Ce a cunoscut Adam? Căderea omului după Sfinții Părinți

Cartea Facerii povestește că cei dintâi oameni, Adam și Eva, au mâncat din pomul despre care Dumnezeu le poruncise să nu mănânce. Biserica numește această neascultare căderea omului, pentru că prin ea omul a căzut din viața pe care o avea împreună cu Dumnezeu în Rai.

Obișnuim să spunem că Adam a mușcat dintr-un măr. Scriptura nu spune însă ce fel de fruct era, ci vorbește doar despre rodul pomului cunoștinței binelui și răului. Sfinții Părinți nu se opresc asupra fructului. Ei privesc la ceea ce s-a petrecut atunci în inima omului.

Pentru Părinți, căderea a însemnat ruperea legăturii de iubire și de ascultare prin care omul trăia din Dumnezeu. Șarpele le făgăduise oamenilor că, mâncând din pom, vor fi „ca Dumnezeu, cunoscând binele și răul” (Facerea 3, 5). Cunoașterea pe care a primit-o Adam a fost însă experiența răului, pe care a învățat-o pierzând binele.

Adam înainte de cădere

Dumnezeu l-a zidit pe om după chipul și după asemănarea Sa (Facerea 1, 26). Sfântul Ioan Damaschin arată că omul este după chipul lui Dumnezeu prin minte și prin voia liberă, iar după asemănare prin virtute, atât cât îi este cu putință. Chipul l-a primit odată cu viața, iar spre asemănare era chemat să crească, lucrând cu darurile primite.

Adam nu era însă un om ajuns la capătul drumului. Teofil, episcop al Antiohiei în veacul al doilea, scrie că Dumnezeu l-a așezat pe om în Rai „dându-i prilej de înaintare, pentru ca, crescând și ajungând desăvârșit, ba chiar fiind numit dumnezeu, să urce astfel la cer, având nemurirea”. Același Teofil spune că omul n-a fost făcut prin fire nici muritor, nici nemuritor: „Dacă l-ar fi făcut nemuritor de la început, l-ar fi făcut dumnezeu. Iar dacă l-ar fi făcut muritor, s-ar fi părut că Dumnezeu este pricina morții lui.” Omul a fost făcut în stare să primească una sau alta. Păzind porunca, ar fi primit de la Dumnezeu nemurirea ca răsplată și s-ar fi făcut dumnezeu. Călcând-o, avea să devină el însuși pricina morții sale.

Despre starea celor dintâi oameni, Scriptura spune: „Adam și femeia lui erau amândoi goi și nu se rușinau” (Facerea 2, 25). Sfântul Ioan Gură de Aur tâlcuiește aceste cuvinte în Omilia 15 la Facere. El spune că, cât timp păcatul și neascultarea nu intraseră încă, cei doi erau îmbrăcați cu „slava cea de sus”, care nu-i lăsa să se rușineze. Rușinea și conștiința goliciunii au intrat abia după călcarea poruncii. Într-o altă omilie, el spune că slava de sus îi acoperea mai bine decât orice haină.

Sfântul Diadoh al Foticeii este unul dintre Părinții cuprinși în Filocalie, culegerea de scrieri despre rugăciune și despre trezvie, adică veghea asupra gândurilor. El arată că Eva, atâta vreme cât a păstrat porunca în minte, era acoperită de aripile dragostei dumnezeiești și de aceea nu-și cunoștea goliciunea.

Sfântul Grigorie Teologul adaugă că Dumnezeu l-a cinstit pe om cu darul voii libere, „pentru ca binele să fie al lui prin alegere”, nu mai puțin decât al Celui ce sădise în el semințele binelui.

Pomul cunoștinței și porunca

În mijlocul Raiului se aflau pomul vieții și pomul cunoștinței binelui și răului (Facerea 2, 9). Lui Adam, Dumnezeu i-a dat o singură poruncă: „Iar din pomul cunoștinței binelui și răului să nu mănânci, căci în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreșit!” (Facerea 2, 17).

