiala obștii: în noiembrie 1871 a înaintat o cerere egumenului Damaschin pentru a fi închinoviat în mod legal în mănăstire, iar în septembrie 1872 a cerut Sfântului Sinod al Bisericii Ruse grăbirea acestei închinovieri și primirea cetățeniei ruse. Cu toate că trăia departe de Sfântul Munte, a păstrat legătura cu Prodromul; la stăruința lui repetată, în iunie 1879 a început acolo rânduiala citirii neîncetate a Psaltirii.
Trecerea la cele veșnice
Sfântul Antipa și-a cunoscut sfârșitul cu trei zile mai înainte. După mărturia rămasă, icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului din chilia lui s-a ridicat cu zgomot și s-a așezat singură pe pieptul Sfântului, în vreme ce celelalte icoane au căzut la pământ. La 10 ianuarie 1882, într-o zi de duminică, după primirea Sfintelor Taine și în timp ce ucenicul său îi citea Acatistul Maicii Domnului, ieroschimonahul Antipa a adormit în pace, la vârsta de șaizeci și șase de ani. A fost îngropat în gropnița de obște a Mănăstirii Valaam.
Pentru vrednicia lui, cunoscută și cinstită de toți, unul dintre ucenicii săi de chilie, ieromonahul Pimen Gavrilov — care avea să ajungă mai târziu egumen al Mănăstirii Pafnutie-Borovski — i-a scris viața. El însuși mărturisește că, încă din timpul vieții Sfântului, cu un an înainte de adormirea acestuia, i-a cerut binecuvântarea de a o scrie. Lucrarea, cunoscută în limba rusă sub titlul „Замечательная жизнь иеросхимонаха Антипы” („Vrednica de pomenire viață a ieroschimonahului Antipa”), a fost tipărită întâia oară la Sankt Petersburg în anul 1883 și a cunoscut apoi mai multe ediții, între care cele din 1885, 1890 și 1893, semn al răspândirii rapide a cinstirii Cuviosului Antipa în spațiul rusesc, finlandez și athonit.
Sfântul Antipa a lăsat în urmă și fii duhovnicești care i-au purtat mai departe moștenirea. Între ei se numără părintele Agapie de la Valaam, tuns în monahism chiar de el, care după adormirea Cuviosului a ajuns ucenic al Sfântului Teofan Zăvorâtul, episcopul Tambovului, precum și ieromonahul Ambrozie, ucenicul său de chilie, care la primirea schimei celei mari a fost numit Antipa al II-lea, spre cinstirea povățuitorului său.
Moaștele
Mormântul Sfântului Antipa a cunoscut și o întâmplare tristă: în anii 1960, în vremea regimului comunist, a fost profanat de niște căutători de comori, care, negăsind nimic de preț, au astupat groapa la loc. În anul 1991, moaștele Cuviosului au fost dezgropate din nou, la inițiativa egumenului Andronic Trubaciov, și așezate într-o raclă nouă, în biserica „Schimbarea la Față” a Mănăstirii Valaam, cu paraclisul „Sfinții Serghie și Gherman”; tot atunci a fost zugrăvită și icoana Sfântului, după un portret mai vechi al său.
În deceniile următoare, părticele din sfintele sale moaște au fost dăruite în mai multe locuri. În anul 1998, două fragmente au ajuns, prin egumenul Pancratie al Valaamului, la Schitul Prodromu din Sfântul Munte. În 1999, Mănăstirea „Sfântul Mare Mucenic Gheorghe” din Suruceni, în Republica Moldova, a primit o părticică. În anul 2001, prin Mitropolitul Vladimir al Chișinăului și Patriarhul Teoctist al Bisericii Ortodoxe Române, o părticică împreună cu icoana Cuviosului au fost dăruite Mănăstirii Christiana din București. Astăzi, părți din moaștele Sfântului Antipa se află spre cinstire și închinare în numeroase locașuri din România, din Republica Moldova, din Rusia și din Sfântul Munte.
Cinstirea în Biserică
Trecerea Sfântului Antipa în rândul sfinților nu a fost rodul unei singure hotărâri, ci al unei cinstiri care a crescut firesc, în mai multe trepte și în mai multe Biserici locale.
