Sunt sfinți pe care istoria lumii nu îi reține. Nu au condus armate, nu au schimbat granițe, nu au lăsat în urmă tratate sau monumente. Și totuși, la peste două veacuri de la adormirea lor, oamenii continuă să vină la mormintele lor cu lacrimi și cereri, în vreme ce mormintele celor puternici ai pământului rămân pustii. Sfânta Xenia de Petersburg este una dintre aceștia.
O văduvie care a deschis o altă viață
Despre obârșia ei nu s-a păstrat aproape nimic. Viața sfintei mărturisește cinstit această tăcere: memoria poporului nu a reținut cine au fost părinții ei, unde a primit educație, cum și-a petrecut anii tinereții. Se știe doar că o chema Xenia Grigorievna și că era căsătorită cu Andrei Feodorovici Petrov, ofițer și cântăreț de curte.
Toată viața ei dinainte rămâne ascunsă, pentru că nu prin ea a intrat în istorie. Ceea ce a reținut memoria Bisericii este pricina care a desprins-o cu totul de lume: moartea neașteptată a soțului iubit. Andrei Feodorovici a murit fără de veste, lăsând-o pe Xenia văduvă la doar douăzeci și șase de ani, fără copii. Lovitura a fost atât de adâncă, încât tânăra văduvă părea celor din jur că și-a pierdut mințile.
Dar în sufletul ei se petrecea cu totul altceva decât credeau cei dimprejur. Moartea aceasta i-a arătat limpede cât de nestatornică și deșartă este orice nădejde pământească. A înțeles dintr-o dată că fericirea adevărată nu poate fi aflată pe pământ. Și a ales calea grea a nebuniei celei pentru Hristos.
Tradiția vieții ei adaugă un amănunt care luminează și mai adânc această alegere: Andrei Feodorovici a murit pe neașteptate, fără pregătirea creștinească a Spovedaniei și a Împărtășaniei. De aceea, durerea Xeniei nu era numai durerea unei soții rămase singure, ci și neliniștea unei iubiri care se roagă pentru sufletul celui plecat. Nebunia ei pentru Hristos nu a fost o fugă de realitate, ci o rugăciune dusă până la capăt.
A împărțit săracilor toată averea. Casa a dăruit-o unei bune cunoscute, Paraskeva Antonova. Rudele au cerut chiar autorităților să o oprească, socotind-o nebună că își risipește astfel avutul; dar mai-marii soțului ei adormit, după ce au stat de vorbă cu ea, s-au încredințat că este pe deplin sănătoasă la minte și are tot dreptul să facă cu ale sale ce voiește.
Andrei Feodorovici nu a murit
Aici se vede în chip uimitor adâncimea nevoinței ei. Xenia s-a îmbrăcat în hainele bărbatului ei — cămașa, caftanul, vesta — și a început să spună tuturor că Andrei Feodorovici nu a murit, ci a murit soția lui, Xenia Grigorievna. Nu mai răspundea când era strigată pe numele ei și se întorcea bucuroasă numai când i se spunea „Andrei Feodorovici”.
Era un fel de a-și îngropa cu totul vechea identitate, dar și mai mult: o nădejde tainică pentru sufletul celui adormit, pe care și-l asuma asupra ei. Lepădarea de sine mergea până la lepădarea de propriul nume.
În Biserică, nebunia pentru Hristos nu înseamnă boală a minții, nici teatralitate. Este o lepădare voită de slava oamenilor, o ascundere a virtuții sub chipul disprețului, pentru ca omul să nu mai caute nimic pentru sine, ci numai pe Dumnezeu. Este nebunia despre care vorbește Apostolul Pavel, atunci când spune că înțelepciunea lumii acesteia este nebunie înaintea lui Dumnezeu, iar cele socotite de lume nebune le-a ales Dumnezeu ca să rușineze pe cele înțelepte. Sfânta Xenia a ales să fie socotită nebună de lume, ca să fie liberă de lume.
Nu avea casă. Își petrecea zilele rătăcind prin partea Petersburgului, mai ales în preajma bisericii Sfântului Apostol Matia, unde locuiau oameni săraci în căsuțe de lemn. Hainele soțului s-au tocit cu vremea, și atunci a început să umble, vară și iarnă, în zdrențe — o bluză roșie și o fustă verde, sau o bluză verde și o fustă roșie. Aceste culori i-au rămas semn până astăzi în iconografie. Pe picioarele goale, umflate și roșii de ger, purta încălțări rupte.
Unele tradiții ale vieții ei spun că, după o vreme, Xenia a părăsit Petersburgul pentru opt ani, căutând sfat la bătrâni și nevoitori ai Rusiei. Dacă tăcerea acestor ani nu poate fi urmărită în amănunt, ea se potrivește totuși cu chipul întregii sale vieți: nimic pentru curiozitatea oamenilor, totul pentru lucrarea ascunsă a lui Dumnezeu.
Oamenii i-au dat de multe ori haine călduroase și încălțăminte, dar Xenia nu a primit niciodată să se îmbrace mai bine. Milostenie nu lua. Primea doar de la oamenii buni copeicile cu chipul unui călăreț — „împăratul pe cal” — și le dădea numaidecât altor săraci ca ea.