Sfinții Părinți arată că acest pom nu era rău. Teofil al Antiohiei scrie: „Pomul cunoștinței era bun, și rodul lui era bun. Căci nu pomul avea în el moartea, cum socotesc unii, ci neascultarea.” El adaugă că în rod nu era altceva decât cunoștință, iar cunoștința este bună când cineva o folosește cum se cuvine. Sfântul Grigorie Teologul spune același lucru și îi mustră pe cei care cred că Dumnezeu le-ar fi pizmuit oamenilor acest pom. Cine gândește așa, zice el, îl imită pe șarpe.

Atunci de ce l-a oprit Dumnezeu pe Adam de la acest pom? Sfântul Grigorie răspunde că pomul ar fi fost bun dacă omul ar fi gustat din el la vremea potrivită: „Căci pomul era, după înțelegerea mea, contemplarea, în care pot intra fără primejdie numai cei ajunși la o deprindere desăvârșită. Ea nu este bună pentru cei încă mai simpli și lacomi, după cum nici hrana tare nu este bună pentru cei încă fragezi, care au nevoie de lapte.” Prin contemplare, Părinții înțeleg privirea duhovnicească a celor dumnezeiești. Teofil folosește aceeași asemănare. El spune că Adam era „încă prunc la vârstă” și că, așa cum un copil nu poate mânca pâine îndată ce se naște, ci se hrănește întâi cu lapte, tot astfel ar fi fost și cu el.

Porunca era, așadar, o școală pentru libertatea omului. Sfântul Grigorie spune că Dumnezeu i-a dat omului legea aceasta „ca materie asupra căreia să lucreze voia liberă” și o numește un fel de educare a sufletelor noastre, un frâu al desfătării. Această poruncă era totodată un post. Sfântul Vasile cel Mare spune, în prima sa omilie despre post, că postul are vârsta omenirii, pentru că a fost dat ca lege încă în Rai. Sfântul Grigorie Teologul scrie despre noi, urmașii lui Adam: „Am postit, pentru că n-am vrut să postim, biruiți de pomul cunoștinței.”

În ce a constat căderea

Șarpele a pus întâi la îndoială cuvântul lui Dumnezeu. Apoi a strecurat în inima femeii bănuiala că Dumnezeu îi ține pe oameni departe de un bine: „Nu, nu veți muri! Dar Dumnezeu știe că în ziua în care veți mânca din el vi se vor deschide ochii și veți fi ca Dumnezeu, cunoscând binele și răul” (Facerea 3, 4-5).

Sfântul Maxim Mărturisitorul arată că diavolul și-a ascuns pizma sub chipul unei bunăvoințe prefăcute. Astfel l-a înduplecat pe om să-și întoarcă dorința de la Dumnezeu spre un lucru zidit. Primul om, spune Sfântul Maxim, s-a îmbolnăvit de neștiința propriei sale Pricini, adică a lui Dumnezeu, din Care primise ființa. Urmând sfatul șarpelui, a socotit că lucrul din care porunca îl oprise să mănânce era chiar Dumnezeu.

Făgăduința șarpelui ascundea o înșelăciune. Dumnezeu Însuși voia ca omul să ajungă dumnezeu prin har. Părinții numesc această unire a omului cu Dumnezeu îndumnezeire. Sfântul Maxim spune că Dumnezeu oprise pomul, poate, numai pentru o vreme. Omul trebuia să-și cunoască mai întâi, prin har, Pricina ființei sale, iar după ce ar fi fost îndumnezeit, ar fi putut privi zidirea împreună cu Dumnezeu, fără primejdie. Adam a vrut să ajungă la aceeași țintă pe alt drum. Într-o altă scriere, Sfântul Maxim spune că Adam a căutat să-și însușească prin simțuri cele ale lui Dumnezeu „fără Dumnezeu, înaintea lui Dumnezeu și nu după Dumnezeu”.

