Sunt sfinți pe care Biserica îi cinstește în lumina deplină a soboarelor, cu slujbe alcătuite din vreme și cu prăznuire statornicită fără șovăire. Și sunt alții a căror cinstire a trecut, ea însăși, printr-un fel de pustie: prin tăcere, prin uitare, ba chiar printr-o vreme de oprire, înainte de a se așeza din nou, întărită. Sfântul Cuvios Nicandru, pustnicul de la Pskov, este unul dintre aceștia din urmă. Viața lui pământească s-a petrecut aproape întreagă în singurătatea desăvârșită a codrilor și mlaștinilor din nordul Rusiei; iar istoria cinstirii lui, după moarte, a urmat un drum nu mai puțin anevoios, pe care merită să-l privim cu luare-aminte, fiindcă ne învață ceva despre felul în care Biserica deosebește sfințenia adevărată.
Pustia nordică, prelungire a Egiptului
Pentru un cititor ortodox, numele „pustnic” cheamă îndată icoana Egiptului celui dintâi: Antonie cel Mare, Macarie, părinții Schitului. Este lesne să socotim acea nevoință drept ceva legat de un anume pământ și de o anume vreme, dincolo de putința creștinilor de mai târziu. Tocmai aici stă însemnătatea pustnicilor nordici ai Rusiei. În ținutul Pskovului, în veacurile al XV-lea și al XVI-lea, idealul anahoretic a fost trăit din nou, cu toată asprimea lui, în alt climat și sub alt cer — nu în nisipul fierbinte, ci în mlaștina rece, în codrul des, în iarna lungă.
Cel dintâi dintre acești pustnici ai Pskovului a fost Sfântul Eufrosin, întemeietorul mănăstirii de la Eleazar, urmat de ucenicul său, Sfântul Sava de Krypetsk. În această linie se așază Nicandru, ca un fiu duhovnicesc al lor de peste ani: din copilărie a râvnit să le urmeze nevoința și să se închine la moaștele lor. Istoricul Nikolai Serebrianski, cel mai însemnat cercetător al vieții lui, l-a numit „un nevoitor minunat, neobișnuit nu numai în istoria monahismului pskovean, ci și în cea a monahismului din toată Rusia”, arătând că el „a adus din nou aminte de legămintele întemeietorilor pustniciei și prin viața sa a dovedit că până și cea mai înaltă cerință a lor — liniștea pustnicească în singurătate — nu poate fi socotită o nevoință peste putința monahului adevărat”.
Aceasta este cea dintâi învățătură a vieții lui: pustia nu s-a închis odată cu Egiptul. Acolo unde se află un suflet care o caută cu adevărat, ea se deschide din nou.
Drumul către singurătate
Sfântul Nicandru — pe numele din botez Nicon — s-a născut la 24 iulie 1507, în satul Videlebo de pe pământul Pskovului, la vreo treizeci și cinci de verste de oraș, în familia unor țărani, Filip și Anastasia. Tatăl i-a murit devreme, iar pruncul a rămas în grija mamei. Fratele său mai mare, Arsenie, intrase deja în mănăstire; iar mama, rămasă văduvă, avea să se călugărească mai târziu sub numele Natalia.
Din copilărie Nicon venea la biserica de piatră a satului, închinată Sfântului Nicolae, și — spune Viața — „se minuna de cântarea și de citirea bisericească”. Dorul de a citi el însuși cuvântul lui Dumnezeu l-a împins către o hotărâre neobișnuită pentru un copil de țărani: a plecat la Pskov și s-a băgat slujitor la un negustor cu numele Filip, care l-a dat să învețe carte la un diacon. După ce a deprins cititul, tânărul a cercetat multe mănăstiri, căutând un loc de pustie unde să-și petreacă viața.
Locul l-a aflat împreună cu un însoțitor, Teodor, pe un ostrov mic „în pădure și în mușchi, între drumul Pskovului și al Porhovului”, la cincisprezece verste de orașul Porhov. Acolo a viețuit ani îndelungați, hrănindu-se — după mărturia tulburătoare a Vieții — cu o iarbă de mlaștină care creștea în jurul colibei sale.
