La 11 iunie, Biserica Ortodoxă îl prăznuiește pe Sfântul Ierarh Luca, Arhiepiscopul Simferopolului și al Crimeei (1877–1961). În evlavia de astăzi — din Grecia până în România, din Rusia până în diaspora — el este „doctorul fără de arginți” al veacului XX: chirurgul care vindecă și după moarte, sfântul la care se aleargă înaintea operațiilor, chipul blând de pe iconițele din saloanele de spital. Toate acestea sunt adevărate. Și totuși, cine citește mărturiile contemporanilor și propriile lui scrieri descoperă un om care seamănă puțin cu imaginea îndulcită care circulă: un om aspru, incomod, cu o voință de fier, care i-a obosit deopotrivă pe anchetatori, pe împuterniciții pentru culte și, nu o dată, pe propriul cler.
Portretul fără retușuri nu îl micșorează. Dimpotrivă: abia el arată ce anume a sfințit Dumnezeu în omul acesta. Sfinții nu sunt oameni care n-au avut patimi; sunt oameni care și le-au răstignit. Iar cheia întregii lui vieți a dat-o el însuși, într-o scrisoare către fiul său: „Am iubit pătimirea, fiindcă minunat curățește sufletul”1.
Pictorul care nu și-a îngăduit arta
Valentin Felixovici Voino-Iasenețki s-a născut la Kerci, în Crimeea, la 27 aprilie 1877, într-o familie cu rădăcini nobiliare scăpătate. La Kiev a terminat gimnaziul și școala de arte; talentul de pictor era real, iar drumul spre Academia de Arte părea deschis. În pragul acestui drum s-a petrecut prima dintre rupturile care îi definesc viața: tânărul a judecat că nu are dreptul să facă ceea ce îi place, ci ceea ce este de folos oamenilor care suferă — și a intrat la medicină2.
Nici medicina nu a ales-o ca pe o carieră. Spre nedumerirea profesorilor săi, absolventul strălucit a anunțat că vrea să rămână toată viața doctor de țară, prin spitalele mărunte ale provinciei. Paradoxul face că tocmai practicianul acesta de provincie a devenit savant: în 1915 publică „Anestezia regională”, cu ilustrații desenate de mâna lui de fost pictor, iar teza de doctorat din 1916 pe aceeași temă primește premiul Universității din Varșovia. Tot din anii aceia datează un episod pe care l-a consemnat el însuși: pe când alcătuia planul viitoarei sale cărți despre chirurgia infecțiilor purulente, l-a străbătut gândul stăruitor, de neînțeles atunci, că pe foaia de titlu a cărții va sta numele unui episcop3.
Tașkent: preoția în anii terorii
Din 1917 îl găsim la Tașkent, medic-șef al spitalului orășenesc, operând sub gloanțele războiului civil. În 1919, soția sa Ana moare de tuberculoză, lăsându-i patru copii. Văduvul citește Psaltirea la căpătâiul ei, iar un verset i se așază pe inimă ca un răspuns:
„Cel ce face să locuiască cea stearpă în casă, ca o mamă ce se bucură de fii.” (Psalmul 112, 9)
Așa a înțeles că Sofia Belețkaia, o infirmieră văduvă și fără copii, îi va crește copiii — și așa s-a și întâmplat, până la capăt4.
În 1921, în plină teroare antireligioasă, când preoția nu mai promitea decât crucea, chirurgul-profesor este hirotonit preot. De atunci a purtat reverenda la cursuri, la consultații și în sala de operații, unde nu începea nicio intervenție fără rugăciune și fără icoană. Când o comisie a scos icoana din sala de operații, a refuzat să se mai întoarcă la spital până când icoana nu a fost pusă la loc — și a fost pusă5.
