„Era prezentă lângă noi, dar inima ei era deja acolo unde toți râvnim să ajungem.” — monahia Nectaria, sora ei după trup
S‑a născut în anul 1970, contemporană cu cei mai mulți dintre noi. Și totuși calea pe care a apucat‑o a fost cu totul alta decât ne‑am aștepta de la un om al zilelor noastre: a lăsat lumea și a urcat să se nevoiască în munte, în post, priveghere și rugăciune neîncetată, precum odinioară Cuvioasa Teodora de la Sihla. Numele ei pământesc fusese Rodica Lazăr; Biserica avea s‑o cinstească drept Sfânta Cuvioasă Elisabeta de la Pasărea.
Sunt vremuri în care pustia pare a se fi golit de nevoitori. Marii sihaștri ai veacului trecut au plecat unul câte unul, iar lumea, prinsă în zgomotul ei, a început să creadă că rugăciunea neîncetată din munți a rămas o poveste a Patericului, frumoasă, dar încheiată. Și totuși, chiar în anii aceștia, pe un vârf de munte din Bucovina, sub viscol și ger, o femeie tânără a dus mai departe firul neîntrerupt al isihiei, în tăcere și lacrimi, necunoscută aproape de nimeni. În anul 2025, Biserica i‑a recunoscut sfințenia, așezând‑o în rândul cuvioșilor.
Viața ei nu ne‑a lăsat multe cuvinte. Schimnicii nu scriu memorii. Dar puținul rămas — adunat din mărturiile surorii ei, ale ucenicei ei de pustie, ale duhovnicilor și ale ierarhului care i‑a deshumat osemintele — este de ajuns ca să ne arate cât de adâncă poate fi setea unui suflet după Dumnezeu.
Copilăria pe malul pârâului Beni
S‑a născut la 16 iulie 1970, în satul Benia din comuna Moldova‑Sulița, județul Suceava, într‑o familie numeroasă și săracă, din părinții Vasile și Maria Lazăr. Au fost unsprezece copii, dintre care doi au trecut la Domnul de mici; nouă au crescut laolaltă. A primit la botez numele Rodica.
Creșterea ei dintâi a stat sub mâna bunicii Evdochia, femeie aspră în cele ale sfințeniei, dar care era totodată bucuria copiilor, fiindcă îi lua mereu cu ea la biserică. Părinții îi duceau adeseori la mănăstiri, mai cu seamă la marile praznice, iar uneori mergeau pe jos dintr‑o mănăstire în alta — un drum care era el însuși pelerinaj, în care osteneala se făcea binecuvântare. Așa a deprins, de mică, drumul către marii părinți ai ținutului Neamțului, obicei pe care nu avea să‑l mai părăsească niciodată.
De pe la zece ani a găsit prin casă un Ceaslov. A început să citească din el și nu s‑a mai despărțit de el: ducea cele două vaci ale casei la păscut și citea pe malul apei. Cel dintâi pelerinaj care i‑a aprins inima l‑a făcut pe când era în clasa a șaptea, la Mănăstirea Agapia; de acolo s‑a întors cu dorul de Dumnezeu și mai puternic. Sora ei își amintește că, pe măsură ce treceau anii, simțea cum Elisabeta începea să trăiască o altă lume — era lângă ei, dar inima ei era deja în altă parte.
Intrarea în Mănăstirea Pasărea
În septembrie 1986, la șaisprezece ani, a pornit într‑un pelerinaj cu două verișoare, căutând cale și sfat la mai mulți duhovnici. A primit povață de la Părintele Cleopa de la Sihăstria, s‑a închinat la Cernica, iar Părintele Arsenie Papacioc le‑a îndrumat spre Mănăstirea Pasărea, de lângă București. Acolo, dorul de Dumnezeu a covârșit‑o cu totul și a rămas, primită mai întâi ca soră, în vremea de ascultare și noviciat. Este vrednic de însemnat că de la cei dintâi pași spre viața monahală a stat sub povața acelorași mari duhovnici care aveau, mai târziu, să o binecuvânteze pentru pustie.
