25 iulie
La 25 iulie, Biserica prăznuiește adormirea Sfintei Ana, mama Fecioarei Maria. Ea și soțul ei, Ioachim, au cerut de la Dumnezeu un copil aproape cincizeci de ani și nu li s-a dat. Ana a născut abia la bătrânețe, după ce trecuse de mult vremea nașterii de prunci, iar fiica pe care a născut-o atunci avea să-L poarte în pântece pe Fiul lui Dumnezeu. Pentru aceasta Biserica îi numește pe amândoi „dumnezeieștii Părinți”, iar pe Ana o cinstește ca pe una care s-a rugat ani îndelungați fără să primească răspuns și nu a lăsat rugăciunea.
Neamul din care a venit
Sfânta Ana s-a născut în seminția lui Levi, seminția preoților, iar Ioachim cobora din seminția lui Iuda, din neamul lui David. În casa lor se întâlneau astfel cele două rânduieli prin care Dumnezeu purtase Israelul până atunci: preoția și împărăția.
Tradiția păstrează că tatăl Anei, preotul Matan, a avut trei fiice: Maria, Sovia și Ana. Din cea dintâi s-a născut Salomeea, din a doua s-a născut Elisabeta, mama Înaintemergătorului, iar din Ana s-a născut Fecioara Maria. Așa se lămurește cuvântul îngerului către Fecioară, care i-a vorbit despre Elisabeta numind-o „rudenia ta” (Luca 1, 36).
Numele ei vine din ebraicul Hannah și înseamnă har. Din Ana avea să se nască aceea pe care îngerul a numit-o „plină de har” (Luca 1, 28).
Ioachim își păștea singur turmele și își împărțea rodul lor în trei: o parte o dădea săracilor, văduvelor și străinilor, o parte o ducea la Templu, iar din a treia își ținea casa. A făcut așa din tinerețe, iar Dumnezeu i-a înmulțit turmele. Rânduiala aceasta a vieții lor trebuie ținută minte, fiindcă tot ce a urmat s-a abătut peste doi oameni care umblau în poruncile Domnului.
Cincizeci de ani fără copil
Ioachim și Ana au îmbătrânit împreună fără să li se dea copil. În Israel, nerodirea apăsa mai greu decât o durere a casei: era socotită semn că binecuvântarea lui Dumnezeu se depărtase de acel om, iar cel fără urmași rămânea în afara făgăduinței date lui Avraam. Se adăuga la asta o pierdere pe care astăzi o trecem cu vederea. Fiecare casă din Israel nădăjduia că din ea se va ridica Mesia, ori măcar cineva care să apuce să-L vadă; rămânând fără copii, cei doi pierdeau și partea aceasta. Chiar și oamenii care îi iubeau îi priveau cu milă.
Se apropia sărbătoarea Înnoirii Templului, care se ține opt zile spre sfârșitul lui noiembrie sau începutul lui decembrie, iar fiii lui Israel își duceau darurile la Ierusalim. Când a venit și Ioachim cu ale lui, arhiereul Ruben nu i le-a primit, spunându-i că nu se cuvine să aducă jertfă lui Dumnezeu acela pe care Dumnezeu nu l-a binecuvântat cu urmași în Israel. Ioachim a ieșit plângând din curtea bărbaților. A cerut atunci să vadă tablele celor douăsprezece seminții, ca să afle dacă rămăsese el singur fără urmaș în tot Israelul; le-a cercetat și a găsit că toți cei pomeniți acolo ridicaseră urmași. Atunci și-a adus aminte de Avraam, căruia Dumnezeu i-a dat fiu la sfârșitul vieții.
Acasă nu s-a mai întors, ca să nu-l batjocorească și vecinii care fuseseră de față și auziseră mustrarea arhiereului. A plecat departe, în munți, la turmele lui, și-a întins cortul acolo și a spus că nu va coborî după hrană sau apă până ce Dumnezeu nu va privi spre el, iar rugăciunea îi va fi hrană și băutură. A rămas acolo patruzeci de zile, în post și rugăciune.
Ana a rămas singură și plângea două lucruri deodată: nerodirea ei și lipsa bărbatului plecat. Când s-a apropiat praznicul, și-a scos veșmântul de întristare și a coborât în grădină. S-a așezat sub un dafin și a cerut de la Dumnezeul părinților ei să-i deschidă pântecele, cum îl deschisese Sarrei. Ridicând ochii, a văzut în dafin un cuib de vrabie și, plângându-și sterpiciunea, s-a asemănat pe rând cu păsările cerului, cu fiarele pământului, cu apele și cu peștii din ele, cu pământul însuși: toate aduc rod înaintea Domnului, numai ea nu aducea.
