Introducere
În al optsprezecelea veac, când o mare parte a Răsăritului ortodox trecea prin vremuri tulburi — Rusia după reformele lui Petru cel Mare, Ucraina sub presiunea uniaţiei, Athosul în declin, Bizanţul de mult căzut — Moldova a fost binecuvântată cu o înflorire duhovnicească a cărei adâncime astăzi abia o bănuim. Nu o singură mănăstire, ci două vetre isihaste au strălucit în aceeaşi epocă, separate prin câteva zeci de kilometri, fiecare cu sfinţii ei, cu lucrarea ei, cu rodul ei. Una se afla la nordul ţării, ascunsă într-o pădure de fagi între munţii Bucovinei: Sihăstria Putnei, schitul Mănăstirii Putna a lui Ştefan cel Mare. Cealaltă, în inima Moldovei, la poalele munţilor Neamţului: Mănăstirea Neamţ, ctitorie veche, devenită sub stareţul Paisie Velicikovski cel mai mare centru filocalic ortodox al vremii.
Pentru cititorul ortodox de astăzi, ambele linii sunt în mare măsură ascunse. Numele Sfântului Paisie de la Neamţ se aude, dar adesea fără conţinut istoric concret. Numele Cuvioşilor Sila, Paisie şi Natan de la Sihăstria Putnei sunt practic necunoscute în afara Bucovinei, deşi Biserica i-a trecut în rândul sfinţilor în 2016. Nu este vorba aici de a corecta o eroare, ci de a descoperi împreună o bogăţie patristică pe care veacurile şi vremurile potrivnice au îngropat-o aproape complet.
Vom vedea că Moldova secolului XVIII nu a primit isihasmul ca pe ceva venit din afară, ci l-a păstrat şi l-a vădit pe pământul ei. Cele două vetre nu sunt rivale, nu sunt una superioară celeilalte. Sunt două chipuri ale aceleiaşi lucrări a Sfântului Duh, două căi paralele şi simultane prin care Hristos a îmbrăcat duhovniceşte un colţ de lume.
Acest articol îşi propune să le aşeze pe amândouă în lumină.
Tabel cronologic orientativ
Pentru a uşura urmărirea celor două linii de-a lungul articolului, iată principalele momente, aşezate în paralel. Cititorul care doreşte doar firul narativ poate trece direct la prima secţiune; tabelul de mai jos este doar un sprijin cronologic.
| An | Linia Putnei | Linia Neamţului |
|---|---|---|
| 1692 | Naşterea Sf. Vasile de la Poiana Mărului (Poltava) | |
| 1697 | Naşterea Sf. Sila (ţinutul Botoşanilor) | |
| 1701 | Naşterea Sf. Paisie de la Sihăstria Putnei | |
| 1713 | Sf. Vasile vine în Ţara Românească (Dălhăuţi) | |
| 1714 | Sila intră la Sihăstria Putnei | |
| 1717 | Naşterea Sf. Natan (Paşcani) | |
| 1719 | Naşterea Sf. Iacob Putneanul (Rădăuţi) | |
| 1722 | Naşterea Sf. Paisie Velicikovski (Poltava) | |
| 1730–33 | Vasile reînnoieşte Poiana Mărului | |
| 1731 | Mitropolitul Antonie îl binecuvântează pe Sila ca econom la Sihăstria Putnei; Iacob Putneanul intră ca frate la Putna | |
| 1736 | Mitropolitul Antonie îl hirotoneşte preot pe Iacob Putneanul | |
| ~1740 | Mitropolitul Antonie (retras la Kiev) îl sfătuieşte pe Platon Velicikovski să vină în Moldova | |
| 1743–46 | Platon Velicikovski, ucenic la Dălhăuţi, Trăisteni, Cârnu sub Vasile | |
| 1744 | Iacob Putneanul devine egumen al Mănăstirii Putna | |
| 1745 | Iacob Putneanul devine episcop de Rădăuţi | |
| 1746 | Velicikovski pleacă la Athos | |
| 1750 | Iacob Putneanul devine Mitropolit al Moldovei | Vasile îl tunde pe Velicikovski la Athos cu numele de Paisie |
| 1753 | Sila devine egumen la Sihăstria Putnei (numit de Iacob Putneanul) | |
| 1754–58 | Construirea bisericii de piatră a Sihăstriei Putnei | |
| 1758 | Sfinţirea bisericii de Episcopul Dosoftei Herescu, ucenicul lui Sila | |
| 1760 | Iacob Putneanul demisionează din scaunul mitropolitan şi se retrage la Putna | |
| 1763 | Paisie Velicikovski vine la Dragomirna cu 64 de ucenici | |
| 1767 | Trecerea la Domnul a Sf. Vasile de la Poiana Mărului | |
| 1768 | Natan redactează Pomelnicul Sihăstriei | |
| 1769 | Filocalia de la Dragomirna (monahul Rafail) | |
| 1770 | Natan traduce Rânduiala călugăriei | |
| 1775 | Ocupaţia austriacă a Bucovinei; Sihăstria Putnei sub stăpânire austriacă | Paisie Velicikovski pleacă la Secu cu 200 de monahi |
| 1778 | Trecerea la Domnul a Sf. Iacob Putneanul (15 mai), după ce primeşte schima mare de la Cuviosul Natan pe 11 mai | |
| 1779 | Paisie Velicikovski ajunge stareţ la Neamţ | |
| 1783 | Trecerea la Domnul a Sf. Sila (23 aprilie) | |
| 1784 | Trecerea la Domnul a Sf. Paisie (16 dec.) şi a Sf. Natan (26 dec.) | |
| 1786 | Desfiinţarea Sihăstriei Putnei din porunca austriacă | |
| 1793 | Apariţia Filocaliei slavone (Dobrotolubie) la Sankt-Petersburg | |
| 1794 | Trecerea la Domnul a Sf. Paisie Velicikovski | |
| 1988 | Canonizarea Sf. Paisie Velicikovski de Biserica Ortodoxă Rusă | |
| 1990 | Descoperirea moaştelor celor trei sihaştri putneni | |
| 1992 | Hotărârea canonizării Sf. Paisie Velicikovski de BOR (20-21 iunie) | |
| 1994 | Proclamarea oficială a canonizării Sf. Paisie Velicikovski | |
| 2003 | Canonizarea Sf. Vasile de la Poiana Mărului de BOR | |
| 2016 | Canonizarea Sfinţilor Putneni (Iacob, Sila, Paisie, Natan) | |
| 2017 | Proclamarea solemnă a canonizării la Mănăstirea Putna |
Privit astfel, tabelul arată adevărata bogăţie a secolului XVIII moldovenesc: două linii care lucrează simultan, paralel, pe aceeaşi rădăcină. Atunci când Velicikovski venea la Dragomirna (1763), Sila era stareţ la Sihăstria Putnei de zece ani şi biserica de piatră era deja sfinţită. Atunci când Velicikovski ajungea la Neamţ (1779), cei trei sihaştri putneni se nevoiau acolo de decenii. Cele două vetre s-au atins, prin Mitropolitul Antonie, încă din anii 1730 — şi au rodit împreună până la sfârşitul veacului.