Pe 12 decembrie 1990, de praznicul Sfântului Ierarh Spiridon, a fost tunsă rasoforă de arhimandritul Macarie Ioniță, duhovnicul mănăstirii, primind numele Elisabeta. Ascultarea ei de căpetenie a fost lucrul la atelierul de cizelură al Patriarhiei Române, aflat chiar în incinta mănăstirii, unde se făceau obiecte de cult. Tot în acei ani a deprins și cântarea bisericească, urmând Școala de muzică psaltică din București.
Ierusalimul și încercarea de moarte
În 1996, la chemarea maicii Timoteia, a fost trimisă să slujească departe de țară, la Reprezentanța Patriarhiei Române pe lângă Locurile Sfinte, în Biserica Românească din Ierusalim. Acolo a fost paracliseră și cântăreață la strană. Avea atunci douăzeci și șase de ani și aproape un deceniu de viață monahală în urmă.
În Țara Sfântă s‑a îmbolnăvit greu. Și aici se află miezul vieții ei, încercarea din care a izvorât tot restul. În urma unei crize puternice a căzut într‑o stare asemănătoare morții clinice. Maicile care au vegheat‑o mărturisesc că vreme de trei zile n‑au putut comunica nicicum cu ea, iar doctorii nu‑i mai dădeau nădejde de viață.
Mărturisirea pe care a făcut‑o după ce și‑a revenit i‑a uimit pe toți. O cunoaștem din două mărturii distincte, una mai veche și una mai târzie: o scrisoare a unui monah care a întâlnit‑o ani mai târziu și relatarea ucenicei ei de pustie, monahia Pelaghia. Cele două se întâlnesc în tot ce este esențial.
O monahie venise la patul ei și o îndemnase: roagă‑te la Sfântul Ioan Iacob de la Neamț, Hozevitul, că și el a fost chinuit de aceeași boală și tot în spitalul acesta a pătimit. Maica a început să se roage cu putere, aproape cu deznădejde. Atunci sufletul i‑a ieșit din trup. Avea să povestească mai târziu, plângând de fiecare dată când o făcea, că diavolii au răpit‑o și au dus‑o în iad, unde a simțit chinurile și unde a văzut, între cei munciți, arhierei, preoți și monahi — cei care cunoscuseră voia Stăpânului și se leneviseră. Ea n‑a vrut niciodată să spună numele celor pe care i‑a văzut acolo, ci doar să se roage pentru ei.
S‑a rugat cu strigăt Maicii Domnului și Sfântului Ioan Iacob să o scoată. Aceștia au venit, au certat pe diavoli — de ce ați răpit un suflet care n‑a fost judecat? — apoi Maica Domnului a plecat, iar Sfântul Ioan a condus‑o prin frumusețile Raiului. A trecut, spunea ea, printr‑un câmp cu verdeață și cu flori, în care fiecare fir de iarbă, la atingere, dădea un sunet de armonie cerească, sunete care nu se pot spune în cuvinte. Când povestea aceasta, chipul i se lumina. Dar, la porțile Împărăției, s‑a auzit un glas ca de tunet: nu este vrednică să intre aici; duceți‑o înapoi pe pământ, să facă pocăință. Iar Sfântul Ioan, întorcând‑o la trupul ei, i‑a zis: Dumnezeu ți‑a mai dăruit ani de viață, ca să te pocăiești; ia aminte cum îi petreci.
Aici se cuvine să stăm o clipă, cu aceeași trezvie cu care a stat ea însăși. Căci, lucru vrednic de luare‑aminte, maica nu s‑a oprit niciodată la frumusețea celor văzute. De câte ori bucuria amintirii Raiului începea să‑i lumineze fața, ea își strunea îndată mintea, prihănindu‑se: ticăloasa asta, în loc să cugete la chinurile ce o așteaptă, visează la Rai! — și izbucnea în plâns. Era întocmai după cuvântul Avvei Visarion, pe care Părintele Cleopa îl repeta: dacă ești în pace și liniște, atunci mai mult smerește‑te, ca nu cumva bucurie străină să intre în sufletul tău. Tradiția patristică, de la Sfântul Ignatie Briancianinov până la marii nevoitori de azi, privește cu multă luare‑aminte vedeniile despre lumea de dincolo, știind că vrăjmașul se preface adesea în înger de lumină. Cel mai sigur semn că o astfel de încercare este de la Dumnezeu nu stă în strălucirea vedeniei, ci în felul în care omul își petrece zilele de după: dacă intră într‑o pocăință adâncă, atunci a fost spre mântuire. Iar viața maicii Elisabeta este tocmai dovada acestui semn. Când și‑a revenit, boala dispăruse — dar ea s‑a ridicat din pat ca să facă metanii și să plângă, spunând că trebuie să se pocăiască. Câțiva au crezut că aiurează din pricina bolii. Numai o maică a înțeles‑o.