Din același an datează episodul cel mai cunoscut: chemat ca expert în înscenarea numită „procesul medicilor”, a fost întrebat în fața sălii, de șeful Cekăi, cum poate crede într-un Dumnezeu pe care nu L-a văzut niciodată. A răspuns că a operat de multe ori pe creier și că nu a văzut acolo nici mintea — și totuși mintea există; nici conștiința nu a găsit-o acolo6. Răspunsul a rămas; mai puțin se spune că omul care l-a dat știa exact ce riscă și nu a coborât tonul nici atunci, nici după.
Episcopul arestat după primele Liturghii
Anul 1923 aduce în Turkestan, ca în toată Rusia, lovitura schismei „renovaționiste” — biserica „vie”, fabricată de puterea sovietică pentru a sfărâma Biserica din interior. Părintele Valentin rămâne neclintit de partea Patriarhului Tihon. Episcopul Andrei (Uhtomski), trecând prin Tașkent, îl tunde în monahism cu numele Luca — numele Evanghelistului care a fost doctor și, după predanie, iconar: cele două daruri ale lui, adunate într-un singur nume. La 31 mai 1923, în orășelul Penjikent, doi episcopi aflați ei înșiși în surghiun îl hirotonesc în taină arhiereu. La nici două săptămâni după primele Liturghii arhierești, episcopul Luca este arestat.
Au urmat, cu întreruperi, trei arestări și unsprezece ani de temniță și surghiun: Eniseisk și Turuhansk, apoi cătunul Plahino, dincolo de Cercul Polar, unde ierarhul-chirurg a continuat să opereze cu instrumente improvizate; apoi surghiunul de la Arhanghelsk, între 1930 și 1933. Cea mai grea încercare a venit în 1937, anul marii terori: „conveierul” — treisprezece zile și nopți de interogatoriu fără întrerupere și fără somn, cu anchetatori care se schimbau cu rândul. I se cereau iscălituri pe mărturisiri născocite — „organizație bisericească contrarevoluționară”, spionaj — și nume de „complici”. A răspuns cu greva foamei, singurul protest rămas celui care refuză să iscălească minciuna, și nu și-a lepădat nici credința, nici rasa7. Al treilea surghiun l-a dus la Bolșaia Murta, în ținutul Krasnoiarskului.
Aici nu există nicio ambiguitate și niciun loc de legendă: mărturisirea lui este documentată de arhivele anchetelor, nu reconstruită din amintiri târzii.
Războiul, Soborul din 1943 și zona incomodă
Când începe războiul, episcopul surghiunit trimite o telegramă prin care cere să fie folosit ca chirurg, fără a renunța la episcopat. Din toamna lui 1941 este chirurg-șef al unui mare spital de evacuare din Krasnoiarsk, operând răniții cei mai gravi câte opt-nouă ore pe zi; în 1942 este ridicat la treapta de arhiepiscop. În septembrie 1943 participă la Soborul care l-a ales patriarh pe Serghie (Stragorodski) — în fotografia oficială a Soborului stă primul din stânga — și este ales membru al Sfântului Sinod8.
Aici începe zona pe care viețile populare o ocolesc, iar noi nu o vom ocoli. Sfântul Luca a acceptat cadrul „înțelegerii” din 1943 dintre Patriarhia Moscovei și statul sovietic și a publicat în acei ani, în revista Patriarhiei, articole în registrul patriotic al vremii9. La Tambov, unde este mutat în 1944, conduce strângerile de fonduri ale eparhiei pentru front10. La începutul anului 1946 i se decernează Premiul Stalin clasa I pentru „Studii de chirurgie a infecțiilor purulente” și pentru lucrarea despre rezecțiile tardive ale rănilor articulare prin împușcare; din cei 200.000 de ruble ai premiului, 130.000 îi îndreaptă către copiii orfani și loviți de război11. A încercat apoi să-și comande cărți de vizită pe care să stea, alăturate, cele două titluri — „Arhiepiscop al Simferopolului și al Crimeei” și „laureat al Premiului Stalin clasa I” — iar cenzura l-a refuzat categoric12. Anecdota spune mai mult decât pare: omul acesta nu a acceptat niciodată să-și despartă cele două slujiri și nu a ascuns niciuna în spatele celeilalte.
