Sunt astăzi unii creștini — preoți, monahi și mireni — care au întrerupt comuniunea liturgică obișnuită cu ierarhul lor: unii preoți au încetat să-l mai pomenească la slujbă, iar unii mireni au început să meargă numai acolo unde această pomenire nu se mai face. O fac în semn de împotrivire față de Sinodul din Creta, din anul 2016, pe care îl socotesc alunecat spre rătăcire. Ei nu au făcut aceasta ca urmare a unei hotărâri sinodale care să-l fi osândit pe ierarhul lor, ci din proprie hotărâre, socotind că astfel se îngrădesc de o primejdie pentru credință.
Mulți oameni evlavioși privesc spre aceștia și nu știu ce să creadă. Pe de o parte, par a fi oameni cu râvnă pentru dreapta credință. Pe de altă parte, parcă ceva nu e în rânduială. Iar când îi întrebi, ei îți răspund cu argumente care sună foarte convingător, sprijinite pe canoanele Bisericii și pe Sfinții Părinți.
Articolul acesta vrea să lămurească lucrurile pas cu pas — fără grabă, fără cuvinte grele, așa încât oricine, indiferent cât de obișnuit este cu limbajul bisericesc, să poată înțelege limpede unde stă adevărul. Și o face cu o mărturisire de la bun început: aici nu e vorba de oameni proști sau răi care „nu vor să priceapă”. Lucrurile sunt cu adevărat încurcate, fiindcă, în discuția de astăzi, canonul pe care ei se sprijină este citit în două feluri. Tocmai de aceea trebuie cercetat cu mare grijă.
Ce înseamnă, mai întâi, „a nu-ți pomeni episcopul”
Să începem de la cel mai simplu lucru, fiindcă fără el nimic nu se înțelege.
La fiecare Liturghie, preotul rostește la un moment dat numele episcopului sub care se află. Nu este un simplu obicei. Pomenirea aceasta este semnul văzut că preotul — și, prin el, întreaga parohie — se află în legătură, în unire, cu acel episcop, iar prin episcop cu toată Biserica. Este, ca să zicem așa, firul care arată că ești parte din trupul Bisericii.
A înceta să rostești acest nume — adică „a opri pomenirea”, „a te îngrădi” — înseamnă, prin urmare, a tăia public acel fir. Înseamnă a spune, prin însăși slujba ta: „mă despart de acest episcop.” Nu este un gest mic. Este o ruptură, arătată înaintea tuturor.
De aici se nasc toate întrebările. Pentru că Biserica nu îngăduie oricui, oricând, să taie acest fir. Dar îl îngăduie uneori. Întrebarea este: când anume?
Canonul pe care se sprijină nepomenitorii
Canonul cel mai des invocat de nepomenitori — și cel mai însemnat pentru această discuție — este partea a doua a unui canon vechi: Canonul al 15-lea al unui sinod ținut la Constantinopol, numit „Sinodul I-II”.
Ce spune acest canon, pe scurt și pe înțeles? Spune cam așa: dacă un preot se desparte de episcopul său înainte ca un sinod să fi judecat și osândit acel episcop, de obicei greșește și se face vinovat de dezbinare. Dar este o singură împrejurare în care nu greșește — ba dimpotrivă, este vrednic de laudă: atunci când episcopul lui propovăduiește pe față o erezie pe care Biserica a osândit-o deja.
Canonul folosește aici o expresie veche: episcopul care propovăduiește erezia „cu capul descoperit”. Să ne oprim o clipă, fiindcă expresia poate deruta. „Cu capul descoperit” nu are nicio legătură cu pălării sau acoperăminte. Este un fel vechi de a spune pe față, deschis, fără să se ascundă. Adică episcopul nu doar gândește în taină ceva greșit, nu doar îi scapă o vorbă nepotrivită — ci învață rătăcirea deschis, răspicat, înaintea tuturor, ca și cum aceea ar fi învățătura adevărată a Bisericii.
Acesta este canonul. Și aici încep dificultățile reale.
De ce canonul se poate citi în două feluri
Iată miezul a tot ce urmează, așa că să mergem încet.
În discuția de astăzi, acest canon este citit în două feluri. Și nu fiindcă oamenii ar fi neapărat de rea-credință, ci fiindcă accentul cade, la unii, pe partea de oprire a dezbinării, iar la alții, pe excepția îngrădirii de erezie. Le punem pe amândouă pe masă, cinstit.