Întoarcerea și căutarea binecuvântării
S‑a întors în țară în 1997. Sora ei își amintește o întâmplare din acele zile, care arată ce schimbare lăuntrică lucrase în ea încercarea Ierusalimului: cuprinsă deodată de o răpire a inimii, a rămas cu privirea ațintită spre icoana Mântuitorului vreme de o zi și o noapte întreagă, fără să se clintească. A mai împlinit o vreme ascultări la Pasărea, dar viața de obște nu mai era pe măsura a ceea ce purta în suflet. Marcată adânc de încercarea prin care trecuse, a ales calea pustiei — nu după voia ei, ci pe calea cea dreaptă a ascultării.
A făcut ceea ce învățase din copilărie: a mers și a cercetat marii duhovnici, cerând binecuvântare. Încă din anii tinereții îl avusese povățuitor o vreme pe Părintele Paisie Olaru de la Sihăstria. Acum a cerut binecuvântare de la Părintele Cleopa Ilie de la Sihăstria, de la Părintele Arsenie Papacioc de la Techirghiol și de la alți părinți încercați. Lui Cleopa și lui Arsenie le‑a istorisit însăși experiența morții clinice, iar ei i‑au dat binecuvântarea, încredințând‑o că totul este de la Dumnezeu. Cuvântul de pe urmă al Părintelui Arsenie a rămas vestit: Du‑te, viteazo, în pustie!
Nu întâmplător l‑a căutat tocmai pe Arsenie Papacioc. Acesta, ca și alți mari monahi, trăise el însuși „viața munților” în anii grei ai prigoanei comuniste, când mănăstirile erau închise, iar nevoitorii — prigoniți. Cel ce cunoscuse asprimea ascunzișului putea binecuvânta în cunoștință de cauză un asemenea drum.
A adus din Ierusalim și un odor de mare preț: cureaua Sfântului Ioan Iacob Hozevitul, primită, după mărturia ucenicei sale, de la maica Magdalena, sora Părintelui Ioanichie, ucenic al sfântului. Maica a lipit cureaua pe o alta, ca să nu se deterioreze, și a purtat‑o toată viața. Cu ea avea să se apere odată de un urs; iar prin ea s‑au lucrat, după mărturii, vindecări, mai ales pentru femeile care nu puteau avea copii.
Pustia Giumalăului
A ales masivul Rarău‑Giumalău, pe care îl cunoștea din copilărie, cu liniștea și sălbăticia lui. Pe Muntele Giumalău și‑a săpat un bordei în stâncă, ajutată de un frate, Ioan, și de Părintele Varlaam de la Mănăstirea „Sfântul Ioan Iacob Hozevitul” din Corlățeni‑Pojorâta — cel care avea să‑i fie duhovnic în anii de munte. În aceste dintâi vremuri de nevoință, pe 6 august 1998, de praznicul Schimbării la Față a Domnului, a primit tunderea în schima mică, luând numele Teodora — „darul lui Dumnezeu”.
Nu peste multă vreme și‑a dat seama că nu era singura pe acel munte: mai erau câțiva călugări și câteva maici, nevoindu‑se ascunși. S‑a gândit atunci la un mic schit săpat în stâncă, unde pustnicii să se poată aduna la slujbă. Cu ajutorul Părintelui Varlaam, al câtorva frați și al unor creștini inimoși, au cărat materialele pe munte și au săpat în piatră un mic așezământ — mai mult de jumătate îngropat în stâncă — cu o bisericuță, un hol și două chilii. Schitul a fost gata în 2004; cea dintâi slujbă a fost săvârșită de episcopul Gherasim, de praznicul Sfântului Proroc Ilie. La sfințire a fost de față și Arhiepiscopul Pimen al Sucevei, care i‑a spus pustnicei cuvinte pe care ea le va fi primit cu cutremur: Maica Teodora, roagă‑te și pentru mine, păcătosul!