Și ca să fie limpede despre ce vorbim: din punct de vedere medical, contribuția lui nu se reduce la aura de „chirurg sfânt”. Literatura medicală rusă îi atribuie procedee și repere care îi poartă până astăzi numele — rezecția de bazin în supurațiile articulației sacroiliace, procedee de mobilizare a splinei la splenectomie, o tehnică proprie de închidere a plăgilor diafragmului, linia și punctul care reperează pe piele nervul sciatic — rodul unui sfert de veac de lucru asupra chirurgiei supurațiilor34. Nu a fost un cleric care „a făcut și medicină”, ci un chirurg de prim rang care a refuzat să-și scoată credința din sala de operație.
Loialitatea lui față de linia Patriarhiei nu a fost însă servilism. În 1945, înaintea alegerii noului patriarh, s-a opus deschis alegerii cu un singur candidat și a cerut revenirea la rânduiala Soborului din 1917–1918: mai mulți candidați, vot și tragere la sorți — exact ce nu voiau autoritățile. Împuternicitul pentru culte, Karpov, strângea împotriva lui plângeri: ținea icoană în secția de chirurgie a spitalului de evacuare, slujea molebene pentru răniți, binecuvânta bolnavii13.
Și totuși întrebarea rămâne, și e mai cinstit să o numim decât să o ascundem: cum judecăm acomodarea lui cu o putere care tocmai îi ucisese frații de slujire? Biserica Rusă din Afara Granițelor a săvârșit proslăvirea noilor mucenici și mărturisitori ai Rusiei în 1981, într-un context eclesial profund marcat de ruptura față de Patriarhia Moscovei; Sfântul Luca nu s-a aflat atunci între cei proslăviți, iar în mediile legate de tradiția acestei Biserici receptarea lui a fost multă vreme îngreunată de asocierea sa cu linia patriarhală de după 194314. Astăzi, după refacerea comuniunii, parohiile aceleiași Biserici îl prăznuiesc la 11 iunie ca mărturisitor15.
Lecția acestei istorii nu este relativismul, ci discernământul. Biserica nu a proslăvit în Luca o infailibilitate istorică, ci mărturisirea lui Hristos într-o viață purtată prin anchete, surghiun, presiune ideologică și slujire neîntreruptă. Canonizarea nu preface fiecare decizie administrativă a unui om în model; ea arată unde a biruit harul. Iar în cazul lui, biruința se vede tocmai în faptul că, ori de câte ori i s-a cerut să aleagă — între carieră și credință, între catedră și rasă, între supraviețuirea comodă și mărturisire — nu și-a lepădat nici crucea, nici slujirea. Tocmai de aceea cazul lui este o piatră de încercare pentru orice discuție despre criteriile canonizării: mărturisirea lui se sprijină pe documente de anchetă și pe fapte verificabile, nu pe evlavia târzie a unei posterități care are nevoie de sfinți.
Arhiepiscop aspru în Crimeea
Din mai 1946, Sfântul Luca păstorește la Simferopol. Anii Crimeei sunt anii unei lupte administrative aproape în întregime pierdute și niciodată abandonate: în ciuda împotrivirii lui îndârjite, numărul bisericilor deschise din Crimeea scăzuse, până în 1954, la patruzeci și nouă16. A protestat, a scris, a amenințat cu demisia — și nu a cedat nimic din ce ținea de el.
Cu clerul său a fost sever până la asprime. Cerea predică la fiecare Liturghie, spovedanie adevărată înaintea Împărtășaniei, slujbe fără scurtături, și suspenda fără multe menajamente pe cei care tratau altarul ca pe o slujbă oarecare. Contemporanii vorbesc despre o fire grea: judecăți tăioase, izbucniri de mânie, o autoritate care nu îngăduia replică — iar el însuși și-a consemnat în scris, fără să se cruțe, irascibilitatea17. Biograful lui cel mai incomod, scriitorul disident Mark Popovski — un om din afara Bisericii, care a adunat în anii ’60–’70 sute de mărturii — a notat cinstit amândouă: și venerația, și teama pe care arhiepiscopul le stârnea în jur18.