I. Tradiția isihastă moldovenească până la secolul XVIII
Pentru a înţelege cum au putut apărea simultan în veacul al XVIII-lea două vetre isihaste de o asemenea putere duhovnicească, trebuie să privim mai întâi în urmă. Pământul Moldovei nu era un teren gol când Sfântul Vasile de la Poiana Mărului a venit din Ucraina, nici când Sfântul Paisie Velicikovski a sosit la Dragomirna. Era un pământ pe care isihasmul fusese deja arat şi sămănat de aproape patru veacuri.
Sfântul Nicodim de la Tismana și începuturile
Tradiţia isihastă a venit în Ţările Române prin filieră athonită, prin Sfântul Nicodim de la Tismana (†1406), ucenic indirect al Sfântului Grigorie Sinaitul. Despre lucrarea lui, sursele bisericeşti păstrează amintirea că „la şcoala isihastă a Sf. Grigorie s-a format şi Sf. Nicodim de la Tismana, care se afla pe atunci în Mănăstirea sârbească Hilandar şi care s-a stabilit înainte de 1370 în Ţara Românească, întemeind Mănăstirile Vodiţa şi Tismana, dar şi altele în Moldova prin ucenici de-ai săi”. Nicodim a transmis astfel duhul rugăciunii inimii pe care el însuşi îl primise pe Athos prin filieră directă cu marii părinţi isihaşti ai secolului al XIV-lea.
Acest detaliu cronologic — anul 1370 — este esenţial. El plasează intrarea isihasmului în Ţările Române la mai puţin de două decenii după sinodul de la Constantinopol din 1351, care a confirmat dogmatic învăţătura Sfântului Grigorie Palama. Cu alte cuvinte, isihasmul a sosit aici în plină generaţie de aur a tradiţiei sale, prin oameni care îl primiseră de la cei care îl primiseră direct de la Sfântul Grigorie Sinaitul şi de la Sfântul Grigorie Palama. Ţările Române nu au fost o destinaţie tardivă a isihasmului. Au fost una din primele lui destinaţii instituţionalizate în afara Athosului.
Nicodim a întemeiat la Tismana o şcoală duhovnicească ai cărei ucenici se vor răspândi şi în Moldova. „La fel ca în Moldova, lângă Tismana se află chilia în stâncă unde se spune că ar fi petrecut uneori, ca sihastru, întemeietorul mănăstirii, Nicodim”. Aşadar acelaşi model duhovnicesc — mănăstire cu obşte + sihăstrie pustnicească alături — care se va regăsi peste secole la Putna cu Sihăstria Putnei, la Neamţ cu Sihla, la Bistriţa cu Bisericani.
Două vetre sihăstreşti vechi în Moldova: Putna–Voroneţ–Rarău şi Neamţ–Bistriţa–Bisericani
Începând cu veacul al XV-lea, în Moldova s-au format două zone de mare densitate sihăstrească, ambele relevante pentru tema acestui articol, întrucât exact pe aceste vetre se vor ridica în veacul al XVIII-lea cele două linii isihaste de care vorbim.
În nord, zona Putna–Voroneţ–Rarău: aici s-au nevoit Sfântul Lavrentie de la Rădăuţi (numit în schima mare Leontie) şi Sfântul Daniil Sihastrul, sfetnic de taină al voievodului Ştefan cel Mare al Moldovei. După 1460, Sfântul Daniil s-a adăpostit în codrii Putnei, mai întâi într-o colibă de lemn, apoi într-o chilie de piatră pe care singur a cioplit-o. În 1466 a ales împreună cu Ştefan locul mănăstirii Putna, iar la sfințirea bisericii în 1470 a fost considerat al doilea ctitor. După aceasta, s-a retras la Voroneț, unde și-a petrecut ultimii ani de viață. Chilia sa în stâncă, săpată în codrii Putnei, dăinuie până astăzi.
Aici se cuvine să subliniem un detaliu de filiaţie probabilă, deşi nu atestată direct prin documente: în opinia mai multor istorici, după 1470, când Sfântul Daniil Sihastrul s-a mutat la Voroneţ, unii dintre ucenicii săi s-au stabilit la Sihăstria Putnei, urcând pe valea pârâului Putna. Dacă această ipoteză este corectă (iar tradiţia locală o sprijină puternic), atunci Cuviosul Sila al veacului XVIII era, prin instituţia însăşi a Sihăstriei, înrudit duhovniceşte cu Sfântul Daniil prin filieră ucenicească. În orice caz, continuitatea sihăstrească pe acest loc, de la sfârşitul veacului al XV-lea până la veacul al XVIII-lea, este atestată de surse documentare.
În centrul Moldovei, vatra Neamţ–Bistriţa–Bisericani: aici s-au nevoit Sfântul Iosif şi Sfântul Chiriac de la Bisericani, sihastria fiind, după tradiţie, întemeiată de Sfântul Iosif şi ucenicii săi după ce fuseseră siliţi să părăsească Valea Iordanului. Sursele consemnează că „domnitorul Moldovei, Bogdan cel Orb, le-a zidit la 1512 «schitul lui Iosif», care, mai târziu, s-a numit «Mănăstirea Bisericii»”. Despre comunitatea de aici, sursele consemnează că în veacul al XVII-lea „trăiau în jurul ei până la 400 de schimnici” — un număr care arată că nu este vorba de cazuri izolate de sfinţenie individuală, ci de o întreagă cultură duhovnicească colectivă.
Continuitatea în veacurile XVI-XVII
Veacurile al XVI-lea şi al XVII-lea sunt vremuri grele pentru isihasmul moldovenesc, dar nu îl întrerup. În aceeaşi sursă găsim consemnaţi: „în sihăstria Putna pe Spiridon, pe monahii Paladie şi Eustatie, iar în ţinutul Neamţului pe Chiriac Sihastrul. Tot în Moldova pentru ideile lor înnoitoare în ale isihiei amintim pe mitropoliţii Gheorghe I şi Teoctist II, apoi pe Serghei Sihastrul, Pahomie, Zosima, Moise, Pahos Spiridon, Iov Pustnicul”.
Pentru linia care ne interesează aici — linia putneană — este esenţial de observat că primul stareţ al Sihăstriei Putnei cunoscut pe nume, egumenul Lazăr, era ucenic al Sfântului Mitropolit Dosoftei al Moldovei (1671–1686). Aşadar, încă din secolul al XVII-lea, schitul de lângă Putna era organic legat de marele filon mitropolitan moldovenesc. Mitropolitul Dosoftei nu era numai marele traducător al cărţilor de slujbă, ci şi un păstrător al tradiţiei filocalice. Ucenicii lui — printre care Lazăr — duceau acest duh mai departe în pădurile Bucovinei.
În aceeaşi vatră se va nevoi şi Sfânta Teodora de la Sihla (secolele XVII–XVIII), pustnică din zona Neamţ, ale cărei moaşte se află astăzi la Mănăstirea Pecerska din Kiev. Chilia ei în peşteră, încălzită numai de rugăciune, este până astăzi un loc cercetat de pelerini.
Concluzia preliminară
Când Sfântul Vasile de la Poiana Mărului ajunge în Ţara Românească pe la 1713 şi când, mai târziu, Sfântul Paisie Velicikovski soseşte la Dragomirna în 1763, ei vin pe un pământ care era deja o pepinieră de sfinţenie isihastă de aproape patru secole. Nu aduc isihasmul; îl regăsesc. Mărturia însuşi a Sfântului Vasile, păstrată de Velicikovski, este că pelerinajul lor în Ţările Române era făcut „în căutarea unei vieţi duhovniceşti autentice”.