Primul fel spune așa: canonul acesta nu poate fi rupt de canoanele dinaintea lui (al 13-lea și al 14-lea), care, citite împreună, osândesc tocmai pe cei ce fac dezbinare înainte de judecata unui sinod. În această citire, canonul îngăduie îngrădirea doar ca o portiță îngustă, dar nu o poruncește, și sfătuiește ca în toate cazurile omul să aștepte ca Biserica, adunată în sinod, să se pronunțe. Cei ce citesc așa spun: nepomenirea pripită, până nu vorbește un sinod, este ea însăși o dezbinare.
Al doilea fel se sprijină pe tâlcuirea Sfântului Nicodim Aghioritul — și trebuie spus apăsat că Sfântul Nicodim nu e un autor oarecare, ci o mare autoritate, pe care nimeni nu o poate trece cu vederea. El arată că, atunci când un episcop este cu adevărat eretic și își propovăduiește erezia cu îndrăzneală, credincioșii se pot despărți de el chiar înainte ca un sinod să-l fi judecat — și fac bine, fiindcă nu se despart de un episcop adevărat, ci de unul mincinos.
Iată, așadar, încurcătura. Nepomenitorii se sprijină pe a doua citire — și au în mână un sfânt mare, pe Nicodim Aghioritul. De aceea nu poți să le spui pur și simplu: „nepomenirea este întotdeauna schismă.” Nu este adevărat, și ei îți vor arăta îndată textul Sfântului Nicodim.
Și atunci, cum ieșim din această încurcătură? Răspunsul este surprinzător de simplu, și el schimbă totul.
Cheia: întrebarea adevărată nu este cea pe care o pun ei
Aici se află toată lămurirea, așa că o spunem rar și limpede.
Nepomenitorii cred că disputa este despre dacă ai voie să te îngrădești înainte de un sinod. Ei zic: „a doua citire ne dă dreptate, ne putem îngrădi înainte de sinod.” Și se opresc aici, mulțumiți.
Dar aceasta nu este întrebarea adevărată. Pentru că — fii cu mare luare-aminte — amândouă citirile canonului, și prima, și a doua, cer același lucru ca să poți opri pomenirea. Cer un prag, o condiție de la care în jos nimic nu se poate face. Și acel prag este același în ambele citiri.
Care este pragul? Două lucruri, care trebuie să fie amândouă de față, nu doar unul:
Întâi: să existe o erezie, și ea să fie propovăduită pe față — deschis, asumat, ca învățătură a Bisericii. Nu o vorbă scăpată. Nu o formulare neclară într-un document. Nu o bănuială. O erezie spusă deschis.
Al doilea: acea erezie să fie deja osândită de Biserică — fie de Sinoadele de odinioară, fie de Sfinții Părinți cu un glas. Atenție bine aici, fiindcă acesta e punctul cel mai des trecut cu vederea: canonul nu spune „o erezie pe care tu o socotești erezie”. Spune „o erezie osândită”. Adică nu hotărăști tu, de unul singur, ce este erezie. Biserica a hotărât deja, mai înainte, iar tu doar te ferești de cel ce o ține.
Vezi acum de ce întrebarea lor era greșită? Nu contează cât de mult ne certăm dacă te poți îngrădi „înainte de sinod” sau „după sinod”. Chiar și a doua citire, cea mai îngăduitoare, cea a Sfântului Nicodim Aghioritul, cere ca erezia să fie deja osândită. Deci adevărata întrebare nu este „înainte sau după sinod?”, ci: este atins pragul? Este vorba de o erezie propovăduită pe față și deja osândită de Biserică?
Dacă pragul nu e atins, nu mai are nicio însemnătate care citire o alegi — niciuna nu-ți dă dreptul să te îngrădești. Aici, și nu în cearta de interpretări, se hotărăște totul.
Așadar, nu ajunge să spui: „mie mi se pare că aici este erezie.” Canonul cere mai mult — cere trei lucruri pe care să le poți arăta limpede: care este erezia, unde anume a fost ea osândită de Biserică, și cum o propovăduiește ierarhul pe față, ca învățătură a Bisericii. Lipsind fie și unul singur dintre acestea, oprirea pomenirii nu mai stă pe temelia Canonului al 15-lea, ci pe judecata de capul lui a celui ce se desparte. Iar judecata de unul singur, oricât de râvnitoare, nu este temei de despărțire — este, dimpotrivă, tocmai ceea ce canonul vrea să oprească.