Aceeași mână care iscălea suspendări hrănea însă zilnic săraci la masa lui, iar banii — inclusiv cei ai premiului care îi purta numele prigonitorului — se duceau pe tăcute către văduve, orfani și foști deținuți18. Rasa îi era veche și peticită. Bolnavii căutau să-i atingă veșmintele în timpul slujbelor; la conferințele medicale a venit până la sfârșit în rasă și cu panaghia pe piept, iar când autoritățile i-au pus să aleagă între catedră și rasă, a ales rasa — de fiecare dată, până când i s-a interzis cu totul să mai țină prelegeri19.
Orbul care a continuat să slujească
În ultimii săi ani, vederea i s-a stins cu totul. A continuat să slujească Dumnezeiasca Liturghie din memorie, fără greșeală, să predice și să-și conducă eparhia20. Celor care se mirau le răspundea senin că omul care și-a închinat viața lui Dumnezeu nu rămâne în întuneric.
A adormit întru Domnul la 11 iunie 1961. Coincidența liturgică este tulburătoare: în rânduiala rusă, a doua duminică după Cincizecime este Duminica Tuturor Sfinților care au strălucit în pământul Rusiei — iar în 1961, cu Paștile la 9 aprilie și Cincizecimea la 28 mai, această duminică a căzut chiar la 11 iunie21. Un sfânt al temnițelor sovietice pleca la Domnul în ziua în care Biserica pământului său își pomenea toți sfinții, cunoscuți și necunoscuți. Autoritățile au cerut stăruitor să nu se facă nicio procesiune22. Orașul nu le-a ascultat. Un martor ocular povestește că drumul care se străbate în douăzeci de minute a durat trei ceasuri și jumătate: străzile pline, circulația oprită cu totul, oameni urcați în copaci, pe balcoane, pe acoperișuri21. Împuternicitul alerga de la o mașină la alta încercând să-i urce pe oameni în autobuze; nu îl asculta nimeni23. Mulțimea a cântat tot drumul, prin tot orașul: „Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fără de moarte, miluiește-ne pe noi”24. A fost îngropat lângă biserica Tuturor Sfinților din Simferopol, iar mormântul lui a devenit de îndată loc de pelerinaj și de vindecări.
De la Popovski la Sagmata: cum l-a primit lumea ortodoxă
Prima biografie temeinică nu a venit din Biserică. „Жизнь и житие Войно-Ясенецкого” — „Viața și «viața de sfânt» a lui Voino-Iasenețki” — a fost scrisă de disidentul Mark Popovski și publicată la YMCA-Press, Paris, în 1979, pe vremea când în patria lui numele arhiepiscopului era trecut sub tăcere25. Titlul însuși poartă tensiunea adevăratului portret: între biografia documentară și hagiografie. Viețile evlavioase de mai târziu au folosit din belșug materialul lui Popovski — de regulă fără părțile incomode.
Proslăvirea a venit întâi local: la 22 noiembrie 1995, arhiepiscopul Luca a fost trecut între sfinții locali ai Crimeei; între 17 și 20 martie 1996, moaștele i-au fost strămutate în catedrala Sfintei Treimi din Simferopol — la procesiunea strămutării au luat parte aproximativ patruzeci de mii de oameni — iar proslăvirea festivă în eparhia Crimeei s-a săvârșit la 24–25 mai 199626. Soborul Bisericii Ruse din anul 2000 l-a înscris apoi, spre cinstire generală, în ceata noilor mucenici și mărturisitori ai veacului XX.