În aceeași vreme îngerul a stat înaintea fiecăruia dintre ei, în locuri deosebite. Lui Ioachim i-a spus că Dumnezeu a văzut ocara adusă pe nedrept asupra lui, „căci Dumnezeu pedepsește păcatele, iar nu cele ale firii”; și că închide pântecele tocmai pentru ca, deschizându-l în chip minunat, să se știe că pruncul născut astfel vine ca dar de la El. I-a amintit apoi șirul femeilor sterpe din care Dumnezeu scosese rod: Sarra, care l-a născut pe Isaac la bătrânețe, Rahela, care l-a născut pe Iosif, și mamele lui Samson și Samuel. Ana intra astfel într-o rânduială veche, pe care Scriptura o repetă din neam în neam și care nu s-a oprit la ea: peste ani, tot dintr-un pântece închis și tot la bătrânețe s-a născut Înaintemergătorul, din Elisabeta, nepoata ei de soră. Din Sarra a venit Isaac, din Ana Fecioara, din Elisabeta cel care L-a arătat lumii pe Domnul.
Anei i-a vestit îngerul că va zămisli și va naște, iar despre rodul pântecelui ei se va vorbi în toată lumea. Ea a făgăduit atunci că, de i se va da prunc, băiat sau fată, îl va aduce dar Domnului și pruncul Îi va sluji în toate zilele vieții lui. Cu aceleași cuvinte făgăduise, cu veacuri mai înainte, cealaltă Ana, mama proorocului Samuel, stearpă și ea, rugându-se în casa Domnului (1 Regi 1, 11). Este același nume și este aceeași făgăduință.
Îngerul i-a dat lui Ioachim și un semn: își va întâlni soția la poarta Ierusalimului care se numește de Aur, fiindcă era poleită cu aur. Ana a urcat cu slujnicele ei și a stat mult înaintea porții, așteptând. Când începuse să se teamă de atâta așteptare, a ridicat ochii și l-a văzut în depărtare pe Ioachim venind cu turmele; a alergat înaintea lui și l-a cuprins de grumaz. Icoana zugrăvește această întâlnire sub numele de Îmbrățișarea de la Poarta de Aur.
Istorisirea aceasta nu vine din Evanghelii. Ea a fost păstrată de scrieri vechi pe care Biserica nu le-a primit între cărțile Scripturii, cea mai însemnată dintre ele fiind Protoevanghelia lui Iacov. Cu toate acestea, miezul lor a intrat în cântările praznicelor și a fost folosit de Părinți — între care Sfântul Ioan Damaschin, Sfântul Gherman al Constantinopolului, Sfântul Leon cel Înțelept și Sfântul Grigorie Palama —, iar prin această primire liturgică a ajuns până la noi. Cine citește viața Sfintei Ana e bine să știe de unde vine ce citește: din Tradiția pe care Biserica a cernut-o și a ținut-o, nu din textul evanghelic.
Rodul făgăduinței
A doua zi după întâlnirea de la poartă, Ioachim și-a dus darurile la Templu, iar întorcându-se acasă, Ana a zămislit de la el. La 9 decembrie, Biserica prăznuiește această zămislire, ziua în care pântecele ei sterp s-a deschis. Minunea a stat în deschiderea acelui pântece îmbătrânit, iar zămislirea s-a lucrat după rânduiala firii, din bărbat și din femeie. Biserica a păzit cu grijă această deosebire: zămislire fără de sămânță a fost numai una, aceea a Domnului, în pântecele Fecioarei.
S-a născut Fecioara Maria, iar Ioachim și Ana au împlinit ceea ce făgăduiseră: la trei ani au dus-o la Templu și au închinat-o lui Dumnezeu. Ana a dat înapoi darul pentru care se rugase până la bătrânețe. Măsura sfințeniei ei se vede aici: a cerut ani îndelungați fără să slăbească, iar când a primit, nu a păstrat pentru sine ce primise.
Adormirea
Izvoarele nu se potrivesc asupra anilor. Unele spun că Ioachim a adormit cel dintâi, la vreo optzeci de ani, la puțină vreme după ce Fecioara fusese dusă la Templu, iar Ana l-a urmat după câțiva ani, în Ierusalim. Ce păstrează Tradiția fără șovăire este că amândoi au adormit înainte de Buna Vestire.
Sfânta Ana nu a apucat, așadar, să vadă cu ochii ei împlinirea celor spuse de înger. A auzit că din fiica ei se va binecuvânta tot neamul omenesc, a lăsat-o la Templu și a plecat din viața aceasta purtând mai departe o făgăduință neîmplinită încă.
Mormântul celor doi se arată și astăzi la Ierusalim, în cripta de sub biserica Sfintei Ana, lângă scăldătoarea Vitezda; locul acela este cinstit ca fiind casa lui Ioachim și a Anei și locul nașterii Fecioarei.
