Nu există carte pe care Biserica să o rostească mai des decât Psaltirea. Ea se aude la fiecare slujbă, de la Vecernie până la Utrenie, în Ceasuri, în priveghere și în chilie; cu psalmi se deschide ziua liturgică și cu psalmi se încheie. Niciun alt text nu a intrat atât de adânc în rugăciunea creștinului, încât să nu mai poată fi despărțit de ea. Iar pricina nu este una întâmplătoare: Psaltirea este, într-un chip aparte între cărțile Scripturii, deopotrivă cuvânt al lui Dumnezeu către om și cuvânt al omului către Dumnezeu. Celelalte cărți ne vorbesc; psalmii ne dau să vorbim. De aceea, a vorbi despre Psaltire și despre citirea ei nu înseamnă a vorbi despre o simplă lectură pioasă, ci despre însăși deprinderea rugăciunii — despre școala în care Biserica își crește fiii spre a se ruga.
Întrebarea de față nu este, așadar, doar ce este Psaltirea, ci cum se citește ea ca rugăciune și de ce a rămas, pentru toți Părinții, cartea de căpătâi a vieții lăuntrice.
Cartea pe care Biserica nu încetează să o rostească
Psaltirea cuprinde cei o sută cincizeci de psalmi pe care i-a rânduit Duhul Sfânt prin glasul proorocilor, mai cu seamă al Sfântului Prooroc David. În rânduiala bisericească ei sunt împărțiți în catisme, spre a fi străbătuți cu așezare în cursul săptămânii și al Postului. Dar locul Psaltirii nu se mărginește la citirea ei de sine stătătoare: ea este țesătura din care este alcătuită aproape întreaga slujbă a Bisericii. Cu psalmi se cântă la intrarea în biserică, cu psalmi se face pregătirea inimii înaintea Tainei, cu psalmi se petrec cei adormiți; iar imnografia însăși — stihirile, troparele, canoanele — crește, ca dintr-o rădăcină, din cuvântul psalmilor.
Mai mult decât atât: psalmii sunt rugăciunea pe care a rostit-o Însuși Domnul. De pe Cruce, Mântuitorul a grăit cu cuvintele psalmistului. Cel care deschide Psaltirea nu intră, prin urmare, într-o carte oarecare de cugetări religioase, ci în rugăciunea Bisericii dintru început, în glasul cu care s-au rugat patriarhii, proorocii, apostolii, mucenicii și toată ceata cuvioșilor din pustie până astăzi. A te ruga cu psalmii înseamnă a-ți uni glasul cu acest glas neîntrerupt.
Toată Scriptura, adunată într-o singură carte
Cel dintâi lucru pe care Părinții îl spun despre Psaltire este caracterul ei cuprinzător. Ceea ce este împrăștiat în celelalte cărți ale Scripturii — proorocia, istoria, legea, povățuirea — se află strâns la un loc în psalmi, prefăcut în cântare. Sfântul Vasile cel Mare, în cuvântul așezat înaintea tâlcuirii sale la psalmi, o spune limpede:
„Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu și folositoare (II Tim. 3, 16). De aceea a fost scrisă de Duhul pentru toți oamenii, ca fiecare să luăm, din ea, ca dintr-un spital obștesc al sufletelor, tămăduirea pentru propria noastră boală. […] Cartea Psalmilor, însă, cuprinde ce este folositor din toate: profețește cele viitoare, ne aduce aminte de faptele istorice, dă legi pentru viață, ne învață cele pe care trebuie să le facem. Și, ca să spun pe scurt, Cartea Psalmilor este o vistierie obștească de învățături bune, dând fiecăruia, după sârguința lui, ce i se potrivește.”
— Sfântul Vasile cel Mare, Omilie la Psalmul I
Tocmai pentru aceasta Psaltirea se deschide cu chemarea la cugetarea neîncetată a legii lui Dumnezeu, care este însăși temelia vieții de rugăciune:
„Fericit bărbatul, care n-a umblat în sfatul necredincioșilor și în calea păcătoșilor nu a stat și pe scaunul hulitorilor n-a șezut; Ci în legea Domnului e voia lui și la legea Lui va cugeta ziua și noaptea.” (Psalmul 1, 1-2)
Cine ia aminte la acest început înțelege că Psaltirea nu este o carte de citit o dată, ci una de cugetat „ziua și noaptea” — o hrană zilnică, nu o lectură trecătoare.