Sfântul Atanasie cel Mare vorbește în același fel despre toți oamenii. Lepădând cele veșnice și întorcându-se, la sfatul diavolului, spre cele stricăcioase, oamenii „s-au făcut ei înșiși pricina stricăciunii lor în moarte”. Prin stricăciune, Părinții înțeleg destrămarea firii, care duce la moarte. Omul era stricăcios prin fire, fiindcă fusese adus din neființă. Harul Cuvântului lui Dumnezeu, adică al Fiului, de care se împărtășea, l-ar fi ferit însă de stricăciune dacă ar fi rămas bun. Omul nu avea nemurirea de la sine. O putea primi numai de la Dumnezeu, rămânând în El.

Căderea a început, așadar, înăuntru, înainte ca mâna să se întindă spre pom. Scriptura descrie drumul ei: „De aceea femeia, socotind că rodul pomului e bun de mâncat și plăcut ochilor la vedere și vrednic de dorit, pentru că dă știință, a luat din el și a mâncat și a dat bărbatului său și a mâncat și el” (Facerea 3, 6). Sfântul Diadoh al Foticeii spune că Eva este cea dintâi care ne învață că vederea, gustul și celelalte simțuri, folosite fără măsură, abat inima de la pomenirea lui Dumnezeu. Pomenirea lui Dumnezeu înseamnă aducerea aminte neîncetată de El. După ce Eva a privit pomul cu poftă, l-a atins cu dorință și i-a gustat rodul, toată dorința ei s-a îndreptat spre ceea ce îi stătea înaintea simțurilor.

Ce a cunoscut Adam

Șarpele făgăduise ochi deschiși. Scriptura spune: „Atunci li s-au deschis ochii la amândoi și au cunoscut că erau goi, și au cusut frunze de smochin și și-au făcut acoperăminte” (Facerea 3, 7). Ochii li s-au deschis, dar cel dintâi lucru pe care l-au văzut a fost propria lor goliciune. Sfântul Grigorie Teologul scrie despre Adam: „Și cel dintâi lucru pe care l-a cunoscut a fost propria rușine, și s-a ascuns de Dumnezeu.”

Sfântul Ioan Gură de Aur arată că Adam știa să deosebească binele de rău și înainte de cădere. Altfel, Dumnezeu nu i-ar fi dat poruncă. Pomul și-a primit numele de la ceea ce s-a petrecut lângă el. După ce au mâncat, cei doi au fost dezbrăcați de slava de sus și au cunoscut păcatul și rușinea.

În limba Scripturii, a cunoaște înseamnă adesea a trăi un lucru, nu doar a avea știre despre el. Adam cunoscuse până atunci binele, trăindu-l în Dumnezeu. Acum a cunoscut și răul, în același fel, din experiență.

Sfântul Maxim spune că omul, rupt de cunoașterea lui Dumnezeu, a rămas să cunoască cele văzute numai prin simțuri. Asemenea necuvântătoarelor, a aflat din experiență că trupul lui trăiește din lucrurile văzute: din hrană, din apă și din aer. De aceea a făcut din lumea văzută un dumnezeu. Legat de trup, și-a pus toată râvna să-l îngrijească și să-l desfete. Așa s-a închinat omul zidirii în locul Ziditorului. De atunci, el mănâncă necontenit din pomul neascultării. De câte ori caută viața în cele zidite, fără Dumnezeu, gustă din nou din rodul oprit. Acest rod îi dă, prin simțuri, o cunoaștere a binelui și a răului amestecate într-una. Binele zidirii îl primește amestecat cu răul: plăcerea cu durerea, viața cu moartea.

Același Părinte arată că zidirea văzută poate fi numită pe drept pomul cunoștinței binelui și răului. Privită duhovnicește, ea dă cunoașterea binelui, pentru că îl duce pe om la Dumnezeu. Primită trupește, numai pentru plăcerea simțurilor, ea dă cunoașterea răului și se face învățătoare a patimilor. Patimile sunt pornirile bolnave ale sufletului, care îl robesc pe om și îl fac să uite de cele dumnezeiești.