Ce au făcut, de fapt, Sfinții
Ca să vedem că acesta este într-adevăr pragul, să ne uităm la Sfinți. Pentru că nepomenitorii îi pomenesc des — „și Sfântul cutare s-a îngrădit!” — dar, când te uiți de aproape la ce au făcut, vezi că au respectat de fiecare dată exact acest prag.
Gândește-te la un tipar care se vede în pildele clasice pe care însăși Tradiția le pune înainte: mai întâi Biserica a osândit erezia, și abia după aceea Sfinții s-au ferit de cei ce o țineau. Ei nu au făcut din judecata lor de unul singur măsura întregii Biserici, ci au apărat o credință pe care Biserica o mărturisise și o statornicise deja.
Cei ce s-au îngrădit în vremea Sfântului Atanasie au făcut-o împotriva arianismului — dar arianismul fusese osândit mai înainte, la Sinodul I de la Niceea, în anul 325. Erezia era deja condamnată; ei doar se fereau de cei căzuți în ea.
Sfântul Teodor Studitul, pe care nepomenitorii îl pomenesc cel mai des, s-a luptat împotriva celor ce stricau sfintele icoane. Dar și aici: stricarea icoanelor fusese deja osândită de un Sinod a toată Biserica, cel din anul 787. Sfântul Teodor nu a născocit o osândire nouă, de capul lui — a apărat o hotărâre pe care Biserica o luase deja. Și, lucru de mare însemnătate, el nu și-a făcut o biserică a lui, ruptă de toți; a rămas în Biserică, ferindu-se doar de episcopii căzuți.
Și mai grăitoare sunt pildele de răbdare și de lucrare sobornicească. Sfântul Sofronie al Ierusalimului nu a răspuns tulburării printr-o rupere de unul singur, ci prin mărturisire a dreptei credințe și prin scrisoare sinodală, așteptând cuvântul Bisericii. Sfântul Maxim Mărturisitorul, la fel, nu a făcut din judecata lui de unul singur măsura cea din urmă a Bisericii: el apăra credința pe care întreaga Tradiție o mărturisea deja — că Hristos are două voințe, dumnezeiască și omenească — și s-a ostenit ca ea să fie pecetluită sobornicește. Iar pecetea cea deplină nu a venit printr-un sinod local, ci prin Sinodul al VI-lea Ecumenic, din anul 681, care a osândit monotelismul ca erezie și l-a îndreptățit pe Sfântul Maxim. Așadar mărturisirea lui nu s-a sprijinit pe încredințarea lui singură, ci pe credința Bisericii dintotdeauna, încuviințată în cele din urmă de glasul a toată Biserica.
Înțelegi acum tiparul? Sfinții nu au mers pe bănuială de unul singur, nici pe formulări nelămurite, nici pe judecata unei tabere. Au mărturisit adevărul cu tărie, dar sprijinindu-se pe credința deja statornicită a Bisericii și căutând, atunci când era nevoie, pecetluirea ei sobornicească. Iar îngrădirea de azi se deosebește tocmai aici: ea vine înainte de o asemenea osândire sobornicească a celor de la Creta și se sprijină, în mare parte, pe încredințarea fiecăruia că ceea ce îl tulbură este deja erezie.
De ce neliniștea de azi nu atinge pragul
Acum putem pune totul cap la cap, simplu.
Pentru ca îngrădirea să fie îngăduită, am văzut, trebuie două lucruri împreună: o erezie propovăduită pe față și deja osândită de Biserică.
Oricât de îndreptățită ar fi neliniștea unora față de Sinodul din Creta, lipsește tocmai a doua condiție. Și aici se cuvine o deosebire pe care mulți o sar. Nu este nevoie să spunem că toate formulările de la Creta sunt fericite, nici că nu pot fi lămurite mai bine. Însuși Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a arătat, în toamna anului 2016, că textele acelui sinod pot fi explicitate, nuanțate sau dezvoltate de către un viitor Sfânt și Mare Sinod — semn că Biserica însăși le socotește încă deschise lămuririi1. Dar una este să spui că un text poate fi neclar, discutabil ori perfectibil; și cu totul alta să spui că avem deja o erezie osândită, propovăduită pe față de ierarhi ca dogmă a Bisericii. Numai a doua situație intră sub portița Canonului al 15-lea. Iar până acum nu există o osândire panortodoxă, sobornicească și obligatorie pentru întreaga Biserică, prin care cele de la Creta să fi fost condamnate ca erezie în înțelesul strict cerut de canon. Au existat critici, rezerve și respingeri locale — dar acestea nu sunt același lucru cu o condamnare dogmatică a întregii Biserici, așa cum fuseseră osândirea arianismului ori a stricării icoanelor. Lucrurile care neliniștesc sunt încă în cumpănirea Bisericii.