Iar aceasta înseamnă două lucruri importante. Primul: orice discuţie despre renaşterea isihastă a veacului al XVIII-lea trebuie să pornească de la recunoaşterea că nu este o renaştere ex nihilo, ci continuarea unei tradiţii vii. Al doilea: pe acest pământ rodit secole de-a rândul, înflorirea duhovnicească a veacului al XVIII-lea nu putea fi un fenomen punctual, restrâns la un singur centru. Sfântul Duh lucrează pretutindeni unde găseşte tradiţie vie şi inimă deschisă — iar în Moldova acelui secol cunoaştem cu certitudine două vetre isihaste majore, cele despre care vorbim în articolul de faţă, însă cercetările pot scoate la lumină şi altele. Lângă Mănăstirea Neamţ s-a nevoit Sf. Onufrie de la Schitul Vorona şi Sf. Teodora de la Sihla; în Muntenia, în jurul Sf. Vasile de la Poiana Mărului, funcţiona o reţea întreagă de schituri buzoiene şi vrâncene; iar pustnicii fără nume care s-au nevoit în munţii Moldovei vor fi fost, ca în toate veacurile, mult mai mulţi decât cei pe care îi cunoaştem astăzi.
Să le privim acum mai îndeaproape pe cele două vetre din vatra Bucovina-Neamţ, care formează inima acestui articol.
II. Linia Sihăstriei Putnei
Aşezarea şi rădăcinile
Sihăstria Putnei se află la trei kilometri de Mănăstirea Putna a Sfântului Ştefan cel Mare, ascunsă într-o pădure de pe Obcina Mare. Începuturile ei urcă în istorie până la mijlocul veacului al XV-lea, în vremea Sfântului Voievod Ştefan cel Mare. Primul vieţuitor cunoscut cu numele a fost monahul Atanasie — un tătar încreştinat, călugărit la Mănăstirea Putna — care, dornic de mai multă linişte, s-a retras în pădure, iar curând i s-au alăturat şi alţi sihaştri. În opinia mai multor istorici, după 1470 — când Sfântul Daniil Sihastrul s-a mutat la Voroneț — unii dintre ucenicii săi s-au stabilit aici, urcând pe valea pârâului Putna. Deși această filiație ucenicească nu este atestată direct prin documente, ea este probabilă istoric și arată gradul de înrădăcinare a Sihăstriei Putnei în tradiţia isihastă moldovenească.
După pustiirea cauzată de armatele regelui polon Ioan Sobieski la sfârşitul secolului al XVII-lea, schitul a fost rezidit cu sprijinul vistiernicului Ilie Cantacuzino, în timpul egumenului Lazăr — ucenic, după cum am văzut, al Sfântului Mitropolit Dosoftei al Moldovei. Urmaşii lui la cârmă au fost Teodosie (†1715) şi Dosoftei (†1753). Sub Dosoftei va începe să se formeze cel ce avea să fie marele stareţ al veacului al XVIII-lea: Cuviosul Sila.
Sfântul Cuvios Sila (1697–1783)
Sfântul Sila s-a născut în anul 1697 în ţinutul Botoşanilor, din părinţi ortodocşi, Ion şi Ioana. A intrat ca frate începător la Schitul Orăşeni (com. Cristeşti, judeţul Botoşani), de unde, în anul 1714, la vârsta de 17 ani, a venit la Sihăstria Putnei. A fost călugărit de stareţul Teodosie. După trecerea acestuia la cele veşnice, noul părinte duhovnicesc al schitului, stareţul Dosoftei, a rânduit să fie hirotonit diacon şi preot, iar la scurt timp să fie tuns în schima mare.
În octombrie 1731, mitropolitul Antonie al Moldovei îi dă binecuvântare Cuviosului Sila să fie de ajutor („econom”) bătrânului stareț Dosoftei. Acest detaliu, atestat documentar, este de o importanță patristică deosebită: același mitropolit Antonie care îl forma în acea perioadă pe tânărul Iacob Putneanul la Mănăstirea Putna (și care îl va hirotoni preot în 1736) — și care, ulterior, retras la Kiev, îl va sfătui pe Paisie Velicikovski să vină în Moldova — este și cel care îl așază pe Cuviosul Sila în slujirea Sihăstriei Putnei. Avem aici, încă din anii 1730, o legătură ierarhică directă între cele două vetre isihaste care se vor naște din această zămislire duhovnicească.
Aici se cuvine să facem un calcul important pentru cronologia istorică pe care o restabilim. Cuviosul Sila era deja la Sihăstria Putnei din 1714. Sfântul Paisie Velicikovski s-a născut la 21 decembrie 1722 în Poltava. Cu alte cuvinte, atunci când viitorul ucenic al lui Vasile de la Poiana Mărului nici nu se născuse, Cuviosul Sila vieţuia deja, de opt ani, la Sihăstria Putnei. Nu este vorba aici de a stabili o întâietate competitivă, ci pur şi simplu de a corecta percepţia că tradiţia isihastă moldovenească a secolului XVIII ar fi datorat ceva în primul rând lui Velicikovski. Realitatea cronologică spune altceva: când Velicikovski a sosit la Dragomirna în 1763, Cuviosul Sila era deja stareţ la Sihăstria Putnei de zece ani, iar Sihăstria fusese refăcută în piatră, sfinţită şi consolidată duhovniceşte.
Ca ucenic şi ajutor al stareţului Dosoftei, ieroschimonahul Sila a purtat grijă timp de peste 30 de ani de toate cele necesare obştii. „Ostenindu-se, în acelaşi timp, la slujbele bisericii şi la împlinirea pravilei de chilie” — formulare tipică a vieţilor de sfinţi, care ascunde un nevoinţă concretă: pravila de chilie a unui ieromonah putnean din secolul XVIII însemna ore lungi de Psaltire, metanii, rugăciunea inimii, sub asprimea climatului bucovinean şi în condiţiile materiale modeste ale schitului.
Numirea ca stareţ. Întâlnirea cu Sfântul Iacob Putneanul
În toamna anului 1753, după trecerea la cele veşnice a stareţului Dosoftei, ieroschimonahul Sila devine egumen al Sihăstriei Putnei. Sursele bisericeşti consemnează un detaliu esenţial: numirea s-a făcut „de către însuşi mitropolitul Iacob Putneanul al Moldovei”. Avem aşadar, încă din primul moment, legătura ierarhică directă cu cel ce avea să fie canonizat alături de cei trei sihaştri în 2016 ca Sfânt Ierarh: Mitropolitul Iacob Putneanul.
Cu sfatul, cu îndemnul şi cu binecuvântarea mitropolitului Iacob, egumenul Sila întreprinde lucrarea care va defini schitul pentru următoarele două secole: ridicarea unei biserici noi, de piatră. Vechea bisericuţă de lemn (care avea acum un secol şi jumătate) a fost mutată în livada de meri, în jurul ei amenajându-se cimitirul. Noua biserică, din piatră de râu, a fost construită între 1754 şi 1758, primind hramul „Buna Vestire”. A fost sfinţită în 1758 de episcopul Dosoftei Herescu al Rădăuţilor, el însuşi călugărit la Sihăstria Putnei şi ucenic al lui Sila.
Aici începem să întrezărim, prin nume şi date concrete, întreaga rețea putneană despre care vom vorbi mai jos.