De ce o citim: oglinda în care sufletul se vede pe sine
Aici Părinții ating taina cea mai adâncă a Psaltirii. Cuvintele celorlalte cărți ale Scripturii le rostim ca pe ale altora — ale proorocilor, ale sfinților, ale Domnului. Psalmii însă, când îi rostim, se fac cuvintele noastre. Durerea, pocăința, frica, nădejdea, mulțumirea, bucuria — orice mișcare a sufletului își află în Psaltire cuvântul potrivit, ca și cum ar fi fost scris anume pentru clipa pe care o trăim. De aici puterea ei de a ne învăța rugăciunea: ne dă graiul tocmai atunci când, de la noi, nu am ști ce să spunem.
Sfântul Atanasie cel Mare, în Epistola către Marcelin despre tâlcuirea Psalmilor, lămurește această însușire prin chipul oglinzii:
„[…] pentru cel ce cântă psalmi, aceștia devin ca o oglindă în care poate să se vadă pe sine și mișcările sufletului său.”
— Sfântul Atanasie cel Mare, Epistola către Marcelin
Și tot el arată că în psalmi este cuprinsă, ca într-o măsură, întreaga viață lăuntrică a omului:
„[…] cred că în aceste cuvinte ale cărții este cuprinsă și măsurată toată viața oamenilor, atât dispozițiile sufletului, cât și mișcările gândurilor.”
— Sfântul Atanasie cel Mare, Epistola către Marcelin
De aceea Psaltirea are și o folosință pe care am putea-o numi povățuitoare: pentru fiecare stare a sufletului există un psalm anume. Sfântul Atanasie i-l arată cu de-amănuntul lui Marcelin:
„Dacă ai nevoie de rugăciune, din pricina dușmanilor tăi și a celor ce împresoară sufletul tău, cântă Psalmii 16 și 85, și 87, și 140. […] Văzându-i pe cei necăjiți, mângâie-i pe aceștia rugându-te și zicând pentru ei cuvintele Psalmului 19.”
— Sfântul Atanasie cel Mare, Epistola către Marcelin
Aceasta este, în miezul ei, lucrarea Psaltirii ca școală a rugăciunii: ea nu ne lasă singuri înaintea propriei neputințe de a ne ruga, ci ne pune în gură cuvântul cel insuflat de Duhul, pe care, rostindu-l, îl facem al inimii noastre.
Cum au folosit-o Părinții: psalmodia, izvorul rugăciunii neîncetate
Nicăieri nu se vede mai bine ce înseamnă a citi Psaltirea ca rugăciune decât în viața pustnicilor. În obștile și în chiliile pustiei, psalmodia era lucrarea de toate ceasurile: psalmii se rosteau în vremea muncii, se împleteau cu metaniile, umpleau noaptea de priveghere. Din această necontenită rostire a psalmilor s-a născut și rânduiala slujbelor de obște, cu numărul lor așezat de psalmi, și deprinderea de a străbate Psaltirea pe catisme.
Dar însemnătatea cea mai adâncă a psalmodiei stă în faptul că ea a fost una dintre marile rădăcini din care s-a hrănit rugăciunea cea scurtă și neîncetată a inimii. Părinții au văzut că, din mulțimea psalmilor, sufletul este purtat firesc către un singur cuvânt scurt, pe care îl poate ține necontenit în minte. Sfântul Ioan Casian, care a adunat în scris învățătura părinților Egiptului, arată în Convorbirea a X-a cum un asemenea verset al Psaltirii poate deveni temelia rugăciunii de toată vremea — versetul:
„Dumnezeule, spre ajutorul meu ia aminte! Doamne, să-mi ajuți mie grăbește-Te!” (Psalmul 69, 1)
Iar pricina pentru care tocmai acest cuvânt a fost ales o lămurește el însuși:
„Se găsește în el chemarea ajutorului lui Dumnezeu împotriva tuturor primejdiilor, se găsește umilința mărturisirii evlavioase, se găsește scutul în fața grijilor și temerilor fără de număr, se găsește recunoașterea șubrezeniei omenești, încrederea mântuirii, convingerea că ajutorul Domnului este întotdeauna cu noi.”