Și mai este ceva. Un episcop care, după părerea cuiva, nu s-a delimitat îndeajuns de o adunare contestată — acela nu „propovăduiește pe față o erezie osândită”. Una este să taci ori să fii nehotărât într-o chestiune încă necercetată; alta este să propovăduiești deschis o rătăcire pe care Biserica a osândit-o deja. Numai a doua deschide portița canonului. Prima, nu.
Așadar — și aceasta e toată lămurirea, spusă încă o dată — nu noi judecăm dacă cele de la Creta sunt sau nu rătăcire. Aceasta o va spune Biserica, sobornicește, la vremea ei. Spunem doar atât: până la acel ceas, îngrădirea de capul fiecăruia nu are temeiul pe care îl pretinde — nici măcar în Sfinții și în canoanele pe care nepomenitorii înșiși îi citează.
Cum o simplă „ferire” ajunge dezbinare
Mai trebuie spus ceva, cu durere, fiindcă faptele îl arată.
Îngrădirea pare la început un lucru mărunt: „mă feresc doar de un episcop.” Dar nu rămâne acolo. Odată ce omul și-a îngăduit să hotărască singur, fără sinod, cine este în Biserică și cine nu, despărțirea crește de la sine.
Iată drumul, treaptă cu treaptă. Începe cu a nu mai pomeni un episcop. Apoi ajunge să nu mai aibă legătură cu toți cei care îl pomenesc pe acel episcop. Apoi ajunge să creadă că Tainele — Botezul, Cununia, Sfânta Împărtășanie — săvârșite de preoții rămași în Biserică sunt fără har, goale, nelucrătoare. Apoi, în unele locuri, se ajunge până acolo încât la Împărtășanie sunt chemați numai cei spovediți la preoți îngrăditori — adică se rup pe față și de ceilalți creștini. Iar de aici, drumul coboară și mai jos: cei îngrădiți încep să se rupă și între ei, fiecare socotindu-se mai curat decât celălalt, până ce râvna de la început se preface într-o fărâmițare fără sfârșit.
Aceasta nu este o închipuire. Este o ispită care se repetă dureros de des în istoria grupărilor rupte de comuniunea Bisericii. Și astfel nepomenirea — care voia să fie mărturisire — ajunge tocmai ceea ce Sfinții au numit cu cel mai greu cuvânt: schismă, adică ruperea de Biserică. Iar despre acest păcat Sfântul Ioan Gură de Aur a grăit cu o asprime de temut. Osândind o dezbinare a vremii lui, a spus că a sfâșia Biserica nu este un rău mai mic decât a cădea în erezie2; iar în aceeași omilie a întărit și un cuvânt înfricoșător, pus pe seama unui bărbat sfânt: că nici sângele muceniciei nu poate spăla acest păcat. De ce atât de greu? Fiindcă cel ce rupe Biserica rănește însuși trupul lui Hristos. A vrut s-o apere, și a sfâșiat-o.
Pilda cea mai apropiată de noi: schimbarea calendarului
Nu trebuie să mergem departe în veacuri pentru a vedea cum au lucrat oamenii sfinți într-o tulburare asemănătoare prin frământarea conștiinței, chiar dacă nu întru totul aceeași prin conținut. Avem o pildă chiar din veacul trecut.
La anul 1924 s-a schimbat calendarul bisericesc, iar mulți s-au tulburat — și pe drept, fiindcă schimbarea fusese făcută în pripă și fără ca poporul să fie lămurit. În Sfântul Munte, unii monahi, numindu-se zeloți, au tăiat legătura cu Patriarhia și cu ceilalți părinți athoniți, crezând că numai așa rămân în dreapta credință. Și mulți oameni cu frică de Dumnezeu s-au aflat atunci în aceeași cumpănă în care se află astăzi cei tulburați de Creta: să rămână, ori să se rupă?
Dar iată deosebirea — și e o deosebire care spune totul. Acești oameni nu și-au dat singuri răspunsul, din capul lor. L-au cerut de la Dumnezeu, prin rugăciune. Și să luăm aminte ce răspuns au primit.