Pe lângă biserică, Sila a construit chilii, trapeză, pivniţe, cişmea de apă, livadă de meri şi zid de jur-împrejur. A împodobit biserica „cu catapeteasmă, cu icoane şi cu toate podoabele şi trebuinţele ce i se cuvin casei lui Dumnezeu”. Dar lucrarea sa cea mai însemnată a fost duhovnicească: a înmulţit numărul sihaştrilor şi a întărit între ei „legătura nemuritoare a dragostei”. Sub stăreţia lui, monahii Sihăstriei erau de două feluri: „unii dintre ei erau lucrători ai rugăciunii lui Hristos, iar alţii, harnici caligrafi şi scriitori de cărţi”.
Această menţiune despre atelierul de copişti al Sihăstriei Putnei este crucială. Suntem departe de imaginea unui schit cu câţiva pustnici izolaţi. Avem un centru de cultură duhovnicească organizat, cu lucrare scriptorială proprie. În 1768, ieroschimonahul Natan (despre care vom vorbi în curând) redactează aici un Pomelnic al Sihăstriei Putnei. În 1770 sunt atestate la Sihăstria două lucrări: ieroschimonahul Natan tălmăceşte din slavonă o lucrare numită Călugăria, iar în acelaşi an se redactează tot aici o Scară — adică Scara Sfântului Ioan Sinaitul. Faptul că această carte fundamentală a duhovniciei monahale era recopiată în mănăstirea lui Sila arată că nu lipseau acolo nici cărţile, nici dorinţa de a le păstra, nici lucrarea filocalică sistematică.
Cuviosul Sila era un duhovnic căutat de mulţi credincioşi din sate, dar şi de monahi, sihaştri, egumeni şi arhierei. Pe toţi îi povăţuia, „nici descurajându-i, nici în nepăsarea sufletească lăsându-i”. A ajuns un duhovnic vestit, fiind prețuit atât de credincioși, cât și de domnitorii Moldovei Constantin Cehan Racoviță și Grigorie Calimachi. Unul dintre ucenicii săi, ieromonahul Dosoftei Herescu, va ajunge în 1747 egumen al Mănăstirii Putna, iar între 1750 şi 1789 episcop de Rădăuţi.
Sila și sfârșitul de viață sub ocupație străină. Ultimii opt ani de viață ai stareţului Sila au fost deosebit de grei. După răpirea Bucovinei de către Imperiul Habsburgic (7 mai 1775), Sihăstriei i s-au pus multe interdicţii. Daniile obişnuite ale domnilor moldoveni au încetat. Schitul nu mai avea cele necesare hranei monahilor și era nevoit să se împrumute de bani și alimente. În 1776, bătrânul stareț Sila a redactat o jalbă adresată împăratului Austriei, cerând sprijin pentru schitul aflat în lipsuri; cererea nu a ajuns însă la destinație. Bătrânii sihaștri au fost, însă, ajutați de fostul mitropolit Iacob Putneanul, retras acum la mănăstirea sa de metanie, de episcopul Dosoftei Herescu al Rădăuților, ucenicul lui Sila, și de bunii creştini din împrejurimi. Aşadar până în ceasul morții lui, reţeaua putneană a ținut împreună sub presiunea ocupației.
Cunoscându-și apropiatul sfârșit pământesc, Cuviosul Sila l-a pus pe Cuviosul Natan ca povățuitor al Sihăstriei Putnei, apoi şi-a cerut iertare de la toți. La 23 aprilie 1783, după ce se nevoise aproape 70 de ani la Sihăstria Putnei — o întreagă viață de om într-un singur loc, fără ieșire afară pentru altceva decât pentru ucenici și nevoile schitului — Cuviosul Sila și-a dat cu pace sufletul în mâinile Domnului, pe Care L-a iubit și slujit întreaga sa viață.
Sfântul Cuvios Paisie (1701–1784) — apărătorul Ortodoxiei în Bucovina de Nord
Sfântul Paisie de la Sihăstria Putnei s-a născut în anul 1701 şi a intrat de tânăr în viaţa monahală. Despre primii ani ai vieţii lui se cunosc puţine date. Surse de la Mănăstirea Sihăstria Putnei păstrează însă o mărturie a sa, datată 30 mai 1765, după ce ajunsese deja vieţuitor al schitului, din care aflăm parcursul său anterior: în vremea domniei lui Constantin Cehan Racoviţă (1749–1753 şi 1756–1757) a fost egumen al Mănăstirii „Sfântul Ilie” din Suceava, de unde a fost mutat la Mănăstirea Râşca, iar de acolo la Sihăstria Putnei. Aşadar Cuviosul Paisie nu este un călugăr fără experienţă, ci un fost egumen al unei mari mănăstiri, ales pentru maturitatea sa duhovnicească, care vine la Sihăstria Putnei căutând rânduiala cea mai sihăstrească.
L-a avut ca părinte duhovnicesc, mai întâi, pe Cuviosul Sila — egumenul Sihăstriei. Apoi, în ultimii ani de viaţă, l-a avut ca părinte duhovnicesc pe Cuviosul Natan, pe care Sila l-a numit egumen cunoscându-și apropiatul sfârșit pământesc. Cuviosul Paisie era apropiat ca vârstă de Sila (n. 1697 vs n. 1701), încât raportul de ucenicie nu era o problemă de generaţie, ci de virtute şi de iconomie duhovnicească.
Cuviosul Paisie nu a fost stareţ al Sihăstriei propriu-zis în timpul vieţii lui Sila sau Natan. Despre el sursele spun că „era un rugător înfocat, sprijinind în credinţa ortodoxă pe toţi, mai ales în vremea stăpânirii străine”. Acesta este punctul care îi defineşte lucrarea: apărarea Ortodoxiei în Bucovina de Nord sub ocupaţia austriacă.
Pentru a înţelege această lucrare, trebuie să ţinem cont de contextul istoric. În 1774, Bucovina a fost răpită de Imperiul Habsburgic. Noua stăpânire catolică desfiinţa majoritatea mănăstirilor şi făcea presiuni pentru convertirea satelor ortodoxe româneşti. Tocmai în această perioadă — ultimii ani de viaţă ai lui Paisie — el a umblat din loc în loc prin Bucovina, întărind poporul ortodox în dreapta credinţă. Arhimandritul Ioanichie Bălan păstrează această imagine în articolul său de pe Doxologia: „Umblând din loc în loc, Ieroschimonahul Paisie îndemna poporul ortodox să-şi păstreze cu sfinţenie dreapta credinţă şi să nu se teamă a-L mărturisi pe Hristos cu cuvântul şi cu fapta”.
Paisie a primit de la Dumnezeu darul înainte-vederii, care, „adăugându-se celorlalte virtuţi, l-a făcut să fie cinstit de către toţi ca un mare părinte duhovnicesc”. A trecut cu pace la cele veşnice pe 16 decembrie 1784, în vârstă de 83 de ani — cu doar zece zile înaintea Cuviosului Natan.
Aici se cuvine să facem o precizare importantă, întrucât multe relatări populare creează confuzie pe acest punct: Cuviosul Paisie nu a fost niciodată stareț al Sihăstriei Putnei. Sursele oficiale ale Mănăstirii Sihăstria Putnei, ale Mănăstirii Putna și ale Patriarhiei Române sunt unanime: „Deși nu a fost stareț al Sihăstriei, el era un rugător înfocat, sprijinind în credința ortodoxă pe toți, mai ales în vremea stăpânirii străine”. Stareți confirmați au fost doar Sila (1753–c.1782) și Natan (c.1782–1784). Lucrarea Cuviosului Paisie a fost cea de mare duhovnic, rugător și apărător al Ortodoxiei în Bucovina sub ocupația austriacă — o slujire la fel de înaltă, dar nu instituțională.