Pe acel munte nu a fost lăsată fără povățuire. De grija ei duhovnicească s‑a îngrijit întâi Părintele Visarion Breabăn — Ieroschimonahul Varsanufie — de la Pojorâta, unul dintre părinții care cunoșteau tainele Giumalăului; iar după mutarea acestuia la Domnul, grija a fost preluată de Părintele Varlaam, starețul Mănăstirii din Corlățeni‑Pojorâta. Așa se vede că viața ei, oricât de ascunsă, a stat sub rânduiala ascultării și a unei filiații duhovnicești limpezi, nu sub voia de sine. Când a venit vremea schimei celei mari, Părintele Varlaam, știind dorința maicii, a cerut stavroforei Marina Andreică, stareța Mănăstirii Teodoreni, să brodeze cele două schime; iar maica, în semn de mulțumire, i‑a trimis acesteia o dulamă și o vestă purtate de ea, pe care cei ce le‑au primit le‑au socotit binecuvântări.
Pe 19 aprilie 2006 a primit schima cea mare, cea mai înaltă treaptă a monahismului, redobândind numele de la rasoforie: Elisabeta. Schimbarea numelui — din Teodora înapoi în Elisabeta — a fost și un fel de a‑i pierde urma, căci începuse să fie căutată de oameni, iar ascunderea este însăși inima acestei chemări. Schima cea mare cere o nevoință și mai aspră, la chilie, având ca dar de căpetenie rugăciunea aproape neîncetată și tăcerea. După cuvântul episcopului care avea s‑o deshumeze, în rânduiala schimei mari, schimonahilor li se îngăduie să rostească doar șapte cuvinte pe zi. Așa se înțelege de ce nu ne‑au rămas multe cuvinte despre ea: cei mai mulți ani i‑a petrecut tăcând.
A trăit pe munte, în tăcere, rugăciune și deplină dăruire, vreme de șaptesprezece ani. O vreme, din pricina unor exploatări forestiere care i‑au tulburat liniștea Giumalăului, a fost nevoită să se mute în Munții Neamțului, în locul numit Râpa lui Coroi, întorcându‑se apoi la chilia ei din stâncă. Cu ce s‑a hrănit în gerul acela, cum a biruit viscolul cu dogoarea rugăciunii — întrebări la care numai ea ar putea răspunde, iar ea a tăcut. A fost atacată de fiare și chinuită de vrăjmașii nevăzuți, dar a fost păzită, spunea, de harul Sfântului Ioan Iacob, revărsat peste cureaua pe care o purta. A avut și ucenice; una dintre ele, monahia Pelaghia, a viețuit lângă ea pe Giumalău în ultimii ei ani, mărturisind că maica o binecuvânta pentru fiecare lucru pe care îl făcea.
Din mărturia acestei ucenice cunoaștem și rânduiala zilelor lor, care ne dă o icoană limpede a asprimii și a frumuseții acelei vieți. Ziua începea pe la ceasurile trei după‑amiază, cu Vecernia și Pavecernița, fiecare maică la chilia ei; urma pravila de seară, între orele opt și zece, iar apoi privegherea de noapte, care a crescut cu vremea de la două la patru ceasuri. Mâncau o singură dată pe zi, iar somnul, fărâmițat între rugăciuni, abia se aduna la vreo cinci ceasuri. Maica o îndemna să se roage chiar mai mult decât în obște, „căci aici, la liniște, nu avem nici grijile lumii, nici măcar pe cele ale mănăstirii”.