Drumul lui de pustnic nu a fost însă o singură linie neîntreruptă. După prima ședere îndelungată în pustie, mergând odată la Pskov, Nicon s-a dus la mănăstirea Sfântului Sava de Krypetsk. Egumenul, văzându-i trupul slăbit, s-a temut la început să-l primească, socotind că asprimea vieții de obște îi va fi peste putere. Atunci — istorisește Viața — Nicon a căzut la racla Sfântului Sava și a început a-l ruga, ca pe unul viu, să-l ia în obștea sa. Egumenul s-a înduplecat și l-a tuns în monahism, dându-i numele Nicandru.
Nu a rămas multă vreme la Krypetsk. A simțit din nou chemarea pustiei și s-a întors la singurătatea lui. A urmat o a doua perioadă de pustnicie, tot de vreo cincisprezece ani, plină de încercări grele. Apoi, după o nouă întoarcere la mănăstire — unde a slujit ca paraclisier și apoi ca chelar — a plecat iarăși, viețuind o vreme la trei verste de obște. În cele din urmă s-a întors definitiv în pustia sa, unde avea să-și petreacă cea mai lungă parte a vieții.
Această alternanță — pustie, obște, pustie — nu trebuie citită ca nestatornicie. Ea arată, dimpotrivă, lupta unui suflet care își cunoaște chemarea spre liniștea desăvârșită, dar care se supune și ascultării, și care se întoarce de fiecare dată la locul rânduit lui de Dumnezeu. Căci atunci când, la un moment dat, Nicon se afla la Pskov, la dumnezeiasca Liturghie, a auzit — spune Viața — un glas care îl trimitea înapoi în pustia arătată lui mai înainte, făgăduindu-i că acolo va afla odihnă și că, după el, locul acela se va lărgi și mulți se vor mântui pe el.
Trezvia, plânsul și lucrarea
Aici se află inima vieții lui și miezul a tot ce putem învăța de la el. Pentru că Nicandru nu a lăsat în urmă scrieri întinse, ci câteva cuvinte și o pildă a vieții. Iar din această puținătate strălucește o învățătură isihastă curată.
Cuvântul care i s-a păstrat și care a intrat în însăși iconografia lui este asemănarea vieții călugărești cu un câmp de grâu. Viața monahicească, spunea el, este asemenea ogorului de grâu: are nevoie de ploaie deasă a lacrimilor și de multă osteneală. Dacă voiești să aduci rod bogat, iar nu mărăcini, fii treaz cu mintea și ostenește-te. Sârguiește-te să fii pământ bun, iar nu loc pietros, ca să poată aduce roadă ceea ce a fost semănat de sus în inima ta, și să nu se usuce de arșița trândăviei și a nepăsării.
Sunt câteva cuvinte, dar în ele se cuprinde toată rânduiala lăuntrică a nevoinței: trezvia minții (priveghere asupra gândurilor, ca pământul să fie lucrat), plânsul (ploaia lacrimilor, fără de care sămânța nu odrăslește), și osteneala statornică (lucrarea care nu cunoaște lenevire). Este chipul exact al lucrării pe care Sfinții Părinți o numesc trezvie și pază a inimii — semnul că Nicandru, deși era un țăran necărturar care abia învățase a citi, sorbise din izvorul cel adevărat al Filocaliei prin însăși viața sa.
Și a trăit ceea ce a spus. Cea mai uimitoare mărturie a Vieții este că, în ultima și cea mai lungă perioadă a pustniciei sale, vreme de cincisprezece ani „niciun om nu i-a văzut chipul”. Atât de desăvârșită i-a fost ascunderea, încât oamenii nici nu știau de el. Nevoința lui a fost descoperită din întâmplare: un anume Petru Esiukov, urmărind prin codru un elan care i se apropiase de gospodărie, s-a afundat la zece verste în pădure și a văzut, în mușchi, urme de picior omenesc. Mergând pe ele, a ajuns la o colibă mică, înconjurată cu un gard de nuiele. După ce a rostit de trei ori rugăciunea, pustnicul l-a strigat pe nume din lăuntru — căci avea darul străvederii.