Sihăstria Putnei a fost desființată oficial din porunca stăpânirii austriece la 26 august 1786 — la mai puțin de doi ani după trecerea la cele veșnice a celor trei sihaștri.
Sfântul Cuvios Natan (1717–1784) — duhovnicul mitropolitului
Sfântul Natan s-a născut în anul 1717, fiind originar din Paşcani. A fost mai întâi vieţuitor şi eclesiarh la Mănăstirea Putna însăşi, unde a fost hirotonit diacon şi apoi preot. Aici se cuvine să marcăm un detaliu important: a fost tuns în monahism cu numele de Narchis chiar de mitropolitul Iacob Putneanul retras la Putna, mitropolit căruia îi fusese „un colaborator apropiat şi înainte”, având ascultarea de eclesiarh al bisericii voievodale.
Activitatea sa culturală, mai ales înainte de primirea schimei mari, a fost deosebit de prolifică. „A scris pomelnice pentru Mitropolia Moldovei (1754), Mănăstirea Putna (1756), schitul Doljeşti din ţinutul Neamţ (1758–1763), biserica Sfântul Dumitru din Suceava (1762), Mănăstirea Bisericani (1762)”. Această activitate ne arată mărimea reală a lucrării sale: Cuviosul Natan nu era un călugăr mărunt dintr-un schit pierdut, ci un cărturar bisericesc de prim plan al Moldovei mijlocului de secol XVIII, care lucra direct pentru cele mai importante centre eclesiale ale ţării. În 1768, la Sihăstria Putnei, redactează Pomelnicul Sihăstriei. În 1770, traduce și scrie Rânduiala călugăriei.
Dornic de mai multă rugăciune şi de linişte, undeva între 1762 şi 1768, s-a retras la Sihăstria Putnei, unde a primit schima cea mare cu numele de Natan. Cunoscându-și apropiatul sfârșit pământesc, Cuviosul Sila l-a pus pe Natan ca povățuitor al Sihăstriei Putnei. A fost egumen până la trecerea sa la cele veşnice, pe 26 decembrie 1784, la zece zile după Cuviosul Paisie.
După ocupația austriacă (1775) și instituirea cordonului care a rupt legăturile dintre Bucovina și Moldova, Cuviosul Natan a depus o lucrare grea pentru menținerea vieții schitului în condițiile vitrege. Sursele păstrează o serie de scrisori trimise de el în anii 1782–1783 pentru a cere sprijin material — mărturii prețioase pentru istoria duhovnicească a acelor ani.
Despre Natan, sursele bisericeşti consemnează: „A fost duhovnicul mitropolitului Iacob Putneanul; în Bucovina, ca duhovnic, acest părinte era de notorietate”. Mai mult: simțindu-și sfârșitul aproape, după Paștile anului 1778, mitropolitul Iacob Putneanul s-a dus la Sihăstria Putnei și, pe 11 mai 1778, a primit tunderea în marea schimă prin mâna duhovnicului său, Cuviosul Natan, luând numele de Eftimie. „După patru zile, pe 15 mai 1778, a trecut cu pace la Hristos Domnul” și a fost înmormântat în pridvorul Mănăstirii Putna, „ca un monah, fără veșminte și însemne arhierești”.
Aşadar, marele mitropolit al Moldovei a murit cu schima mare primită de la duhovnicul său de la Sihăstria Putnei. Această măsură duhovnicească a lui Natan — chemat să tundă în schima cea mare pe însuşi mitropolitul retras — vorbeşte mai mult decât multe biografii detaliate.
Filiera mitropolitană putneană: o reţea ascunsă
Acum putem aşeza laolaltă toate firele şi vedea adevărata anvergură a liniei Putnei. Nu este vorba de un schit izolat cu trei sihaştri, ci de o întreagă reţea duhovnicească integrată în coloana vertebrală a Mitropoliei Moldovei. Iat-o sintetizată:
Mitropolitul Iacob Putneanul (1719–1778) este nucleul ierarhic al reţelei. Născut la 20 ianuarie 1719 într-o familie de buni creştini din nordul Moldovei (Rădăuţi), intră la 12 ani ca frate la Mănăstirea Putna (1731). Părintele său duhovnicesc a fost Mitropolitul Antonie al Moldovei (1730–1740) — un detaliu de o importanţă patristică deosebită, la care vom reveni mai jos. La 17 ani (1736) este hirotonit preot chiar de mitropolitul Antonie. La 25 de ani este numit egumen al Putnei (1744), iar un an mai târziu episcop de Rădăuţi (1745). În 1750 devine Mitropolit al Moldovei. Sub stăreţia sa la Putna şi apoi sub păstorirea sa episcopală şi mitropolitană, întreaga viaţă duhovnicească a Bucovinei trece prin mâna lui.
Pe Cuviosul Sila, mitropolitul Iacob îl numeşte stareţ al Sihăstriei Putnei în 1753. Tot el îi binecuvântează ridicarea bisericii de piatră (1754–1758), care va fi sfințită de Episcopul Dosoftei Herescu, ucenicul lui Sila. În paralel cu lucrarea de la Sihăstria, Cuviosul Sila „va susţine şi lucrarea de înnoire a Mănăstirii Putna, fiind socotit unul dintre ctitorii acesteia din veacul al XVIII-lea”. Sub stăreția sa, Cuviosul Sila a ajuns un duhovnic vestit, fiind prețuit atât de credincioși, cât și de domnitorii Moldovei: Constantin Cehan Racoviță și Grigorie Calimachi.
Pe Cuviosul Natan, mitropolitul Iacob îl chemase la Iaşi în 1754 — pe atunci eclesiarh la Putna — pentru a întocmi împreună pomelnicul Mitropoliei Moldovei. Tot Iacob îl hirotoneşte ieromonah, iar în 1755 îi dă ascultarea de duhovnic, pe care o va împlini toată viaţa. La sfârşitul vieţii, mitropolitul însuşi primeşte schima mare din mâna fostului său colaborator devenit duhovnic la Sihăstria.
Episcopul Dosoftei Herescu al Rădăuţilor (1750–1789) este ucenic direct al lui Sila, călugărit la Sihăstria Putnei. El sfinţeşte biserica de piatră a schitului în 1758. Ulterior, după 1775, va fi ierarhul care a purtat răspunderea Bisericii din Bucovina în primii ani ai stăpânirii austriece, având de purtat povara cea mai grea a confruntării directe cu autoritatea catolică. Pe el îl alege Cuviosul Sila ca succesor ierarhic capabil să apere Ortodoxia.
Această reţea — Iacob Putneanul, Sila, Paisie, Natan, alături de Episcopul Dosoftei Herescu — formează o singură familie duhovnicească putneană. Iar canonizarea celor patru, hotărâtă în 2016 de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române şi proclamată solemn la 14 mai 2017 ca „Sfinţii Putneni”, este recunoaşterea oficială a tocmai acestei unităţi duhovniceşti.