Cuvântul pe care Biserica îl pune în fruntea zilei este „adormire”. Îl folosește pentru puține pomeniri: pentru Născătoarea de Dumnezeu la 15 august, pentru Sfântul Ioan Evanghelistul la 26 septembrie și pentru Sfânta Ana astăzi. Cuvântul este vechi — Scriptura îl întrebuința și mai înainte pentru sfârșitul drepților, care „au adormit cu părinții lor” —, însă Învierea Domnului i-a dat temeiul: somnul cere trezire, iar Cel ce S-a sculat din morți a făcut-o cu putință. De aceea ziua aceasta nu poartă în calendar numele de moarte.
Pomenirea de la sfârșitul fiecărei slujbe
Cinstirea Sfintei Ana nu se mărginește la cele trei zile însemnate în calendar. La încheierea fiecărei slujbe, preotul rostește otpustul și cere mila lui Dumnezeu pentru rugăciunile sfinților, iar în acea înșiruire numele Sfinților și drepților dumnezeiești Părinți Ioachim și Ana se aude de fiecare dată. Sfântul hramului se schimbă de la o biserică la alta, sfântul zilei se schimbă de la o zi la alta, iar numele celor doi rămân. Tot ei sunt pomeniți și la Proscomidie, când preotul scoate părticelele pentru sfinți.
Rânduiala aceasta mărturisește Întruparea. Numele pe care Biserica îl dă celor doi este „dumnezeiești Părinți”, adică strămoșii după trup ai lui Dumnezeu Celui întrupat. Rostindu-le la ieșirea din biserică, preotul lasă în auzul credinciosului adevărul că Fiul lui Dumnezeu S-a născut dintr-o femeie care avea la rândul ei tată și mamă, într-un neam cu spiță și cu casă în Nazaret. Domnul nu S-a arătat lumii cu nălucire, ci a intrat în neamul omenesc pe ușa pe care intră fiecare om.
Ordinea numelor din otpust urmează apropierea de Hristos. După Maica Sa, cei mai apropiați de El după trup sunt părinții ei, iar Biserica cere milă prin cei care au dobândit cea mai mare îndrăzneală înaintea Lui.
Așezarea acestor nume în înșiruire se schimbă puțin de la o Biserică la alta. Liturghierul românesc îi pomenește la urmă, după sfântul hramului și după sfântul zilei, îndată înaintea cuvintelor „și pentru ale tuturor sfinților”; în uzul grec și antiohian ei sunt rostiți mai devreme, înaintea acestora. Deosebirea vine din redactările locale ale cărților de slujbă și privește doar ordinea; pomenirea însăși se face pretutindeni la fel.
Moaștele și cinstirea ei
După tradiție, moaștele Sfintei Ana au fost aduse de la Ierusalim la Constantinopol în veacul al VIII-lea și așezate într-o biserică ridicată în cinstea ei; părți din ele s-au împărțit apoi în toată lumea ortodoxă.
În Sfântul Munte, pe coastele de sub vârful Athonului, deasupra mării, se află schitul care îi poartă numele — cel mai mare dintre schiturile Muntelui, sub ascultarea Marii Lavre. Acolo se păstrează piciorul stâng al Sfintei Ana, iar la racla ei urcă de veacuri soți cărora nu li s-a dat copil.
Alături, pe cărarea care duce spre Katunakia, se află Sfânta Ana Mică, iar sub ea, spre mare, câteva peșteri. Acolo s-a așezat în ianuarie 1938 Sfântul Iosif Isihastul împreună cu părintele Arsenie: au zidit un paraclis al Sfântului Ioan Înaintemergătorul și trei chilii din lemn, nuiele și lut, iar în jurul lor s-au strâns cu anii șapte nevoitori. Treisprezece ani a ținut Gheron Iosif acolo, sub hramul Sfintei Ana, rânduiala aspră a privegherii și a rugăciunii minții, până când, în 1951, neputințele obștii l-au coborât la Schitul Nou. Din ucenicii lui s-au ridicat apoi obștile care au înnoit șase dintre mănăstirile Sfântului Munte, iar el însuși a adormit în anul 1959, chiar în ziua în care Muntele prăznuia, pe vechiul calendar, Adormirea Maicii Domnului: cel care se nevoise sub acoperământul mamei a fost luat la praznicul fiicei.
În spațiul românesc, hramul ei îl poartă, între altele, mănăstirea de la Rohia și mănăstirea de deasupra Dunării, la Orșova.