— Sfântul Ioan Casian, Convorbiri duhovnicești, X
Iată legătura pe care tradiția isihastă nu a pierdut-o niciodată: psalmodia hrănește mintea, o curățește și o adună, iar din această lucrare se poate naște, prin har și prin luare-aminte, cuvântul cel scurt al rugăciunii neîncetate. Cele două nu se despart și nu se înlocuiesc una pe alta. Psaltirea rămâne cadrul larg în care mintea se deprinde cu graiul rugăciunii; rugăciunea cea scurtă este sâmburele care prinde rădăcină în inimă. Cine rupe rugăciunea minții de psalmodie riscă să uite tocmai rădăcina din care aceasta a crescut.
Psaltirea ca armă și ca tămăduire
Părinții au cunoscut psalmii nu doar ca pe o cântare, ci ca pe o armă în lupta nevăzută. Cuvântul cel insuflat de Duhul are putere asupra patimilor și asupra vrăjmașilor nevăzuți, pe care îi alungă și le risipește uneltirile. Sfântul Vasile cel Mare adună într-un singur loc aceste foloase:
„Da, psalmul este liniște a sufletelor, conducător al păcii; potolește tulburarea și vâlvătaia gândurilor, înmoaie mânia sufletului și înfrânează pe cel desfrânat. […] Psalmul pune pe fugă pe demoni și aduce pe îngeri într-ajutor; este armă pentru frica de noapte, odihnă pentru ostenelile zilei.”
— Sfântul Vasile cel Mare, Omilie la Psalmul I
Se cuvine însă o luare-aminte, pe care tot Sfântul Vasile o dă: psalmul „împacă pe cei învrăjbiți”. Psaltirea nu este o unealtă prin care s-ar putea face rău cuiva, nici o rostire cu putere de la sine, despărțită de pocăință și de viața după Dumnezeu. Cine ar voi să o întrebuințeze ca pe o descântare, spre vătămarea altuia sau spre dobândirea unui folos lumesc prin simpla numărare exterioară a psalmilor, a căzut din rostul ei și a făcut din rugăciune o superstiție. Arma psalmilor este îndreptată împotriva patimilor din noi și a celui viclean, nu împotriva aproapelui.
Cum se citește Psaltirea: rânduiala și luarea-aminte
Din tot ce s-a spus se desprinde firesc și felul în care se cuvine citită Psaltirea.
Cu luare-aminte, nu în grabă. Folosul nu stă în numărul psalmilor sfârșiți, ci în mintea care ia aminte la cuvinte. Sfântul Atanasie îl povățuiește pe Marcelin să citească „cu pricepere”, spre a înțelege înțelesul fiecărui psalm. Psalmul rostit cu gândul rătăcit aiurea rămâne la buze și nu se coboară în inimă.
Făcând cuvintele psalmului ale tale. Aceasta este însăși taina pe care a arătat-o Sfântul Atanasie: nu citim despre rugăciunea altuia, ci ne rugăm noi înșine prin cuvântul psalmistului. Când psalmul vorbește de pocăință, ne pocăim; când mulțumește, mulțumim; când strigă din adâncul necazului, strigăm și noi.
Cu o rânduială statornică. Părinții laudă măsura și statornicia mai mult decât avânturile fără urmare. Un psalm sau o catismă citită în fiecare zi, la vreme așezată, deprinde sufletul cu rugăciunea mai mult decât o citire multă și rară. Cuvântul psalmilor, repetat zi de zi, se așază încet în adâncul minții, până ajunge să răsară de la sine în vremea ispitei sau a necazului.