Mărturisirea lor comună a Ortodoxiei nu este o întâmplare. Mitropolitul Iacob a fost el însuşi un mare apărător al credinţei. În vremea domnitorilor fanarioţi, Moldova era stoarsă de biruri grele puse pe populaţie: văcăritul (impozit pe vite, atât de împovărător încât „chiar şi o babă săracă, ce toarce în furcă, trebuia să dea bani la văcărit, deşi vaci nu mai rămăseseră la locuitori”), pogonăritul (impozit pe pământul cultivat, după fiecare pogon — aproximativ jumătate de hectar) şi vădrăritul (impozit pe vin, după fiecare vadră — aproximativ zece litri). Erau dări menite să stoarcă tot ce mai aveau ţăranii, în beneficiul curţii domneşti.
Mitropolitul Iacob, împreună cu ceilalţi ierarhi ai ţării, a determinat desfiinţarea lor pe rând: pogonăritul (5 august 1755), vădrăritul (25 august 1756), văcăritul (1757). Mai mult, a legat prin blestem arhieresc pe domnitorii ţării să nu mai revină asupra acestor impozite. Acest act de neînfricare împotriva fanarioţilor avea să-i coste scaunul mitropolitan: în 1760, presiunile asupra lui pentru a ridica blestemul fiind tot mai mari, Sfântul Iacob a preferat să demisioneze decât să fie părtaş la asuprire şi s-a retras la Putna. Forţa gestului său a rămas însă: niciun mitropolit ulterior — nici măcar Gavril Callimachi, fratele domnitorului — nu a îndrăznit să dezlege blestemul. Spre deosebire de Ţara Românească, unde văcăritul a mai fost perceput încă patruzeci de ani, în Moldova el nu a mai reapărut. În popor au rămas două versuri care îl portretizează pe Sfântul Iacob tocmai prin această faptă: „Iacob mitropolitul, / Care-a legat văcăritul.”
Aceeaşi atitudine, transpusă în alt registru, o va avea Cuviosul Paisie de la Sihăstria Putnei în Bucovina sub ocupaţia austriacă: umblarea „din loc în loc” pentru a-l mărturisi pe Hristos.
Mitropolitul ca isihast. Dincolo de toate aceste lupte publice, Sfântul Iacob a rămas în adâncul său un sihastru. Aceasta se vede mai cu seamă din scrierile sale despre rugăciune. În prefața Antologhionului tipărit la Iași în 1755, mitropolitul scria:
„Dumnezeiasca rugăciune, aducând lumina lui Hristos în sufletele noastre, și risipind dintru dânsul negura ce-l vatămă pe el, îl face mai apoi cu mult mai luminat decât soarele, căci aievea ştiut este că cel ce vorbește cu Dumnezeu este mai sus de moarte și de stricăciune.”
Aceste cuvinte, scrise în plină slujire mitropolitană, arată cum cel ce a luptat cu fanarioții pentru văcărit era, în adâncul său, un trăitor al rugăciunii. Despre lucrarea sa mai pe larg — viața, învățăturile, retragerea de opt ani la Putna și sfârșitul cu schima mare la Sihăstria Putnei — vom dedica un articol separat.
Mitropolitul Antonie al Moldovei — rădăcina comună a celor două vetre
Am întrezărit deja, în secțiunile precedente, figura Mitropolitului Antonie al Moldovei (1730–1740). Este momentul să adunăm laolaltă rolul său, pentru că el constituie veriga ascunsă care unește, la nivel ierarhic, cele două vetre isihaste despre care vorbim.
Mitropolitul Antonie:
- a binecuvântat în 1731 lucrarea Cuviosului Sila ca econom la Sihăstria Putnei (linia Putnei);
- a fost părintele duhovnicesc al lui Iacob Putneanul, hirotonindu-l preot în 1736 (linia Putnei);
- după retragerea sa la Kiev (după 1740), l-a întâlnit pe tânărul Platon Velicikovski și l-a sfătuit, prin convingere directă, să vină în Moldova pentru a se forma duhovnicește (linia Neamțului).
Acest detaliu este de o importanță patristică deosebită. Cele două linii — putneană și paisiană — își au filiația duhovnicească împletită printr-o singură persoană: Mitropolitul Antonie. Nu există așadar o opoziție de filiație între ele — există, dimpotrivă, o unitate ascunsă, în persoana unui mitropolit care le-a îndrumat pe amândouă, fără să le impună o singură formă instituțională.
Acest fapt confirmă teza de bază a articolului: cele două vetre nu sunt rivale, ci complementare. Pe pământul moldovenesc al secolului XVIII, Sfântul Duh a lucrat printr-o pluralitate de chipuri, dar pe o singură rădăcină duhovnicească — și acea rădăcină era tradiția isihastă moldovenească transmisă prin ierarhi precum Dosoftei al Moldovei, Antonie al Moldovei și Iacob Putneanul.
Sfârşitul liniei. Descoperirea moaştelor
Cei trei sihaştri trec la Domnul la o distanţă de câteva luni şi zile unul de altul: Sila pe 23 aprilie 1783, Paisie pe 16 decembrie 1784, Natan pe 26 decembrie 1784. La doar trei ani după moartea lor, în 26 august 1786, Sihăstria Putnei este desfiinţată oficial din porunca stăpânirii austriece. Imperiul Habsburgic, după anexarea Bucovinei, desfiinţează toate mănăstirile şi schiturile de aici „cu excepţia Putnei, Suceviţei şi Dragomirnei”, iar din proprietăţile lor funciare constituie Fondul Bisericesc Ortodox Greco-Oriental, sub controlul împărătesc. Vieţuitorii de la Sihăstria au fost transferaţi la Mănăstirea Putna, împreună cu obiectele de cult.
Schitul rămâne pustiit timp de peste două secole. Biserica de piatră, ridicată de Cuviosul Sila, se ruinează încet sub ploi, zăpezi şi tăcerea pădurii.
Şi totuşi Dumnezeu nu uită ceea ce uită istoricii şi oamenii. Potrivit mărturiei păstrate de obştea Sihăstriei Putnei, la începutul Postului Mare din anul 1990, un monah putnean, retras pe locul fostului schit, a văzut o lumină cerească deasupra pronaosului vechii biserici ruinate, lumină care a înconjurat biserica şi apoi s-a făcut nevăzută. Puţin după aceasta, pe 24 aprilie 1990, când au început lucrările de refacere a Sihăstriei, „în pronaosul vechii biserici s-au descoperit mormintele celor trei Cuvioşi: Sila, Paisie şi Natan, în care se aflau osemintele lor, galbene ca ceara şi răspândind bună-mireasmă”.
Primul s-a găsit mormântul Cuviosului Sila, în partea dreaptă a bisericii, la exterior, având inscripţia: „Aici zac oasele ieroschimonahului Sila, care a răposat văleatul 1783, aprilie 23”. La o palmă adâncime în pământ se aflau moaştele sale. La fel s-au descoperit şi cele ale Cuviosului Paisie. Mormântul Cuviosului Natan nu a fost găsit, dar moaştele sale au fost identificate alături de ale celorlalţi doi.
Sihăstria Putnei a fost rezidită începând cu 1990 şi resfinţită la 29 septembrie 1996. La 6–7 iunie 2016, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât canonizarea celor trei cuvioşi cu zi de prăznuire la 16 mai. La 14 mai 2017, la Mănăstirea Putna, în prezenţa Patriarhului Daniel, a avut loc proclamarea solemnă a canonizării Sfinţilor Putneni: Sfântul Ierarh Iacob Putneanul, Mitropolitul Moldovei, şi Sfinţii Cuvioşi Sila, Paisie şi Natan.