Cea dintâi recunoaștere a venit de la Muntele Athos. În anul 1906, la douăzeci și patru de ani de la mutarea sa, părinții ruși ai Mănăstirii Sfântul Pantelimon din Sfântul Munte au scris pe scurt viața lui în Mineiul pe ianuarie, ziua a zecea, sub numele de „Cuviosul ieroschimonah Antipa Athonitul”. Aceasta nu a fost un act sinodal formal de canonizare, ci o înscriere în cărțile de cult prin care obștea athonită îl mărturisea ca sfânt — o cinstire spontană, izvorâtă din amintirea celor care îl cunoscuseră și din răspândirea vieții sale tipărite. În anul 1988, numele lui a fost cuprins și în Sinaxarul athonit alcătuit de ieromonahul Macarie Simonopetritul, tipărit la Salonic.
Canonizarea oficială a venit din partea Bisericii Ortodoxe Române. În ședințele speciale ale Sfântului Sinod dedicate proslăvirii sfinților români, din 19–20 iunie 1992, Sfântul Cuvios Antipa de la Calapodești a fost trecut în calendar, cu zi de pomenire la 10 ianuarie.
În anul 2000, cinstirea lui a fost extinsă și în Patriarhia Rusă: la cererea egumenului Pancratie al Mănăstirii Valaam, Patriarhul Moscovei și al întregii Rusii, Alexei al II-lea, a aprobat, printr-o hotărâre din 19 iulie, includerea Cuviosului Antipa în Sinaxarul Bisericii Ortodoxe Ruse. Mai recent, în anul 2020, Biserica Ortodoxă Autonomă a Finlandei a rânduit ca icoana „Dulcea Sărutare”, cea pe care Sfântul a aflat-o la Athos și a lăsat-o moștenire, să fie cinstită în fiecare an la 11 ianuarie, a doua zi după pomenirea Sfântului Antipa. Dusă în Finlanda odată cu mutarea obștii Valaamului în anul 1940, în vremea războiului, icoana se păstrează astăzi în catedrala „Schimbarea la Față” a Mănăstirii Noul Valaam, fiind una dintre cele mai cinstite icoane ale acelui așezământ.
Astfel, Cuviosul Antipa de la Calapodești rămâne singurul sfânt de neam român cinstit în chip atât de limpede în tradiția athonită, rusă și românească deopotrivă — o mărturie a faptului că sfințenia se naște într-un loc și într-un neam, dar nu rămâne închisă în ele.
Încheiere
Viața Sfântului Antipa este, înainte de toate, viața unui rugător. De la pustnicul Ghedeon din Vrancea, prin părinții moldoveni de la Athos și până la liniștea Valaamului, el a primit și a purtat aceeași comoară: rugăciunea neîncetată a inimii, transmisă pe firul tradiției isihaste care leagă Moldova, Sfântul Munte și nordul Rusiei. Tocmai pentru că această lucrare nu cunoaște hotare, viața lui a putut rodi departe de locul nașterii și a putut fi cinstită de Biserici și de popoare deosebite. În el, ortodoxia răsăriteană își recunoaște nu un sfânt al unei singure țări, ci un dascăl al liniștii și al rugăciunii, de folos oricărui creștin care caută calea inimii curate. Căci Sfântul Antipa nu ne cheamă pe toți la măsura pustiei lui, ci ne cheamă pe toți la aceeași lucrare: să coborâm mintea în inimă, să ne curățim de risipire și să facem din numele Domnului Iisus Hristos respirația lăuntrică a vieții noastre.
Întrebări frecvente despre Sfântul Antipa de la Calapodești
Cine a fost Sfântul Antipa de la Calapodești?
Sfântul Antipa de la Calapodești a fost un monah român din secolul al XIX-lea, nevoitor la Muntele Athos, în Moldova și la Mănăstirea Valaam. Este cinstit ca sfânt în România, în tradiția athonită și în Biserica Ortodoxă Rusă.
De ce este numit Antipa Athonitul și Antipa de la Valaam?
Grecii îl cinstesc ca Antipa Athonitul, pentru anii petrecuți la Muntele Athos, iar rușii ca Antipa de la Valaam, pentru cei șaptesprezece ani de nevoință de la Mănăstirea Valaam. Tradiția românească îl numește după satul său natal, Calapodești.
Ce legătură are Sfântul Antipa cu rugăciunea inimii?
Viața lui este legată de tradiția isihastă a Rugăciunii lui Iisus. De la povățuitorii din Moldova și Athos până la liniștea Valaamului, Sfântul Antipa a trăit lucrarea rugăciunii inimii ca pe centrul vieții monahale.
Când este pomenit Sfântul Antipa de la Calapodești?
Pomenirea Sfântului Cuvios Antipa de la Calapodești se face pe 10 ianuarie, ziua mutării sale la Domnul în anul 1882.