Iar nopțile, vreme îndelungată, nimeni nu a știut unde și le petrece. Acest lucru a stârnit nedumerirea localnicilor și chiar bănuiala poliției. Când s-au hotărât să afle, au descoperit că Xenia, pe orice vreme și în orice anotimp, ieșea noaptea la câmp, îngenunchea la rugăciune și nu se ridica până la răsăritul soarelui, făcând metanii spre cele patru părți ale lumii. Altă dată, lucrătorii care zideau biserica nouă din cimitirul Smolensk au descoperit că, noaptea, cineva cără teancuri întregi de cărămidă sus pe schele. Lucrătorul cel neobosit era tot ea.
Patruzeci și cinci de ani a dus această nevoință, după moartea soțului. Patruzeci și cinci de ani de luptă neîncetată cu vrăjmașul și cu mândria vieții.
Darul înainte-vederii
Pe măsură ce oamenii au înțeles că nu este o cerșetoare oarecare, ci o aleasă a lui Dumnezeu, s-a vădit și darul cu care o înzestrase Domnul: înainte-vederea. Viața sfintei păstrează mai multe astfel de întâmplări.
Odată, vizitând o familie pe care o iubea — familia Golubev, o mamă văduvă și fiica ei de șaptesprezece ani — Xenia i-a spus deodată tinerei, care tocmai fierbea cafea: „Tu stai aici și fierbi cafea, iar bărbatul tău își îngroapă soția la Ohta. Aleargă acolo.” Fata, nedumerită, a răspuns că nu are nici măcar logodnic. Dar Xenia, care nu îngăduia împotriviri, a stăruit. Familia a ascultat și a mers la cimitirul Ohta. Acolo se îngropa o femeie tânără, soția unui doctor, moartă la naștere. La sfârșitul înmormântării, văduvul, copleșit de durere, s-a prăbușit fără cunoștință în brațele celor din familia Golubev. L-au mângâiat, l-au cunoscut, iar peste un an tânăra Golubev i-a devenit soție. Au trăit fericiți până la adânci bătrâneți.
Altă dată a vestit moartea împărătesei Elisabeta Petrovna. În ajunul Nașterii Domnului, pe 24 decembrie 1761, alerga pe străzi strigând: „Faceți clătite, faceți clătite; curând toată Rusia va face clătite!” Nimeni nu a înțeles, până a doua zi, când s-a aflat că împărăteasa murise — iar clătitele sunt, în obiceiul rusesc, bucatele de pomenire a morților.
Tot așa a plâns trei săptămâni la rând, spunând doar atât: „Acolo curge sânge, sânge, sânge! Acolo râurile s-au umplut de sânge, acolo canalele sunt de sânge!” — vestind astfel uciderea fostului împărat Ioan al VI-lea Antonovici în cetatea Shlisselburg.
Sfânta a fost socotită de petersburghezi îngerul păzitor al orașului. Sinaxarul de la Simonopetra adună frumos această încredințare a poporului: binecuvântarea lui Dumnezeu părea să o însoțească oriunde mergea — dacă intra într-o prăvălie, vânzarea zilei creștea; dacă un birjar o lua în trăsură, avea spor în acea zi; dacă lua în brațe un copil bolnav, copilul se făcea curând sănătos.
Cea care lucrează viu, până astăzi
Sfânta Xenia s-a mutat la Domnul cu pace, la o vârstă înaintată, după patruzeci și cinci de ani de la moartea soțului ei. Data și împrejurările adormirii nu au fost păstrate cu certitudine — undeva spre sfârșitul secolului al XVIII-lea sau la începutul celui de-al XIX-lea, pe la anul 1800. A fost îngropată în cimitirul Smolensk din Petersburg.
Și aici începe, de fapt, cealaltă jumătate a vieții ei — cea care nu se sfârșește. Mormântul i-a devenit numaidecât loc de pelerinaj. Atât de mulți credincioși luau pământ de pe mormânt ca binecuvântare, încât trebuia adus pământ nou întruna. S-a pus o lespede de piatră deasupra, dar credincioșii au sfărâmat-o bucățică cu bucățică și au dus-o pe la casele lor; au pus alta, și s-a întâmplat la fel. În cele din urmă, peste mormânt s-a ridicat o capelă — paraclisul de astăzi, una dintre marile sfinte locuri ale Petersburgului.
Capela a purtat și ea, într-un fel, crucea veacului. Mai întâi, din evlavia poporului, s-a ridicat o capelă mică de lemn; iar în 1902, deasupra mormântului, s-a înălțat capela de piatră în stil neorusesc pe care pelerinii o cunosc astăzi, sfințită în octombrie. În anii prigoanei sovietice, locul a fost închis și batjocorit — folosit, rând pe rând, ca depozit și ca atelier — iar în timpul blocadei Leningradului și-a pierdut aproape toate odoarele, până și lespedea de marmură de pe mormânt. Și totuși evlavia credincioșilor nu a putut fi stinsă: chiar și în acei ani, oameni din toată Rusia veneau pe ascuns la mormântul ei. După ce a fost redată credincioșilor și restaurată, capela a fost din nou sfințită în 1987, cu un an înainte de proslăvirea oficială a Sfintei Xenia de către Patriarhia Moscovei.