Pe acest drum al nevoinței, Viața istorisește multe ispite și năzăriri ale celui viclean, pe care Nicandru le-a biruit prin puterea rugăciunii. De două ori i s-ar fi arătat în vedenie Sfântul Alexandru de Svir, întărindu-l, după care — spune Viața — „a fost izbăvit sfântul de toate cursele vrăjmașului”. Tot Viața păstrează și un episod cu tâlhari care i-au prădat coliba și l-au bătut crunt, dintre care doi, rătăcind la întoarcere prin codru, s-au întors și i-au dat înapoi cele luate, iar ceilalți doi au pierit înecați în râul Demianka.
Aceste istorisiri trebuie primite așa cum sunt: ca tradiție hagiografică, păstrată în Viața sfântului, iar nu ca fapte verificate istoricește. Vom vedea îndată de ce această deosebire este, în cazul lui Nicandru, deosebit de însemnată. Ele rămân însă mărturia felului în care contemporanii și urmașii apropiați au înțeles nevoința lui: ca o luptă reală cu puterile întunericului, biruită prin rugăciune și prin har.
Iar asprimea trupească a acestei nevoințe a fost reală. Cu un an înainte de moarte, l-a cercetat Petru, diaconul unei mănăstiri de lângă Porhov. În vorbă cu el, pustnicul i-a spus că vreme de trei ani îl duruseră picioarele, „iar acum am aflat ușurare”. Când diaconul i-a privit picioarele, a văzut — spune Viața — că fluierele căzuseră, rămânând doar osul gol. Această nevoință tăcută, mistuitoare, dusă fără martor și fără mângâiere omenească, este măsura a ceea ce a fost Nicandru.
Și totuși — iar aceasta este de cea mai mare însemnătate pentru a-l înțelege drept — singurătatea lui nu a fost niciodată ruptură de Biserică. Oricât de adânc s-ar fi ascuns în codru, Nicandru rămânea legat de izvorul cel sacramental al vieții: în Postul Mare venea din pustia sa la mănăstirea Nașterii Domnului de pe Demianka, ca să se mărturisească și să se împărtășească, iar cu opt ani înainte de adormire a primit acolo schima cea mare. Pustnicia lui nu era autonomie duhovnicească, nici căutare a unei trăiri de sine stătătoare în afara rânduielii bisericești, ci ascultare dusă până la marginea lumii. Aceasta este pecetea pustniciei ortodoxe adevărate și hotarul care o desparte de orice formă de însingurare mândră: anahoretul cel adevărat fuge de lume, dar nu de Biserică; se lipsește de toate, dar nu de Sfintele Taine.
Proorocia împlinită
Sfântul și-a cunoscut mai dinainte sfârșitul. A proorocit că va muri atunci când vrăjmașii vor năvăli asupra patriei, prevestind totodată și înfrângerea lor apropiată. Și așa a fost. În anul 1581, oastea regelui polon Ștefan Báthory a năvălit pe pământul Pskovului, iar orașul a fost împresurat din august 1581 până în februarie 1582. În acea vreme de război s-a săvârșit din viață Nicandru, singur în coliba sa, după rânduiala întregii sale vieți.
Trupul i-a fost aflat de un țăran din Borovici, Ivan Dolgi, care venise să-i ceară binecuvântare; l-a aflat zăcând pe pat, cu mâinile încrucișate pe piept. Locuitorii Porhovului, auzind de adormirea lui, au pornit la îngroparea sa, deși împrejurul Pskovului și al Porhovului se duceau lupte. Trecând cu bine printre cetele lui Báthory, au ajuns la pustie. Nicandru a fost îngropat la praznicul Acoperământului Maicii Domnului, lângă chilia lui, sub un stejar.
Sfântul lăsase poruncă, înainte de moarte, ca locul nevoinței sale să nu fie părăsit, făgăduind ocrotirea sa celor ce se vor așeza acolo. Diaconul Petru a ridicat deasupra mormântului o biserică închinată Bunei Vestiri a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Iar în anul 1584, pe locul sfințit prin aproape o jumătate de veac de rugăciune, s-a întemeiat o mănăstire, ce s-a numit Pustia Nicandrova. Cel dintâi viețuitor și ctitor al ei a fost starețul Isaia, despre care Viața spune că fusese tămăduit prin rugăciunile sfântului.