Frica și ascunderea

Când L-au auzit pe Domnul Dumnezeu umblând prin Rai, în răcoarea serii, Adam și femeia lui s-au ascuns printre pomi (Facerea 3, 8). „Și a strigat Domnul Dumnezeu pe Adam și i-a zis: «Adame, unde ești?»” Adam a răspuns: „Am auzit glasul Tău în rai și m-am temut, căci sunt gol, și m-am ascuns” (Facerea 3, 9-10).

Teofil al Antiohiei spune că în Rai Cuvântul lui Dumnezeu vorbea cu Adam. Acum Adam fuge de glasul Lui. Frica a luat locul încrederii, iar rușinea pe care a cunoscut-o întâi îl face să se ascundă de Cel ce l-a zidit.

Vina aruncată asupra altuia

Dumnezeu nu l-a întrebat pe Adam unde este pentru că n-ar fi știut. Teofil al Antiohiei spune că Dumnezeu, fiind îndelung-răbdător, „i-a dat prilej de pocăință și de mărturisire”. Răspunsul lui Adam arată însă o nouă rană: „Femeia care mi-ai dat-o să fie cu mine, aceea mi-a dat din pom și am mâncat” (Facerea 3, 12). Adam aruncă vina asupra femeii, iar prin cuvintele „care mi-ai dat-o” o întoarce chiar spre Dumnezeu. Femeia, la rândul ei, spune că șarpele a amăgit-o (Facerea 3, 13). Omul care ascultase de Dumnezeu cu simplitate de prunc nu mai găsește acum în sine cuvântul „am greșit”.

Plăcerea și durerea

Sfântul Maxim descrie ce s-a petrecut apoi în om ca pe o legătură care se strânge tot mai tare. Cu cât omul cunoștea lucrurile văzute numai prin simțuri, cu atât se lega mai mult de neștiința lui Dumnezeu. Cu cât se lega de această neștiință, cu atât se alipea mai mult de plăcerea pe care i-o dădeau lucrurile. Din această plăcere s-a aprins în el iubirea pătimașă de sine, pe care Părinții o numesc filautie.

Omul a aflat însă din experiență că după o asemenea plăcere vine durerea. De atunci își pune toată puterea să caute plăcerea și să fugă de durere, crezând că le poate despărți una de alta, ceea ce este cu neputință. Sfântul Maxim arată că din această căutare a plăcerii și din această fugă de durere, amândouă izvorâte din iubirea de sine, se nasc nenumărate patimi. Din plăcere se nasc lăcomia pântecelui, mândria, slava deșartă și iubirea de arginți. Din durere se nasc mânia, invidia, ura și deznădejdea.

Teofil al Antiohiei spune același lucru în puține cuvinte: din neascultarea lui, omul a sorbit „ca dintr-un izvor osteneala, durerea, întristarea”, iar la urmă a căzut pradă morții.

Sfântul Ioan Damaschin arată totuși că plăcerea hranei care ține viața și a îmbrăcămintei de care avem nevoie este firească și trebuincioasă. Plăcerea nunții legiuite este și ea firească, deși omul poate trăi și fără ea. Cel ce vrea să trăiască după Dumnezeu le primește pe acestea cu măsură și se leapădă de beție, de desfrânare și de îmbuibare. Răul începe când omul caută plăcerea în locul lui Dumnezeu.

Mintea împrăștiată

Sfântul Maxim spune că Adam, căzând în neștiința lui Dumnezeu, și-a amestecat toată puterea minții cu simțurile. Mintea, pe care Părinții o numesc în grecește nous, este ochiul lăuntric al sufletului, prin care omul Îl poate cunoaște pe Dumnezeu. După cădere, acest ochi s-a robit simțurilor. Sfântul Diadoh al Foticeii spune că simțirea firească a sufletului este una, dar prin neascultarea lui Adam s-a despărțit în două lucrări. Sfântul Grigorie Teologul arată că din cele cinci simțuri vine căderea în păcat și că în jurul lor se dă războiul, pentru că ele stau deschise ispitelor.