În țara noastră, egumenul Schitului Sihăstria, Părintele Ioanichie Moroi — care avea să fie mai târziu povățuitorul Părintelui Cleopa — era într-o mare frământare: să primească ori nu calendarul cel nou? S-a închis în chilie și a început să postească și să se roage, cerând de la Dumnezeu un semn. După aproape douăzeci de zile de post aspru, frații, văzând că nu mai dă semn de viață și temându-se că a murit, au scos ușa din balamale și l-au găsit căzut la pământ, sleit de puteri, cu Psaltirea lângă el. După ce s-a întremat puțin, le-a spus ce i se descoperise: văzuse trei sfinți în veșminte arhierești, ca Sfinții Trei Ierarhi, iar cel din mijloc i-a grăit cu glas puternic: „Ioanichie, de ce te îndoiești și nu faci ascultare? Nu știi că ascultarea este mai mare decât jertfa? Ascultă de cei mai mari, că nu vei răspunde tu de îndreptarea calendarului.” Din ziua aceea, bătrânul nu s-a mai îndoit3.
Oprește-te la ultimele cuvinte, fiindcă sunt o comoară: nu vei răspunde tu de îndreptarea calendarului. Adică — și aceasta e o mângâiere pentru orice suflet temător — răspunderea pentru o hotărâre a Bisericii nu apasă pe umerii celui ce ascultă cu smerenie, ci pe ai celor ce au luat-o. Cel ce se supune nu se face părtaș la o eventuală greșeală a mai-marilor lui; el se mântuiește tocmai prin ascultare. Și se cuvine spus limpede, ca să nu fie nicio neînțelegere: ascultarea aceasta nu înseamnă a primi păcatul, a mărturisi erezia ori a călca porunca lui Dumnezeu — nimeni nu este dator cu ascultare la rău. Dar atunci când nu ți se cere să tăgăduiești credința, iar lucrul care te tulbură nu a fost osândit sobornicește de Biserică, ascultarea smerită păzește sufletul de ispita rupturii.
La fel, în Sfântul Munte, Sfântul Cuvios Iosif Isihastul — unul dintre cei mai mari dascăli ai rugăciunii din veacul trecut — a trecut el însuși prin aceeași ispită. O vreme a fost de partea celor ce se îngrădiseră, încredințat că aceea este calea cea dreaptă. Dar, rugându-se asupra acestui lucru, a auzit un glas care îi spunea să rămână în ascultare de Patriarhie, iar nu de partea zeloților. Și iată un amănunt care ar trebui să dea de gândit oricui se crede sigur pe dreptatea lui: Sfântul Iosif nu a crezut îndată acel glas. L-a bănuit a fi înșelare, fiindcă mergea împotriva a ceea ce credea el până atunci. Abia după un al doilea semn de la Dumnezeu s-a întors, cu toată obștea lui, în deplină unire cu Biserica. Iar dintre cei ce fuseseră cu el în îngrădire, unii nu l-au urmat, ci au rămas în despărțirea lor4.
Gândește-te bine la aceste două pilde. Ele nu sunt canoane și nu țin loc de judecată sinodală — nimeni nu cere ca o chestiune a Bisericii să se hotărască pe temeiul unei vedenii. Dar ele arată duhul în care oamenii sfinți au trecut prin tulburări asemenea celei de azi: nu cu grabă, nu cu siguranță de sine, nu cu rupere, ci cu rugăciune, cu cercetare și cu frica de a nu sfâșia Biserica. Iată oameni sfinți, cu viață de rugăciune cum rar s-a văzut — nicidecum nepăsători, nicidecum călduți — care s-au aflat în aceeași îndoială ca cei de azi. Și tocmai pentru că au întrebat pe Dumnezeu, în loc să se încreadă în mintea lor, au primit același răspuns: rămâneți, ascultați, nu rupeți Biserica. Mai mult: nici măcar Sfântul Iosif Isihastul nu s-a încrezut numaidecât în propriul lui glas lăuntric — l-a cercetat, l-a bănuit, a așteptat încredințarea de la Dumnezeu. Cu cât mai mult ar trebui să se cerceteze pe sine cel ce, fără o asemenea măsură și fără o asemenea sfințenie, se grăbește astăzi să rupă Biserica, sigur că el vede limpede ceea ce toată Biserica nu vede?
Câteva întâmpinări la care se cuvine un răspuns
Până aici am vorbit despre principiu. Dar cei ce apără îngrădirea de azi au argumente bine cumpănite, pe care se cuvine să le așezăm cinstit pe masă — nu într-o formă slăbită, ci așa cum le rostesc ei — și apoi să le răspundem. Pentru că, dacă neliniștea lor merită ascultată, atunci și argumentele lor merită un răspuns adevărat.