Cinstirea și încercarea ei
Aici începe partea mai puțin știută — și mai instructivă — a istoriei. Căci drumul cinstirii lui Nicandru nu a fost neted, iar a-l urmări cu exactitate ne ferește de o închipuire prea simplă despre cum ajunge un sfânt să fie prăznuit în Biserică.
Cinstirea a început îndată după adormire, în chip firesc, la mormântul din pustie. Cea dintâi minune de după moarte, istorisită în Viață, privește chiar pe starețul Isaia. După toată rânduiala, prin mijlocirea mitropolitului Nikon al Novgorodului — viitorul patriarh al întregii Rusii, care cinstea pe sfânt — s-a săvârșit, după socotința istoricului Golubinski, o canonizare locală, cândva între anii 1649 și 1652. În 1652, un boier, Iakov Muraviov, care nu avea copii, a zidit din făgăduință o biserică în numele Cuviosului Nicandru lângă curtea sa, iar la scurtă vreme i s-a născut un fiu. În chiar mănăstirea din pustie, Nicandru era cinstit ca sfânt: la racla lui se săvârșeau slujbe, se aprindeau candele, se zugrăveau icoane.
Și totuși, când lucrurile păreau a merge către o întărire deplină, a venit o oprire neașteptată.
În anul 1687 s-a făcut aflarea moaștelor sfântului. La 29 iunie ale acelui an, din binecuvântarea patriarhului Ioachim, o comisie alcătuită din episcopul Leontie al Tambovului, arhimandritul Eftimie de la Hutîn, egumenul Gherman și cheiarul catedralei Sofia din Novgorod au cercetat moaștele, le-au spălat și le-au așezat din nou, cu cinste, în zid. Mitropolitul Cornilie a trimis la Moscova Viața și „slujba nou-alcătuită” a sfântului, „pentru adevărată știre și încredințare”.
Ceea ce a urmat la Soborul de la Moscova, în 7 octombrie 1687, este miezul întregii povești. După ce ieromonahul Karion Istomin a citit Viața în fața soborului, patriarhul Ioachim nu a întărit cinstirea — ci a oprit-o. A poruncit ca slujba nou-alcătuită să fie înlăturată, pe motiv că o întocmise monahul Andronic fără binecuvântare arhierească; a oprit prăznuirea sfântului; și a rânduit ca, în locul ei, să se cânte panihide — adică slujbe de pomenire a celor adormiți, iar nu de cinstire a unui sfânt. În ziua adormirii lui urma să se prăznuiască Buna Vestire, cu slujba tuturor sfinților.
Acest fapt este atât de însemnat încât merită spus limpede: la Soborul din 1687, Sfântul Nicandru a fost, după mărturia redacției sobornicești a Vieții, decanonizat de fapt. Trebuie însă deosebit cu grijă ce a însemnat și ce nu a însemnat aceasta. Nu a fost o negare dogmatică a sfințeniei lui — Biserica nu a hotărât că Nicandru nu este sfânt, lucru care nici nu i-ar fi stat în putere —, ci o oprire administrativă și liturgică a prăznuirii oficiale, din pricini ținând de buna rânduială: slujba fusese alcătuită fără binecuvântare arhierească, iar cultul local nu fusese încă deplin cercetat și încuviințat de Biserica cea mare. Era, cu alte cuvinte, un act de chibzuință canonică, iar nu o judecată asupra vredniciei sfântului înaintea lui Dumnezeu. Istoricul Golubinski a socotit greșit că patriarhul ar fi întărit atunci cinstirea locală; el se întemeia, se pare, pe ediția tipărită a Vieții din anii 1801–1805, în care textul cel dintâi despre cercetarea moaștelor fusese schimbat în chip însemnat, ca să pară o încuviințare. Izvorul cel vechi spune însă altceva.
Cum s-a ajuns, atunci, ca astăzi Sfântul Nicandru să fie iarăși cinstit? Răspunsul este la fel de grăitor ca oprirea însăși: porunca patriarhului pur și simplu nu a fost pusă în lucrare. În pofida opririi oficiale, cinstirea locală nu s-a stins, ci a urmat mai departe în chip firesc în spațiul mănăstirii, unde Nicandru era pomenit ca preacuvios și unde consemnarea minunilor a continuat. În 1697, o femeie tămăduită prin rugăciunile sfântului, Anna Krekșina, a adus la mănăstire un acoperământ și l-a așezat pe racla lui. Cinstirea cea adevărată, născută din rodul duhovnicesc al sfântului, a așteptat astfel răbdătoare ceasul în care numele lui avea să fie reașezat limpede în rânduiala bisericească.