Tot ucenica povestește cât de blândă era cu făpturile sălbatice ale muntelui. Sfânta spunea că se teme mai mult de oameni decât de fiare. Un cerb venea să‑i mănânce din palmă; iar când un șarpe intra uneori în chilie, ea îl scotea afară cu blândețe, fără spaimă. Sora ei adaugă că, atunci când dădeau peste ea fiare ale muntelui — urs, lupi sau câini de stână — le îndepărta prin rugăciune și prin semnul Sfintei Cruci. Cel ce se împăcase cu Dumnezeu se împăcase, parcă, și cu toată zidirea — așa cum citim despre cuvioșii cei vechi, înaintea cărora fiarele își pierdeau sălbăticia.
Primise de la Dumnezeu și darul de a vedea cele ascunse. Sora ei mărturisește, dintr‑o întâmplare trăită chiar de ea, cum Sfânta a cunoscut prin har că Nectaria nu trebuia să accepte intervenția chirurgicală grea care i se propusese — iar cuvântul ei s‑a dovedit izbăvitor. Astfel de daruri nu le căuta și nu le arăta; ele se vădeau de la sine, în slujba dragostei față de cei din preajmă.
Era smerită până la a refuza să povățuiască. Când monahul care a întâlnit‑o la Sihla a încercat s‑o facă să vorbească despre rugăciune, ea nu s‑a grăbit să dea sfaturi, nici să se așeze în loc de povățuitor — semn al celor căzuți în părere de sine — ci l‑a trimis să citească în Sbornic. Iar când el a stăruit, cerându‑i părerea peste cuvântul propriului duhovnic, i‑a răspuns: dacă duhovnicul te‑a sfătuit, Dumnezeu Însuși l‑a insuflat; cine sunt eu, păcătoasa, să‑mi pun cuvântul deasupra unui duhovnic?
Coborârea din munți și mutarea la Domnul
În anul 2014, cancerul de care suferea i‑a slăbit puterile, iar duhovnicul a binecuvântat ca maica și ucenicele ei să coboare de pe munte și să meargă la o mănăstire. Cu sufletul ars de dorul pustiei în care petrecuse atâția ani, Elisabeta a primit totuși cu smerenie să se întoarcă la mănăstirea ei de metanie, unde și‑a urmat aceeași rânduială de rugăciune și nevoință pe care o dobândise în pustie.
A trecut la Domnul pe 5 iunie 2014, cu puțin înainte de a împlini patruzeci și patru de ani — cu trupul slăbit de boală și de ostenelile nevoinței, dar, cum s‑a spus, cu sufletul tânăr și luminat de dorul lui Dumnezeu. A fost înmormântată a doua zi la Mănăstirea Pasărea, mănăstirea ei de metanie, unde se nevoiește și sora ei după trup, monahia Nectaria.
Așezarea în rândul sfinților
În ședința de lucru din 1 iulie 2025, în Aula Magna „Teoctist Patriarhul” din Palatul Patriarhiei, sub președinția Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a aprobat canonizarea Schimonahiei Elisabeta Lazăr, cu titulatura Sfânta Cuvioasă Elisabeta de la Pasărea și cu zi de cinstire la 5 iunie. Proclamarea generală a canonizării s‑a făcut la Catedrala Patriarhală din București pe 6 februarie 2026, în soborul celor șaisprezece femei românce cu viață sfântă, iar proclamarea locală la Mănăstirea Pasărea a fost rânduită pentru ziua prăznuirii ei, 5 iunie 2026, împreună cu Sfânta Cuvioasă Filofteia de la Pasărea.
Mai înainte de aceasta, pe 16 ianuarie 2026, Preasfințitul Părinte Timotei Prahoveanul, episcop‑vicar al Arhiepiscopiei Bucureștilor, a săvârșit slujba deshumării osemintelor ei, spre a fi așezate la închinare în biserica mănăstirii. Ierarhul mărturisea că, dacă i‑a fost greu să stea un singur ceas în gerul cimitirului de la Pasărea într‑o zi de iarnă, cu atât mai mult i se descoperea asprimea vieții celei ce se nevoise ani la rând sub viscolul muntelui. La acea slujbă a mulțumit familiei Sfintei, arătând că tatăl și frații ei sunt încă în viață — semn al cât de aproape de noi a trăit această cuvioasă.