Spun ei, mai întâi: „Recunoaștem că niciun sinod n-a osândit ecumenismul ca erezie. Dar canonul cere o erezie osândită de Sinoade sau de Sfinții Părinți. Or, Sfinții Părinți au osândit deja, cu glasul lor, această rătăcire — deci pragul este atins, chiar fără un sinod.”
Acesta este, poate, argumentul lor cel mai puternic, și are un sâmbure adevărat: canonul pomenește și osândirea de către Părinți, nu numai de către Sinoade. Dar aici trebuie deosebit ceva. Ce înseamnă că „Părinții au osândit” o învățătură? Înseamnă un consens al lor — un glas comun, statornic, al întregii Tradiții. Iar cine constată că un asemenea consens există cu adevărat și că el se potrivește întocmai pe o chestiune nouă? Tot Biserica, adunată sobornicește — nu un teolog, nu un grup care a citit câteva texte și a hotărât singur că ele alcătuiesc un consens. În chestiunile noi și disputate, constatarea publică și obligatorie a glasului Părinților nu poate fi lăsată pe seama unei singure tabere; altminteri fiecare își va strânge citatele ei, le va numi „glasul Părinților” și va rupe comuniunea în numele lor. A spune „Părinții au osândit deja, deci nu mai am nevoie de Biserică” înseamnă a-ți însuși tu dreptul de a vorbi în numele tuturor Părinților — adică tocmai încrederea de sine pe care Sfinții au ocolit-o.
Spun ei, al doilea — și aici e neliniștea cea mai adâncă: „Dar sinodul acesta nu va osândi niciodată ecumenismul, fiindcă ierarhii sunt ei înșiși părtași la el. A aștepta un sinod înseamnă a aștepta în zadar, la nesfârșit.”
Trebuie spus deschis: în spatele acestui argument stă o durere reală, nu o viclenie — omul se teme că, așteptând, răul va birui nestingherit. Și totuși, tocmai aici se ascunde cursa cea mai subțire. Dacă mă rup de Biserică fiindcă nu cred că Biserica își va face vreodată datoria, atunci neîncrederea a luat locul credinței — al acelei credințe pe care o mărturisim: „cred într-Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească Biserică.” Sfântul Iosif Isihastul a trecut prin exact această ispită: a așteptat tocmai ceea ce nepomenitorul de azi spune că e zadarnic să aștepți, și a primit de la Dumnezeu să rămână. A-ți lua singur sarcina pe care numai Biserica o poate duce, din teama că Biserica nu și-o va duce niciodată, nu este mărturisire — este o subțire necredință în făgăduința că „porțile iadului nu o vor birui”.
Spun ei, al treilea: „Noi nu facem schismă. Nu rupem Biserica, nu-i judecăm pe cei ce rămân în comuniune. Oprirea pomenirii nu e un scop în sine, ci doar un semnal de alarmă — suntem ca un nerv al Bisericii care trage clopotul ca să se adune un sinod.”
Aceasta sună frumos, și mulți dintre cei ce încep așa sunt cu adevărat de bună-credință. Dar întrebarea nu este ce își propun ei, ci ce se întâmplă de fapt. Am văzut drumul: ferirea de un episcop ajunge ferire de toți cei ce-l pomenesc; semnalul de alarmă ajunge, în câțiva ani, o comunitate aparte, ruptă de ceilalți; iar nervul care voia să trezească trupul sfârșește tăindu-se de trup. A deschide ușa rupturii „doar ca semnal”, încredințat că o vei opri la vreme, înseamnă a te încrede că tu vei stăpâni o lucrare care, în toată istoria, nu s-a lăsat stăpânită.
Și mai este o nepotrivire lăuntrică aici. Cei ce rostesc acest argument spun că nu judecă pe nimeni — și totuși opresc pomenirea unui episcop tocmai fiindcă l-au judecat căzut în erezie. Dar a opri pomenirea este o judecată: hotărârea că acel ierarh nu mai e în adevăr. Iar această judecată — că un episcop a căzut din credință — este tocmai ceea ce canoanele o încredințează sinodului, nu fiecăruia în parte. Poți să te ferești de o erezie pe care Biserica a osândit-o; dar a hotărî tu că episcopul tău este eretic, înainte ca Biserica să o fi spus, înseamnă a face chiar judecata pe care spui că nu o faci.