III. Linia Mănăstirii Neamţ — schiţă de context
Cealaltă vatră isihastă a Moldovei secolului XVIII se formează pe un fir nou ca timp al apariţiei în Ţările Române, dar de o anvergură geografică şi internaţională mult mai mare. Despre cei doi sfinți ai acestei linii — Sfântul Vasile de la Poiana Mărului și Sfântul Paisie Velicikovski, în legătură cu întâlnirea sa cu Sfântul Vasile — am scris pe larg în articole separate, la care trimitem cititorul pentru o cunoaștere mai amănunțită. Aici prezentăm doar reperele esențiale, necesare pentru a înțelege paralela cu linia Putnei.
Sfântul Vasile de la Poiana Mărului (1692–1767)
Născut la Poltava, în Țaratul Rusiei, refugiat în Țara Românească pe vremea lui Constantin Brâncoveanu, Cuviosul Vasile se așază la Mănăstirea Dălhăuți (lângă Focșani), unde devine stareț. Sub conducerea sa adună o obște de peste 40 de călugări „munteni, moldoveni, ardeleni și ruși” și formează o adevărată școală duhovnicească de trăire isihastă. Între 1730 și 1733 reînnoieşte Schitul Poiana Mărului din Munții Buzăului, unde va rămâne până la sfârșit. În jurul lui ia naștere o rețea sihăstrească în munții Buzăului și Vrancei: Dălhăuți, Trăisteni, Cârnu, Bonțești, Rătești, Ciolanu, Cotești, Valea Neagră — peste cincisprezece așezăminte. Scrie cuvinte introductive la marii părinți filocalici (Grigorie Sinaitul, Filotei Sinaitul, Isihie Sihastrul, Nil Sorski), texte care vor circula în zeci de manuscrise în Țările Române. În 1750, aflat în pelerinaj la Athos, îl tunde în monahism pe Platon Velicikovski, dându-i numele de Paisie. Trece la Domnul la 25 aprilie 1767 — locul exact al îngropăciunii nu este cunoscut, ascundere până la capăt a marelui dascăl al rugăciunii minții. Canonizat de BOR în 2003.
Sfântul Paisie Velicikovski (1722–1794)
Născut tot în Poltava, ucenic al Cuviosului Vasile în obștile munteneşti (1743–1746), apoi vieţuitor la Athos timp de 17 ani, unde întemeiază Schitul Sfântul Prooroc Ilie. În 1763 revine în Moldova cu 64 de ucenici, primind de la Mitropolitul Gavriil Callimachi Mănăstirea Dragomirna, unde obștea creşte la 350 de monahi. Aici, în 1769, ucenicul său Rafail finalizează prima Filocalie în limba română — un manuscris de 626 de pagini, cu mai bine de un secol și jumătate înaintea ediției tipărite a părintelui Stăniloae. După ocupația austriacă a Bucovinei (1775), trece cu 200 de monahi la Secu, iar în 1779 la Mănăstirea Neamţ, unde obștea ajunge la aproximativ 700 de fraţi. Aici se desfășoară lucrarea sa cea mai amplă: două echipe de traducători lucrează fără întrerupere la revizuirea și traducerea scrierilor filocalice în slavonă și română. Numărul total al manuscriselor copiate în timpul său se ridică la aproximativ 300, dintre care 44 alcătuite de el însuşi. În 1793, la Sankt-Petersburg, apare Dobrotolubie — prima Filocalie în limba slavonă, singura sa operă tipărită în timpul vieţii. Trece la Domnul pe 15 noiembrie 1794. Canonizat de Biserica Ortodoxă Rusă în 1988 și de Biserica Ortodoxă Română în 1992 (proclamare 1994).
Iradierea ulterioară
Lucrarea sfântului nu se termină la moartea lui — abia atunci începe iradierea sa cea mai largă. Sutele de ucenici se răspândesc în toată lumea ortodoxă. Unii ajung în Rusia, unde reînnoiesc monahismul rus aproape stins după reformele lui Petru cel Mare: schimonahul Teodor la Sanaxar, părintele Leonid (Lev Nagolkin) la Optina — prin filiere paisiene, indirecte dar reale, întreaga renaștere de la Optina (Macarie, Ambrozie) își are izvorul aici. Filocalia tradusă de Paisie va fi una dintre cărțile preferate ale Sfântului Serafim de Sarov. În Moldova, tradiția paisiană continuă prin Mănăstirea Neamţ, Sihăstria-Neamţ, Văratec — și va da în secolul XX pe părintele Cleopa Ilie și pe ieroschimonahul Paisie Olaru.
Iată, așadar, dimensiunea istorică a liniei Neamțului: o lucrare cu impact internațional, cunoscută astăzi în lumea ortodoxă întreagă. Despre detaliile vieții și învățăturii Sfinților Vasile și Paisie Velicikovski, cititorul poate găsi articole separate pe OrtodoxWay. Pentru articolul de față, este suficient să rețină că această linie, oricât de mare, nu a fost singura înflorire isihastă a secolului XVIII moldovenesc. Paralel cu ea, în pădurea Bucovinei, lucra simultan o vatră mult mai puţin cunoscută astăzi: Sihăstria Putnei. Tocmai de aceea, după ce am privit separat cele două linii, le putem așeza acum față în față, pentru a vedea mai limpede complementaritatea lor.
IV. Două chipuri ale aceleiași lucrări
Având înaintea noastră ambele linii, putem să le privim în paralel — nu pentru a stabili o ierarhie a sfințeniei, ci pentru a vedea cum lucrează același Duh în vase diferite, după darurile fiecăruia.
Linia Neamțului este expansivă: manuscrise, traduceri, ucenici trimiși peste hotare, renaștere monahală în lumea slavă. Are origine internațională (Vasile și Velicikovski sunt amândoi din Poltava), obște mixtă (români, ruși, ucraineni, ardeleni), academie de traduceri, ediție tipărită a Filocaliei slavone.
Linia Putnei este ascunsă: rugăciune în pădurea Bucovinei, continuitate sihăstrească, sfinți tăcuți. Toți cei patru sfinți canonizați ai liniei putnene sunt români de neam (Sila din Botoșani, Paisie din Moldova, Natan din Pașcani, Iacob Putneanul din nordul Moldovei), formați pe pământul moldovenesc. Alături de ei, ca figură duhovnicească importantă a rețelei deși neinclusă în canonizarea din 2017, stă Episcopul Dosoftei Herescu al Rădăuților, ucenicul direct al lui Sila. Nu au atelier sistematic de traduceri, nu au ediție tipărită. Au în schimb pomelnice, copii ale Scării, traduceri din slavonă (Rânduiala călugăriei a lui Natan).
Diferența nu este de calitate, ci de funcție istorică. Linia putneană păstra tradiția veche moldovenească. Linia neamțeană aducea o sinteză nouă în care experiența monahală rusă, ucraineană, athonită și românească se topea într-o singură lucrare. Amândouă erau necesare. Una luminează prin cuvântul transmis; cealaltă prin sfințenia păstrată în taină.
Cele două linii sunt strict contemporane. Cei doi mari stareți — Sila la Sihăstria și Paisie Velicikovski la Dragomirna apoi la Neamț — au trăit paralel, în aceeași Moldovă, vreme de douăzeci de ani.