Iar reașezarea în rânduiala deplină a Bisericii s-a făcut nu printr-un nou act răsunător de canonizare, ci pe calea cea mai firească a Ortodoxiei: prin înscrierea numelui în Soboarele de sfinți. Cinstirea lui a fost întărită prin trecerea în Soborul Sfinților din Novgorod — așezat în jurul anului 1831 și reînnoit în 1981 — și în Soborul Sfinților din Pskov, statornicit în 1987. Astfel, după mai bine de un veac de la oprirea din 1687, Biserica a recunoscut limpede ceea ce nu încetase niciodată a fi mărturisit în chip viu la mormântul sfântului.
Cernerea evlaviei: piatra de la căpătâi
Istoria cinstirii lui Nicandru mai cuprinde un episod care merită spus, fiindcă atinge un alt fel de discernământ decât cel dintâi. Căci una este cernerea izvoarelor scrise, și alta cernerea formelor de evlavie care se nasc, cu vremea, în jurul unui sfânt. Nu tot ce odrăslește din dragostea poporului pentru un sfânt este, prin însuși faptul vechimii sau al râvnei, și sănătos.
În Pustia Nicandrova se păstra o piatră socotită, după tradiție, a fi fost căpătâiul pe care își odihnea capul sfântul în vremea somnului. Cu vremea, în jurul ei s-a închegat un obicei: pelerinii o purtau pe umeri, ocolind cu ea biserica mănăstirii, „spre cinstea și lauda Cuviosului Nicandru”. Iar în chiar redacția sobornicească a Vieții se istorisește, ca minune, cum un om care și-ar fi bătut joc de cei ce purtau piatra ar fi căzut îndată în slăbănogire, tămăduindu-se abia după ce starețul a săvârșit slujba sfințirii apei la mormântul sfântului.
În anul 1735, arhiepiscopul Teofan Prokopovici, văzând în această practică „doar o superstiție fără rost”, a trimis piatra la Sinod spre cercetare. Iar în 9 aprilie 1736, Sinodul a hotărât ca piatra să fie aruncată în apele Nevei. Hotărârea, ca și cea de la 1687, nu a fost dusă la îndeplinire — piatra se mai păstra încă la începutul veacului al XX-lea în arhiva sinodală, după mărturia lui Serebrianski.
Acest episod nu scade întru nimic cinstirea sfântului. Dimpotrivă, el luminează tocmai delicatețea cu care Biserica deosebește între cinstirea cea adevărată a unui sfânt și obiceiurile care, lipindu-se de ea, pot aluneca spre superstiție. Una este sfințenia lui Nicandru, mărturisită prin moaște și prin rod; alta este o piatră cu care se ocolește o biserică. Cea dintâi rămâne; cea de-a doua poate avea nevoie de curățire. Tocmai aici se vede că discernământul ortodox nu este dușmănie față de evlavie, ci grijă ca evlavia să rămână curată, neamestecată cu ceea ce ar putea-o întuneca.
O încredințare despre transmiterea izvoarelor
Cazul lui Nicandru ne pune înainte și o lecție de cumpătare în privința izvoarelor, pe care un cititor ortodox serios este dator să o primească. Viața sfântului nu ni s-a păstrat într-o singură formă, ci în șase redacții deosebite, cunoscute în paisprezece manuscrise: redacția pskoveană (anii 1580), cea mănăstirească (începutul veacului al XVII-lea), cea novgorodeană, cea sobornicească, cea retorică și cea tipărită (sfârșitul veacului al XVIII-lea). Aceste redacții nu sunt simple copii, ci prelucrări succesive, care adaugă, schimbă și uneori îndreaptă textul.
Cercetătorul Serebrianski a arătat că toate datele Vieții, în afară de anul adormirii — 1581 — poartă semnele unei rânduiri ulterioare; chiar și socoteala anilor de viață nu se potrivește de la o redacție la alta. Mai mult, cenzura duhovnicească de la sfârșitul veacului al XVIII-lea a scos din ediția tipărită episoadele care „semănau prea puțin a minune”, a îmblânzit asprimea unor istorisiri și a netezit ceea ce putea părea îndoielnic. Așa s-a născut și închipuirea greșită despre Soborul din 1687, prin schimbarea textului în ediția tipărită.