Spun ei, în sfârșit: „Dar există o osândire — Sinodul Bisericii Ruse din afara granițelor a anatematizat ecumenismul în anul 1983. Iată erezia condamnată pe care o cere canonul. Și, dacă ni se răspunde că acela a fost doar un sinod local, atunci nici Sinodul de la Lateran din 649 nu a fost altceva decât local — și totuși Sfântul Maxim s-a sprijinit pe el; iar mai târziu Biserica întreagă l-a primit.”
Aceasta este, poate, cea mai ascuțită întâmpinare, și se cuvine cântărită cu toată cinstea — fiindcă atinge un adevăr. Da, Sinodul de la Lateran a fost local. Aici cel ce o spune are dreptate. Dar paralela se rupe în trei locuri, și fiecare e însemnat.
Întâi, Sfântul Maxim nu se sprijinea pe Lateran ca pe o osândire nouă, scoasă din nimic, ci apăra o credință pe care întreaga Tradiție o mărturisea dintotdeauna și pe care chiar ierarhi din Răsărit o apărau pe față în acea vreme. Lateranul nu a născocit osândirea; a rostit-o pe cea pe care Biserica o purta deja în sângele ei.
Al doilea — și aici este miezul — un sinod local nu are putere de la sine, ci numai dacă Biserica întreagă îi încuviințează mărturisirea. Linia dogmatică a Lateranului — osândirea monotelismului și mărturisirea celor două voințe în Hristos — a fost confirmată mai târziu de Sinodul al VI-lea Ecumenic, din anul 681, glasul a toată Biserica7. Tocmai această încuviințare sobornicească a făcut din mărturisirea de la Lateran un temei al întregii Biserici. Despre anatema din 1983 nu se poate spune încă același lucru: ea nu a fost confirmată de un Sinod Ecumenic, nici de plinătatea Ortodoxiei. A spune „precum mărturisirea Lateranului a fost confirmată, așa poate fi și aceasta” este o nădejde, nu un fapt împlinit — iar canonul cere o erezie deja osândită și încuviințată sobornicește, nu una care abia s-ar putea, cândva, să fie.
Al treilea, și cel mai greu de trecut cu vederea: chiar corpul sinodal al Bisericii Ruse din afara granițelor nu a citit anatema din 1983 ca pe o osândire automată a oricărei forme de dialog cu cei de alte credințe, nici ca pe o scoatere din Biserică a tuturor ortodocșilor aflați în jurisdicții care iau parte la asemenea dialoguri. Chiar înainte de reunire, texte oficiale ale acestei Biserici arătau că Patriarhia Moscovei osândise „teoria ramurilor” în documentele ei din anul 2000 și că unele puncte ale acelora răsună, în principiu, cu anatema din 1983. Iar în anul 2007, Biserica din afara granițelor a intrat în deplină comuniune canonică cu Patriarhia Moscovei. Prin urmare, anatema din 1983 nu poate fi folosită ca și cum ar fi o osândire panortodoxă, primită deja de întreaga Biserică, prin care s-ar îndreptăți de la sine întreruperea pomenirii tuturor ierarhilor socotiți „ecumeniști”. Ea rămâne o mărturisire locală serioasă împotriva ecumenismului sincretist și a teoriei ramurilor — și ca atare se cuvine cinstită — dar nu pragul sobornicesc deplin pe care îl cere Canonul al 15-lea56.
Care este, atunci, calea cea dreaptă
Ce să facă, deci, cel ce se neliniștește cu adevărat pentru credință? Pentru că neliniștea lui nu trebuie batjocorită — grija pentru dreapta credință este lucru bun și sfânt. O Biserică în care nimănui nu i-ar mai păsa de credință ar fi o Biserică adormită.
Calea nu este nici tăcerea fricoasă, nici nepăsarea. Sfinții n-au tăcut niciodată când credința era în primejdie. Dar nici n-au rupt Biserica. Calea lor a fost cărarea cea îngustă dintre două prăpăstii: într-o parte stă nepăsarea, care înghite orice și nu se mai tulbură de nimic; în cealaltă, râvna oarbă, care, de dragul curăției, sfâșie Biserica. Sfinții au mers pe la mijloc — au mărturisit adevărul cu tărie, rămânând înăuntrul Bisericii.