E posibil să nu se fi cunoscut niciodată direct. Distanțele și împrejurările erau ce erau. Dar este de remarcat că Mitropolitul Iacob Putneanul — care era nucleul rețelei putnene și care îl primise la Putna pe Velicikovski la întoarcerea acestuia din Athos în 1763 — formează puntea între cele două vetre. Iar tradiția isihastă transmitea reverberații dintr-o parte în alta, prin pelerini, manuscrise și călugări care călătoreau între centre.
Ambele linii dau, în chipuri diferite, mărturie a Ortodoxiei în vremuri de presiune. Linia Neamțului refuză autoritatea catolică și pleacă din Bucovina la Secu cu 200 de monahi (1775). Linia Putnei rămâne pe loc: Cuviosul Paisie umblă din sat în sat „îndemnând poporul ortodox să-și păstreze cu sfințenie dreapta credință”. Niciuna nu fuge de greutate. Niciuna nu se compromite.
În iconomia Bisericii, cele două lucrări se sprijineau reciproc, chiar dacă cei care le împlineau nu se cunoșteau direct. Acolo unde Sfântul Paisie copia, la Neamț, capetele Sfântului Grigorie Sinaitul în nopțile lui de muncă, Cuviosul Sila trăia, la Sihăstria Putnei, aceeași rugăciune a inimii. Acolo unde Sfântul Paisie tipărea, la Sankt-Petersburg în 1793, prima Filocalie slavonă, Cuviosul Paisie de la Sihăstria Putnei era deja de nouă ani la Domnul, după ce umblase prin Bucovina întărind poporul ortodox.
Două lucrări simultane. Două mărturii. Același Hristos.
V. Continuitatea în secolele XIX-XX
Cele două linii au avut soarte foarte diferite după secolul XVIII.
Linia paisiană se continuă vizibil prin numeroșii ucenici răspândiți în Rusia (Sanaxar, Optina, Sarov), care reînnoiesc monahismul slav stins după reformele lui Petru cel Mare. În Moldova, tradiția paisiană continuă prin Mănăstirea Neamţ, Sihăstria-Neamţ și Văratec. În secolul XX, această tradiţie va da părinţii cei mai mari ai monahismului român modern: Arhimandritul Cleopa Ilie (†1998) şi Ieroschimonahul Paisie Olaru (†1990).
Linia putneană intră, după 1786, într-o eclipsă de două secole. Sihăstria desfiinţată, vieţuitorii risipiţi, biserica de piatră ruinându-se sub stăpânirea austriacă (1775–1918), apoi sub regimul comunist (1948–1989). Și totuși duhul liniei putnene nu se stinge. Același tip de sfințenie ascunsă, sihăstrească, fără mari cărți tipărite, dar cu rugăciune adâncă, se păstrează în pustia Moldovei prin sihaștrii fără nume care s-au nevoit în peșterile Buzăului, Vrancei, Neamțului în secolul XX.
În 1990 vine descoperirea moaștelor celor trei sihaștri putneni. În 1996 se resfințește biserica Sihăstriei Putnei. În 6–7 iunie 2016, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române hotărăște canonizarea celor trei cuvioși împreună cu Mitropolitul Iacob Putneanul. La 14 mai 2017, la Mănăstirea Putna, în prezența Patriarhului Daniel, are loc proclamarea solemnă a canonizării „Sfinților Putneni”.
Faptul că Dumnezeu a păstrat moaștele celor trei cuvioși galbene și binemirositoare timp de două secole sub ruine, pentru a le descoperi exact în momentul când Bucovina ortodoxă era cel mai vulnerabilă (după patru decenii de comunism), nu este un accident hagiografic. Este un semn dat Bisericii: nu se uită nimic la Dumnezeu.
Concluzie
Am parcurs împreună două vetre isihaste care, în acelaşi pământ moldovenesc al secolului al XVIII-lea, au strălucit simultan. La Sihăstria Putnei, în pădurea Bucovinei, Cuvioşii Sila, Paisie şi Natan, sub binecuvântarea Mitropolitului Iacob Putneanul, păstrau o tradiţie continuă. La Dragomirna, apoi la Secu, apoi la Neamţ, Sfântul Paisie Velicikovski întemeia centrul filocalic care avea să transforme monahismul ortodox al lumii întregi.
Două linii, simultane, autonome, de egală vrednicie duhovnicească. Nu trebuie să le opunem. Nu trebuie să le confundăm. Trebuie să le cunoaştem pe amândouă, să le cinstim pe amândouă, să le iubim pe amândouă. Pentru că prin amândouă a lucrat acelaşi Sfânt Duh.
Bogăţia duhovnicească a unei generaţii nu se măsoară după câte cărţi au fost tipărite, ci după câţi sfinţi au fost. Iar secolul al XVIII-lea moldovenesc a fost bogat în amândouă. Filocalia tradusă de Sfântul Paisie Velicikovski este una dintre cele mai mari moşteniri patristice ale Răsăritului ortodox. Moaştele galbene şi binemirositoare ale Sfinţilor Sila, Paisie şi Natan de la Sihăstria Putnei sunt mărturia că sfinţenia poate sta ascunsă două secole în pământ fără să-şi piardă strălucirea.
Sfinţii Putneni s-au întors la noi prin descoperirea moaştelor în 1990 şi prin canonizarea din 2016 tocmai pentru că Biserica are nevoie de mărturia ascunderii lor. Într-o vreme în care valoarea unei vieţi este măsurată adesea prin vizibilitate, ei ne amintesc că Hristos lucrează şi în lumină, şi în pustie.
Două vetre. O singură lucrare. Acelaşi Hristos.
Sfinţii pomeniţi în acest articol
- Sfântul Ierarh Iacob Putneanul, Mitropolitul Moldovei (†1778) — 15 mai
- Sfântul Cuvios Sila de la Sihăstria Putnei (†1783) — 16 mai
- Sfântul Cuvios Paisie de la Sihăstria Putnei (†1784) — 16 mai
- Sfântul Cuvios Natan de la Sihăstria Putnei (†1784) — 16 mai
- Sfântul Cuvios Vasile de la Poiana Mărului (†1767) — 25 aprilie
- Sfântul Cuvios Paisie de la Neamţ (Velicikovski) (†1794) — 15 noiembrie
Bibliografie selectivă
- Arhimandrit Ioanichie Bălan, Patericul românesc, ediţia a V-a, Editura Mănăstirii Sihăstria, 2005
- Viaţa Sfinţilor Cuvioşi Sila, Paisie şi Natan de la Sihăstria Putnei, Mănăstirea Sihăstria Putnei (sihastriaputnei.ro)
- Istoria isihasmului românesc, OrthodoxWiki (sinteză după părintele Dumitru Stăniloae)
- Viaţa Sfântului Cuvios Vasile de la Poiana Mărului, Doxologia
- Sfântul Paisie de la Neamţ. Cuvinte şi scrisori duhovniceşti, Doxologia
- Mănăstirile Putna şi Sihăstria Putnei — două pepiniere ale sfinţeniei din „Dulcea Bucovină”, Mitropolia Moldovei şi Bucovinei
- Cronologia Mănăstirii Putna (putna.ro)
- Sfinţii Putneni — Cuvântul Înaltpreasfinţitului Părinte Calinic, Arhiepiscopia Sucevei