Aceasta nu micșorează cu nimic sfințenia lui Nicandru. Dimpotrivă: ne învață că temelia cea adevărată a cinstirii unui sfânt nu stă în netezimea unui dosar, nici în vechimea unei file tipărite, ci în rodul duhovnicesc care străbate veacurile și pe care poporul lui Dumnezeu îl simte și îl mărturisește. Pentru cel ce caută adevărul, izvorul cel mai vrednic de încredere este cel mai vechi și mai aproape de fapt — aici, redacțiile pskoveană și mănăstirească —, iar prelucrările târzii se cuvin cântărite cu luare-aminte.
Încheiere
Sfântul Cuvios Nicandru de la Pskov ne lasă, așadar, o îndoită învățătură. Cea dintâi, prin viața lui: că pustia cea desăvârșită rămâne cu putință și astăzi, oriunde se află un suflet care o caută cu trezvie, cu plâns și cu osteneală statornică; că un țăran necărturar, care abia a învățat a citi, poate ajunge la măsurile cele înalte ale Filocaliei prin însăși lucrarea inimii sale; și că nevoința tăcută, dusă fără martor și fără mângâiere, are mai mult preț înaintea lui Dumnezeu decât toată strălucirea văzută.
Iar cea de-a doua, prin istoria cinstirii lui: că recunoașterea unui sfânt de către Biserică poate trece ea însăși printr-o pustie — prin tăcere, prin oprire, ba chiar printr-o vreme de decanonizare — fără ca prin aceasta sfințenia să fie atinsă. Căci ceea ce este cu adevărat de la Dumnezeu nu se stinge la porunca unui ceas, ci răsare din nou, ca grâul din pământul cel bun despre care vorbea însuși pustnicul, și aduce roadă la vremea sa.
Pomenirea Sfântului Cuvios Nicandru, de la Pskov, se face la 24 septembrie / 7 octombrie (ziua adormirii, după corespondența calendarului rusesc), iar aflarea moaștelor sale se prăznuiește la 29 iunie. Este pomenit, de asemenea, în Soborul Sfinților din Pskov și în Soborul Sfinților din Novgorod, în Duminica a treia după Rusalii. Cu ale lui sfinte rugăciuni, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne și ne mântuiește pe noi.
Carte recomandată
Pământul Pskovului, unde s-a nevoit Sfântul Nicandru, a rămas peste veacuri un loc al purtătorilor de duh. Pentru o lectură mai departe, recomandăm volumul Purtători de duh ai Rusiei de ieri și de azi, vol. 2, cu mărturii despre nevoitori ruși, între care și arhimandritul Ioan Krestiankin de la mănăstirea Pecerska din Pskov. Cartea poate fi găsită aici.
Note privind izvoarele
Datele biografice și istorice ale acestui articol se întemeiază pe articolul critic Никандр din Православная энциклопедия (vol. 49, 2022, p. 376–388, semnat de V. I. Ohotnikova și E. V. Romanenko), care reprezintă cercetarea academică de referință asupra celor șase redacții ale Vieții. Pentru analiza istorică și pentru episodul pietrei de la căpătâi s-a folosit N. I. Serebrianski, Очерки по истории монастырской жизни в Псковской земле (Moscova, 1908), și studiul aceluiași autor despre lupta cu superstițiile populare (Псковские епархиальные ведомости, 1905). Textul critic al redacțiilor se află în V. I. Ohotnikova, Псковская агиография XIV–XVII вв., vol. 2 (Sankt-Petersburg, 2007), și în Библиотека литературы Древней Руси, vol. 13 (2005). Datele privind viața sacramentală a sfântului (spovedania, împărtășania și primirea schimei mari la mănăstirea Nașterii Domnului de pe Demianka) sunt consemnate în redacțiile vechi ale Vieții, potrivit ediției critice citate. Episoadele și minunile au fost redate ca tradiție hagiografică, potrivit izvoarelor, iar nu ca fapte verificate istoricește.