Apoi a venit valul grecesc — fenomenul cel mai puțin cunoscut în spațiul românesc. Arhimandritul Nectarie Antonopoulos, pe atunci stareț al Mănăstirii Sagmata de lângă Teba, astăzi mitropolit de Argolida, i-a scris viața; cartea, tipărită în mii de exemplare și reeditată neîntrerupt, a făcut din sfântul rus al Gulagului unul dintre cei mai iubiți sfinți ai Greciei de azi27. La Sagmata există un paraclis al sfântului, cu o parte din moaște — dăruită încă de la strămutarea din 1996 — cu mitra și obiecte personale aduse din Crimeea28; în toată Grecia s-au ridicat în ultimele decenii numeroase biserici cu hramul lui, unele de mari dimensiuni, între care biserica de la Mănăstirea Dovra, lângă Veria29. Greutatea acestei recepții stă în faptul că nu a pornit dintr-o propagandă, ci dintr-o carte și din minunile care au urmat-o. Iar la 13 iunie 2019, Sfântul Sinod al Patriarhiei Ecumenice l-a înscris și în sinaxarul propriu, cu pomenirea la 11 iunie — pecete oficială pe o cinstire care, în lumea greacă, era de mult un fapt împlinit32.
În spațiul românesc, receptarea a urmat în mare filiera greacă și pe cea rusă: autobiografia „Am iubit pătimirea” (Sophia, București, 2005, în traducerea soților Tănăsescu-Vlas), biografia lui Antonopoulos, „Chirurgul fără de arginți” (Bunavestire, Galați, 2003), volumele de predici și tratatul „Duhul, sufletul și trupul”30; iar din 2013, filmul ucraineano-belarus „Излечить страх” — „Vindecă frica”, intitulat la început simplu „Luka” — al regizorului Aleksandr Parhomenko31. Apropierea cititorului român de sfânt nu mai este însă de mult doar livrescă: recunoașterea canonizării sale a fost făcută de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române în septembrie 2012, numele i-a fost înscris în calendar prin hotărârea sinodală din 2013, cu pomenirea la 11 iunie, iar părticele din moaștele sale se cinstesc la București, în paraclisul Institutului de Endocrinologie „C.I. Parhon” și în capela Spitalului Clinic de Urgență Floreasca33. Toate bune și de folos. Dar din ele s-a sedimentat în evlavia curentă mai ales vindecătorul; mărturisitorul aspru, omul întreg, a rămas în umbră.
„Am iubit pătimirea” — cheia portretului
De ce contează portretul real? Pentru că un sfânt retușat ne învață greșit ce este sfințenia. Dacă Luca al Crimeei ar fi fost firea blândă și surâzătoare de pe iconițele tipărite, viața lui nu ne-ar cere nimic: am cere de la el vindecări, cum ceri de la un automat. Omul real ne cere altceva. El nu a fost un om plăcut; a fost un om răstignit. Asprimea firii nu i-a fost virtute, și nu el a numit-o vreodată așa; virtutea lui a fost că nu și-a cruțat nimic din ce avea: nici talentul de pictor, pe care l-a dat bolnavilor; nici știința, pe care a iscălit-o cu numele de episcop când iscălitura aceasta se plătea; nici trupul, pe care l-a dat temnițelor; nici văzul, pe care l-a dat până la capăt slujirii. Iar Dumnezeu a sfințit întregul: nimic din omul acesta nu a rămas în afara jertfei.
Nu toți sfinții seamănă între ei. Unii sunt blânzi și luminoși ca Serafim al Sarovului; alții sunt aspri și de neclintit ca Luca al Crimeei. Duhul Sfânt este Același, iar felurimea lor este bogăția Bisericii — adevăr pe care îl prăznuim în fiecare an în Duminica Tuturor Sfinților, în vecinătatea căreia cade pomenirea lui și chiar în care, în anul 1961, după rânduiala sfinților pământului său, a și plecat la Domnul.
„Suferă împreună cu mine, ca un bun ostaș al lui Hristos Iisus.” (II Timotei 2, 3)
Acesta a fost cuvântul pe care l-a trăit, literă cu literă, chirurgul ajuns arhiepiscop. Sfinte Ierarhe Luca, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi!