Astăzi, în fosta chilie a Sfintei Elisabeta de la Pasărea trăiește sora ei, monahia Nectaria, împreună cu o nepoată care a ales și ea calea monahală. Sora își amintește că Sfânta o învăța să nu rămână niciodată fără grija rugăciunii, spunând că înșelarea cea mai mare din vremurile de acum este amânarea rugăciunii. O mai învăța, pentru vremurile noastre tulburi, să nu răspundem la provocările zilei cu zarvă și împotrivire, ci să ne rugăm unii pentru alții și să căutăm pacea înaintea dreptății, căci atunci suntem cu Dumnezeu și avem bucurie și pace în rugăciune și în inimă. Iar când vorbește despre ea, o face cu tremurare: astăzi, când Biserica o numește Sfântă, eu o numesc surioara mea sfântă — dar o fac cu cutremur, pentru că înțeleg că Dumnezeu a lucrat în ea mai mult decât am putea noi spune, vedea sau înțelege.
Sfânta Cuvioasă Elisabeta nu ne‑a lăsat o învățătură scrisă, nici cuvinte multe. Ne‑a lăsat o viață. Într‑o lume a confortului, în care uităm adeseori de cele cu adevărat de trebuință, ea strălucește asemenea sihaștrilor de demult și ne cheamă să prețuim timpul și să închinăm cât mai mult din el lui Dumnezeu. Ne arată că pustia nu a rămas fără nevoitori, că firul rugăciunii neîncetate nu s‑a rupt, și că, atâta vreme cât mai sunt suflete care „nu și‑au plecat genunchii înaintea lui Baal”, lumea nu este pierdută.
Sfântă Cuvioasă Elisabeta, roagă‑te lui Dumnezeu pentru noi!
Notă asupra izvoarelor
Viața de față a fost întocmită din mărturiile celor care au cunoscut‑o nemijlocit, încercând a deosebi cele bine întemeiate de amănuntele nesigure.
Pentru datele cronologice și canonice s‑a urmat sinaxarul publicat de Arhiepiscopia Bucureștilor cu prilejul deshumării din 16 ianuarie 2026. Între izvoarele principale se numără și cuvântul Preasfințitului Timotei Prahoveanul, episcop‑vicar al Arhiepiscopiei Bucureștilor, cel care a deshumat osemintele Sfintei (Ziarul Lumina, 20 ianuarie 2026); mărturiile monahiei Nectaria Lazăr, sora ei după trup, de la Mănăstirea Pasărea, rostite, între altele, la conferința „Chemarea la sfințenie — Moștenirea Sfintei Elisabeta de la Pasărea” (Centrul Eparhial Suceava, 28 aprilie 2026); și relatarea monahiei Pelaghia, ucenica ei de pustie, într‑un interviu publicat de Agenția Basilica. La acestea se adaugă scrisoarea unui monah care a întâlnit‑o la Schitul Sihla în 1999 (publicată în revista Familia Ortodoxă), relatarea biografică a lui Ștefan Popa, care a cunoscut‑o personal, și amintirile stavroforei Marina Andreică, stareța Mănăstirii Teodoreni.
Amănuntele privitoare la vedenii, minuni, întâlnirile cu fiarele muntelui, cureaua Sfântului Ioan Iacob și darul înainte‑vederii sunt redate aici ca mărturii ale celor ce au cunoscut‑o nemijlocit, nu ca date documentare de același rang cu cele ale sinaxarului. Din amintirile stavroforei Marina s‑au reținut îndeosebi cele privitoare la duhovnicii de munte și la pregătirea schimei.
Acolo unde mărturiile mai vechi erau contradictorii — ziua nașterii, anul intrării în mănăstire, datele tunderilor — s‑a urmat sinaxarul oficial al eparhiei, ca cel mai vrednic de crezare. Șirul numelor ei, adesea încurcat în relatările grăbite, este acesta: Rodica (la botez) — Elisabeta (rasoforie, 12 decembrie 1990) — Teodora (schima mică, 6 august 1998) — Elisabeta (schima mare, 19 aprilie 2006). Au fost lăsate deoparte câteva adaosuri neîntărite de niciun izvor bisericesc.