Ce cere de la noi ziua aceasta
La Sfânta Ana vin de veacuri cei cărora nu li s-a dat copil, iar Biserica îi trimite acolo. Ana s-a rugat cincizeci de ani fără să primească răspuns și nu a lăsat rugăciunea. Când i s-a dat, a dus darul înapoi la Templu. Rugăciunea ei a fost ascultată pentru că era rugăciunea unui om care rămăsese al lui Dumnezeu și în anii în care Dumnezeu tăcea.
Nu orice cerere primește răspunsul pe care îl așteptăm, iar viețile sfinților nu au fost scrise ca să ne încredințeze de contrariul. Sfânta Ana ne învață cum se rămâne în rugăciune atunci când răspunsul întârzie și cei din jur socotesc tăcerea lui Dumnezeu drept judecată asupra noastră.
Din ceea ce a făcut Ana după ce a primit se învață și ce se face cu darul. Copilul cerut o jumătate de veac nu a rămas în casa ei: la trei ani l-a dus la Templu și l-a lăsat acolo, cum făgăduise. Pentru părinți, învățătura aceasta este grea: copiii se primesc de la Dumnezeu și rămân ai Lui, iar părintele îi crește pentru El. Și nu numai copiii — tot ce dobândim prin rugăciune rămâne al Celui care l-a dat, iar semnul că l-am primit cu adevărat este că îl putem întoarce.
Dar Sfânta Ana nu este numai a celor fără copii. Viața ei s-a petrecut întreagă în casă: lângă soț, cu gospodăria și cu turmele, cu milostenia împărțită după rânduială, între vecini care o socoteau părăsită de Dumnezeu. Drumul ei nu a trecut prin pustie și nu s-a sfârșit în mucenicie; a fost drumul unei femei măritate care și-a purtat casa și și-a ținut rugăciunea. Pe drumul acesta a ajuns între cei mai mari sfinți ai Bisericii, iar Biserica nu a lăsat-o să rămână o sfântă căutată numai la nevoie: i-a pus numele, împreună cu al lui Ioachim, la sfârșitul fiecărei slujbe, în auzul tuturor. Cine își duce viața în căsnicie și în grijile de fiecare zi are în ea mărturia că din viața aceasta, așa cum este, se lucrează sfințenia.
La sfârșitul vieții, tot ce avea Sfânta Ana era o fiică lăsată la Templu și o făgăduință încă neîmplinită. Cu atât a adormit. Peste puțini ani, din fiica aceea S-a născut Mântuitorul lumii.
Izvoare
Izvoare narative — scrieri vechi neprimite în canonul Scripturii, primite însă în Tradiția liturgică: Protoevanghelia lui Iacov, Evanghelia lui Pseudo-Matei, Evanghelia Nașterii Mariei.
Părinți care se referă la aceste istorisiri:
- Sfântul Ioan Damaschin, Omilia a II-a, Despre nașterea Maicii Domnului, 2 — P.G. 96, 708
- Sfântul Gherman al Constantinopolului, Predică la Intrarea în Templu a Născătoarei de Dumnezeu — P.G. 98, 313
- Sfântul Leon cel Înțelept, Omilie la cea care a răsărit din pântece sterp — P.G. 107, 1
- Sfântul Grigorie Palama, Omilii, Omilia 37, „La preacuvioasa Adormire a Preacuratei Stăpânei noastre, de Dumnezeu Născătoarei și Pururea Fecioarei Maria” — P.G. 151, 461 (omilia are ca subiect Adormirea Născătoarei de Dumnezeu; este citată aici pentru referirile la Ioachim și Ana)
Imnografie:
- Mineiul pe iulie, 25 iulie — slujba Adormirii Sfintei Ana
- Mineiul pe decembrie, 9 decembrie — stihiri la Vecernie și la Canonul Utreniei
- Mineiul pe septembrie, 8 septembrie — Icos la Canonul Utreniei
- Sfântul Roman Melodul, La Nașterea Fecioarei Maria, Glasul IV, strofele 2–3
- Sfântul Efrem Sirul, Imne la Naștere, Imnul 14
Ediția folosită pentru istorisire: Viața Preasfintei Născătoare de Dumnezeu și Pururea Fecioarei Maria, ediție îngrijită de Arhim. Constantin Chirilă, traducere din limba engleză de Monahia Theodora Videscu și Constantin Fădur, Editura Doxologia, Iași, 2013, capitolul I, pp. 21–29. Citatul din cuvântul îngerului către Ioachim: p. 25.
Cărți recomandate
Sfânta Ana. Ocrotitoarea mamelor și a copiilor
12,00 lei
Maica Domnului în lumina Sfintei Scripturi și a Sfintei Tradiții
41,00 lei
Maica Domnului și intrările ei în Templu în tâlcuiri mistagogice
43,00 lei
Viețile Sfinților pe Iulie
70,00 lei