Pe scurt. Sfântul Luca al Crimeei (1877–1961) este prăznuit la 11 iunie. A fost chirurg de renume mondial, profesor universitar, episcop și mărturisitor în anii prigoanei sovietice, trecând prin trei arestări și aproximativ unsprezece ani de temniță și surghiun. Este cinstit ca doctor fără de arginți și ocrotitor al bolnavilor, iar viața lui rămâne o lecție despre sfințenia care nu anulează complexitatea unui om.
Carte recomandată
Pentru cititorii care vor să afle mai mult despre viața și minunile Sfântului Luca, recomandăm volumul Mitropolitului Nectarie al Argolidei, Sfântul Luca, doctorul bolilor trupești și al durerilor sufletești. Cartea poate fi găsită aici.
1. Sfântul Luca al Crimeei, Am iubit pătimirea. Autobiografie, trad. Adrian și Xenia Tănăsescu-Vlas, Editura Sophia, București, 2005. Cuvintele provin dintr-o scrisoare din 1943 către fiul său și stau ca motto al întregii ediții.
2. Am iubit pătimirea, capitolul despre tinerețe.
3. Am iubit pătimirea, în relatarea începuturilor lucrării despre chirurgia infecțiilor purulente.
4. Am iubit pătimirea, în relatarea morții soției sale (1919). Citatul scripturistic: Psalmul 112, 9, după ediția sinodală a Sfintei Scripturi (Ed. IBMO).
5. Episod relatat de biografi; cf. Arhim. Nectarie Antonopoulos, Sfântul Arhiepiscop Luca (1877–1961). Chirurgul fără de arginți, Editura Bunavestire, Galați, 2003.
6. Episod consemnat în autobiografie și documentat de Mark Popovski, Жизнь и житие Войно-Ясенецкого, архиепископа и хирурга, YMCA-Press, Paris, 1979. Redare indirectă, fără pretenția citatului verbatim.
7. Am iubit pătimirea, capitolul despre al treilea arest.
8. Fotografia oficială a Soborului Arhieresc din 8 septembrie 1943; vezi și „Stalin’s Revival of the Moscow Patriarchate”, orthodoxhistory.org, 8 aprilie 2025.
9. Activitatea sa publicistică din Jurnalul Patriarhiei Moscovei (ЖМП) în anii 1943–1948 este consemnată de istoriografie; cf. Popovski, op. cit. Afirmația rămâne aici la nivel general, fără citare directă din aceste texte.
10. Cf. materialele documentare rusești privind eparhia Tambovului în anul 1944 și strângerile de fonduri pentru coloana de tancuri „Dimitrie Donskoi”.
11. Decernarea: începutul anului 1946, pentru Очерки гнойной хирургии și Поздние резекции при инфицированных огнестрельных ранениях суставов; destinația sumei (130.000 din 200.000 de ruble, către copiii loviți de război) este consemnată în sursele rusești, inclusiv cu trimitere la telegrama adresată lui Stalin.
12. Episod relatat de Mark Popovski, op. cit., reluat în presa rusă (Moskovski Komsomoleț, 26 martie 2003).
13. Materiale arhivistice sintetizate de istoriografia bisericească rusă recentă privind poziția sa la alegerea patriarhală din 1945 și rapoartele împuternicitului G. Karpov.
14. Sfântul Luca nu figurează între noii mucenici și mărturisitori proslăviți de ROCOR la 1 noiembrie 1981 — fapt verificabil în actele proslăvirii. Receptarea sa anevoioasă în mediile acestei tradiții, pusă pe seama asocierii lui cu linia patriarhală de după 1943, este atestată de mărturii numeroase; o motivare sinodală oficială a neincluderii nu a fost însă publicată.
15. De pildă, calendarul Catedralei ROCOR „Sf. Ioan Botezătorul” din Washington, care îl pomenește la 11 iunie ca ierarh-mărturisitor (stjohndc.org).