Înseamnă să-ți spui neliniștea pe căile cuvenite. Să o duci înaintea păstorilor tăi. Să te rogi. Să aștepți cuvântul Bisericii adunate laolaltă — încredințat că adevărul nu se apără rupând Biserica, ci rămânând credincios în ea. Sfântul Sofronie ne-a arătat că se poate mărturisi din toate puterile fără a tăia pomenirea. Sfântul Maxim ne-a arătat că mai întâi se adună Biserica, nu se desparte.
Cel ce se neliniștește se cuvine, așadar, să rabde și să rămână. Să nu treacă singur dincolo de hotarul pe care numai Biserica, adunată în sinod, îl poate trece. Să nu se facă pe sine, deodată, și sinod, și judecător, și episcop. Și să-și amintească mereu un lucru tulburător: cele mai cumplite dezbinări din istoria Bisericii nu au pornit din nepăsare, ci tocmai din râvnă — dintr-o râvnă care, nefiind însoțită de smerenie și de ascultare, s-a încredințat că ea singură a văzut adevărul pe care toți ceilalți l-au pierdut.
Iată, la urmă, totul strâns într-un singur cuvânt: nu orice neliniște este schismă, nu orice mustrare este neascultare, nu orice întrebare este răzvrătire. Dar atunci când neliniștea se preface în rupere de Biserică, când judecata mea ia locul judecății întregii Biserici, iar Tainele celor rămași în Biserică sunt disprețuite ca și cum ar fi goale — atunci nu mai suntem pe calea Sfinților Părinți, ci pe drumul primejdios al schismei. Iar acel drum, oricât de frumos ar începe, nu duce la apărarea Bisericii, ci la sfâșierea ei.
1. Concluziile Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române cu privire la Sfântul și Marele Sinod din Creta, ședința din 29 octombrie 2016.
2. Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilia a XI-a la Epistola către Efeseni. Cuvântul că nici sângele muceniciei nu spală păcatul schismei este pus de Sfântul Ioan pe seama unui „bărbat sfânt”; el este îndeobște atribuit Sfântului Ciprian al Cartaginei (Despre unitatea Bisericii).
3. Episodul este consemnat de Arhimandritul Ioanichie Bălan în Patericul românesc, după mărturia Părintelui Cleopa Ilie, ucenic al Părintelui Ioanichie Moroi.
4. Mărturia este păstrată de ucenicul său, Monahul Iosif Vatopedinul, în Cuviosul Iosif Isihastul, traducere de ieroschim. Ștefan Nuțescu, Editura Evanghelismos, București, 2009.
5. Sinodul Episcopilor Bisericii Ruse din afara granițelor, 1983, anatema împotriva ecumenismului; vezi și documentele ROCOR din perioada pregătirii reunirii, care arată că documentul Patriarhiei Moscovei din anul 2000 (Principiile de bază ale atitudinii față de eterodoxie) respinge „teoria ramurilor”.
6. Actul de comuniune canonică dintre Biserica Ortodoxă Rusă din afara granițelor și Patriarhia Moscovei, semnat la Moscova, 17 mai 2007.
7. Sinodul de la Lateran (649) a osândit monotelismul ca sinod local; învățătura despre cele două voințe ale lui Hristos a fost confirmată sobornicește de Sinodul al VI-lea Ecumenic, Constantinopol, 680–681.
Sunt întru totul de acord cu teza centrală a articolului: pragul real pentru oprirea pomenirii nu este „eu cred că e erezie” sau „documentul mi se pare neclar/ecumenist”, ci existența unei erezii deja osândite de Biserică și propovăduite pe față, „cu capul descoperit”. Canonul 15 al Sinodului I-II (citit corect, inclusiv prin lentila Sfântului Nicodim Aghioritul) nu oferă o permisiune generală de rupere a comuniunii ori de câte ori un credincios sau un preot se tulbură. El oferă o portiță îngustă, bine păzită, tocmai pentru a împiedica haosul și schismele pripite.
Articolul are dreptate și când arată riscul real: ceea ce începe ca o „îngrădire temporară” sau „semnal de alarmă” se transformă adesea în judecată asupra harului Tainelor, apoi în separare tot mai profundă și, în final, în schismă cu toate consecințele ei duhovnicești.
Cred că astăzi este nevoie de mărturisire curajoasă a dreptei credințe, de clarificări teologice serioase și de rugăciune pentru unitatea Bisericii, dar nu de auto-izolare și de transformarea conștiinței personale în sinod universal. Râvna fără smerenie și fără ascultare a stricat multe suflete și a rupt multe comunități de-a lungul timpului.