Până în zilele noastre, oamenii vin acolo cu durerile lor: boli, lipsuri, neînțelegeri în familie, căutarea unui soț ortodox. Își scriu cererile pe bilețele albe pe care le lasă la capelă. Iar mărturiile despre ajutorul primit prin rugăciunile ei se adună fără număr.
Aceasta este cinstirea pe care a vădit-o și Biserica Rusă din afara Rusiei când a trecut la canonizarea ei. Episcopul Pavel de Stuttgart o rostea limpede la Sinodul Arhieresc din 1976: Fericita Xenia a lucrat acum mai bine de două sute de ani, dar pomenirea ei rămâne vie, și multe minuni se săvârșesc prin rugăciunile ei. Sfânta a fost canonizată de Biserica Rusă din afara Rusiei în 1978, la New York, iar apoi de Patriarhia Moscovei în 1988.
Rolul cel adevărat în istorie
Există o predică a ieromonahului Simeon Tomacinski, rostită la praznicul Sfintei Xenia, care pune lucrurile cap la cap printr-o comparație care merită cumpănită. El observă că nu există manual de istorie care să o pomenească pe Fericita Xenia, în vreme ce în orice manual se află povestea lui Napoleon. Cei doi au trăit cam în aceeași vreme, la cumpăna veacurilor al XVIII-lea și al XIX-lea. Și totuși, întreabă el, este oare contribuția lor în istorie chiar atât de nemăsurat de diferită pe cât ne-ar sugera cărțile de istorie?
Napoleon a fost îngropat la Les Invalides, în Paris, într-un mormânt de porfir roșu, așezat pe un piedestal de granit verde. Turiștii se înghesuie acolo. Dar nimeni nu vine la mormântul lui să se roage. La mormântul Xeniei, dimpotrivă, oamenii vin de două veacuri să ceară mijlocire — și o primesc.
Răspunsul stă, de fapt, în cuvântul Domnului din Evanghelie: „Ce folos are omul dacă va câștiga lumea întreagă, iar sufletul său îl va pierde?” Pe pilda lui Napoleon și a Xeniei, cuvintele acestea capătă o tărie și mai mare.
Iar Tomacinski încheie cu o încredințare care răstoarnă felul obișnuit de a privi istoria: istoria nu se vădește la Kremlin sau la Casa Albă, la Bruxelles sau la Strasbourg, ci aici și acum — în inima noastră, când ea se deschide spre Dumnezeu și spre oameni.
Sfânta Xenia nu a fost nici monarh, nici comandant de oști. S-a rugat, a postit, s-a smerit, a iertat fără rezerve — și a lăsat o urmă mai adâncă în istoria omenirii decât însuși Napoleon.
Troparul și Condacul Sfintei
Troparul, glasul al 7-lea
Iubind sărăcia lui Hristos, acum te îndulcești de ospățul cel veșnic; cu nebunia cea părută ai rușinat nebunia acestei lumi, prin smerenia Crucii ai primit puterea lui Dumnezeu. Pentru aceasta, dobândind darul ajutorării prin minuni, Sfântă Xenia, roagă pe Hristos Dumnezeu să ne izbăvească prin pocăință de tot răul.
Condacul, glasul al 3-lea
Luminat saltă astăzi orașul Sfântului Petru, că mulțimea celor scârbiți află mângâieri, nădăjduind la rugăciunile tale, fericită Xenia, că tu ești lauda și întărirea acestui oraș.
În calendarul Bisericii Ortodoxe Române, Sfânta Xenia din Petersburg este cinstită pe 24 ianuarie. În tradiția rusă, pe stil vechi, această zi corespunde cu 6 februarie în calendarul civil; de asemenea, pe 6 iunie este pomenită proslăvirea ei de către Biserica Rusă, la Sinodul Local din 1988.
Surse: Житие святой Ксении Петербургской (Православная электронная библиотека, lib.pravmir.ru); Synaxarion-ul Mănăstirii Simonopetra (Sfântul Munte); Ieromonah Simeon Tomacinski, Rolul personalității în istorie (predică, Pravoslavie.ru, 2006); Basilica.ro și Ziarul Lumina — pentru cinstirea Sfintei Xenia în calendarul Bisericii Ortodoxe Române și forma românească a troparului (glasul al 7-lea) și condacului (glasul al 3-lea); Biserica Ortodoxă din America (oca.org) — pentru viață; Azbyka.ru — pentru sinaxarul rus, zilele de pomenire și imnografia slavonă; Smolenka.spb.ru și enciclopedia rusă a lăcașurilor — pentru istoricul capelei din cimitirul Smolensk; ROCOR Studies — pentru contextul cinstirii și proslăvirii în Biserica Rusă din afara Rusiei.