16. Mark Popovski, op. cit., pp. 414–421.
17. Autocaracterizările din Am iubit pătimirea; mărturiile contemporanilor sintetizate de Popovski, op. cit.
18. Mark Popovski, op. cit.
19. Cf. Antonopoulos, op. cit.; mărturii crimeene despre slujirea și prelegerile arhiepiscopului.
20. Asupra anului orbirii complete sursele diferă (între 1955 și 1958): sinaxarul de pe pravoslavie.ru dă 1956, iar viața publicată de Orthodox Church in America notează agravarea bolii de ochi după venirea în Crimeea și orbirea totală, cu continuarea slujirii; de aceea textul păstrează formularea generală.
21. Mărturie oculară reprodusă de Eparhia Tverului (tvereparhia.ru, 11 iunie 2024). În 1961, Paștile au căzut la 9 aprilie și Cincizecimea la 28 mai; a doua duminică după Cincizecime — Duminica Tuturor Sfinților care au strălucit în pământul Rusiei — a fost, așadar, 11 iunie.
22. Relatările crimeene despre interdicția procesiunii (aif.ru — Crimeea, martie 2026).
23. Anatoli Komaristov, „Smert’ i pohoronî sviatitelia Luki”, proza.ru — mărturie memorialistică.
24. Cf. relatarea aflării moaștelor, monastyr.org.
25. Mark Popovski, Жизнь и житие Войно-Ясенецкого, архиепископа и хирурга, YMCA-Press, Paris, 1979.
26. Cronologia proslăvirii, după viața publicată de Orthodox Church in America (oca.org, s.v. „Saint Luke, Archbishop of Simferopol”): 22 noiembrie 1995 — trecerea între sfinții locali ai Crimeei; 17–20 martie 1996 — strămutarea moaștelor în catedrala Sfintei Treimi, cu aproximativ 40.000 de participanți la procesiune; 24–25 mai 1996 — proslăvirea în eparhia Crimeei.
27. Despre răspândirea biografiei lui Antonopoulos și despre bisericile ridicate în Grecia: orthodoxword.wordpress.com, 11 iunie 2009, ș.a.
28. Prezentările Mănăstirii Sagmata (impantokratoros.gr); dăruirea unei părticele din moaște către Sagmata la strămutarea din 1996 este consemnată și în viața de pe oca.org.
29. Despre biserica Sfântului Luca de la Mănăstirea Dovra (Veria): mărturii și relatări grecești de pelerinaj.
30. Edițiile românești: Sophia, București, 2005 (autobiografia); Bunavestire, Galați, 2003 (Antonopoulos); volumele de predici și Duhul, sufletul și trupul la aceeași Editură Sophia.
31. Despre film: premiera 2013 sub titlul «Лука», redenumit «Излечить страх» la lansarea din 2015; regia Aleksandr Parhomenko (cf. ru.wikipedia, s.v.).
32. Hotărârea Sfântului Sinod al Patriarhiei Ecumenice din 13 iunie 2019, anunțată oficial prin scrisoare patriarhală (cf. comunicatul Arhiepiscopiei Grecești a Americii, goarch.org); cererea de înscriere a venit din partea mitropolitului Epifanie al Kievului.
33. Basilica.ro, „Pomenirea Sfântului Ierarh Luca al Crimeii” (recunoașterea sinodală din septembrie 2012; părticelele de moaște de la paraclisul Institutului „C.I. Parhon” și de la capela Spitalului Floreasca); pentru hotărârea de înscriere în calendar din 2013 și pomenirea la 11 iunie: sinaxarele Doxologia și Ziarul Lumina.
34. Sinteza contribuțiilor chirurgicale care îi poartă numele: literatura medicală rusă aniversară, de pildă articolul dedicat la 140 de ani de la naștere în Vestnik eksperimental’noi i klinicheskoi hirurghii (2017).