Ținta către care duce această deprindere o rostește însuși psalmistul:
„În inima mea am ascuns cuvintele Tale, ca să nu greșesc Ție.” (Psalmul 118, 11)
Iar cel ce citește Psaltirea cu smerenie nu se încrede în osteneala sa, ci cere de la Dumnezeu însăși priceperea cuvintelor pe care le rostește:
„Binecuvântat ești, Doamne, învață-mă îndreptările Tale.” (Psalmul 118, 12)
Psaltirea în pravila zilnică și în rugăciunea inimii
Toate acestea capătă viață abia atunci când Psaltirea își află loc în pravila de zi cu zi. Tradiția Bisericii îndeamnă pe creștin la o rânduială statornică de rugăciune, dimineața și seara, iar psalmii sunt țesuți adânc în această rânduială: psalmii de pocăință, de cerere și de mulțumire străbat rugăciunea Bisericii din capăt în capăt. Cel mai firesc fel de a uni Psaltirea cu rugăciunea zilnică este de a adăuga la rânduiala obișnuită un psalm, o stare sau o catismă, după puterea fiecăruia, citite cu așezare. Unii, cu binecuvântare și cu rânduială, ajung să străbată întreaga Psaltire în cursul săptămânii; alții păstrează o măsură mai mică, dar statornică.
Aici se cuvine însă măsura, mai mult decât avântul: o pravilă mică și statornică, așezată după puterea fiecăruia, folosește mai mult decât una mare, luată din râvnă și părăsită după câteva zile. Mai bine un psalm citit zi de zi, cu luare-aminte, decât o catismă întreagă rostită o dată și apoi lăsată.
În tradiția ascetică se întâlnește adesea o rânduială simplă, prin care psalmodia și rugăciunea cea scurtă se sprijină una pe alta: după rugăciunile începătoare se citește un psalm, o stare sau o catismă, apoi se rostește o vreme rugăciunea „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul”, de obicei pe metanier. Psalmii adună și hrănesc mintea, iar rugăciunea lui Iisus o odihnește în puține cuvinte. Când mintea ostenește în rugăciunea scurtă, psalmodia o înviorează; iar când psalmii au adunat-o, ea se întoarce mai firesc la chemarea Numelui Domnului. Cele două nu se despart, ci se țin una pe alta, ca două aripi ale aceleiași rugăciuni.
Se cade totuși spus că ceea ce se rânduiește aici este rânduiala cea din afară — măsura, alternarea, statornicia. Rostirea rugăciunii lui Iisus împreună cu psalmii este deschisă oricărui creștin și nu cere o tehnică deosebită; ea se face cu smerenie și cu pocăință, fără a căuta simțiri ori trepte înalte, care nu se dobândesc prin silință și nici nu se cuvin căutate. Psaltirea rămâne, și aici, școala răbdătoare care pregătește sufletul: cine s-a deprins a se ruga cu psalmii, cu luare-aminte și cu smerenie, află în ei temelia cea bună peste care, la vremea sa, se așază rugăciunea cea neîncetată.
Încheiere: omul prefăcut în psaltire
Psaltirea este, într-un chip aparte între cărțile Scripturii, școala în care omul învață rugăciunea — nu doar să rostească rugăciuni, ci să se prefacă el însuși în om al rugăciunii. Cine o citește îndelung și cu luare-aminte ajunge să poarte cuvântul psalmilor în adâncul inimii, încât toate mișcările sufletului său să se înalțe către Dumnezeu prin glasul cel insuflat de Duhul. Psalmul îl adună din risipire, îl liniștește, îl ridică din pocăință spre mulțumire și îl unește, în cântare, cu lauda neîncetată a îngerilor.
De aceea Biserica nu a încetat și nu va înceta să rostească Psaltirea. În ea, cuvântul lui Dumnezeu se face cuvânt al omului, iar omul, primind acest cuvânt în inimă, se face glas al lui Dumnezeu în lume. Citirea Psaltirii nu este, prin urmare, o pravilă printre altele, ci însăși deprinderea de o viață întreagă a rugăciunii — calea pe care Părinții ne-au lăsat-o bătătorită spre Cel ce „ia aminte” la glasul celor ce-L cheamă.