De la această rană pornește lucrarea isihaștilor, părinții rugăciunii minții. Ei caută să adune mintea risipită afară prin simțuri și s-o întoarcă în inimă, la pomenirea lui Dumnezeu. Despre această lucrare am scris în articolul „Gândirea și inima”.

Moartea și hainele de piele

Dumnezeu spusese: „în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreșit”. Adam a mai trăit totuși multă vreme după cădere (Facerea 5, 5). Sfântul Grigorie Palama arată cum s-a împlinit cuvântul lui Dumnezeu chiar în ziua aceea: „Precum despărțirea sufletului de trup este moartea trupului, tot așa despărțirea lui Dumnezeu de suflet este moartea sufletului.” Sufletul lui Adam a murit atunci, despărțindu-se de Dumnezeu prin călcarea poruncii, deși trupul lui a trăit până la vârsta de nouă sute treizeci de ani. Moartea trupului a venit mai târziu, ca rod al acestei dintâi morți.

Sfântul Maxim Mărturisitorul arată cum a pătruns moartea în viața omului. Hrana vieții fericite era Pâinea care S-a pogorât din cer, cum spune despre Sine în Evanghelie Cuvântul lui Dumnezeu. Adam n-a vrut să se hrănească din ea și a ales ca hrană rodul pomului oprit, care era rod al morții. De atunci, spune Sfântul Maxim, moartea trăiește în noi și ne face hrana ei, iar sfârșitul acestei vieți nu este moartea, ci izbăvirea de moarte.

Scriptura mai spune: „Apoi a făcut Domnul Dumnezeu lui Adam și femeii lui îmbrăcăminte de piele și i-a îmbrăcat” (Facerea 3, 21). Sfântul Grigorie Teologul vede în hainele de piele, poate, „carnea mai groasă, muritoare și împotrivitoare”.

Sfântul Grigorie de Nyssa tâlcuiește și el aceste haine. O haină vine asupra omului din afară și îi slujește trupului o vreme, fără să crească împreună cu el din fire. Tot astfel, spune el, starea de muritor, luată de la viețuitoarele necuvântătoare, a fost pusă din iconomie în jurul firii zidite pentru nemurire. Prin iconomie, Părinții înțeleg purtarea de grijă prin care Dumnezeu rânduiește mântuirea omului. În altă scriere, Sfântul Grigorie înșiră ce a luat omul de la firea necuvântătoarelor: împreunarea trupească, zămislirea, nașterea, alăptarea, hrana, creșterea, bătrânețea, boala și moartea. Sfântul Metodie de Olimp spune că hainele de piele nu sunt trupul însuși. Prin ele, Dumnezeu l-a îmbrăcat pe om în starea de muritor.

Sfântul Ioan Damaschin spune că foamea, setea, oboseala, lacrimile și frica de moarte au intrat în viața omului după călcarea poruncii. Ele nu sunt păcate. Hristos le-a luat asupra Sa, ca să le sfințească.

Chipul care a rămas

Chipul lui Dumnezeu nu s-a șters însă din om. Sfântul Grigorie Palama spune că, după călcarea poruncii, am suferit moartea sufletului înaintea morții trupului, dar, deși am lepădat asemănarea cu Dumnezeu, chipul nu l-am pierdut. Sfântul Grigorie Teologul tâlcuiește în același duh pilda femeii care și-a pierdut o drahmă, o monedă de argint, și o caută prin toată casa. Drahma este chipul împărătesc din om, acoperit cu totul de patimi. Hristos a aprins făclia, adică trupul Său, a măturat casa, curățind păcatul lumii, și a căutat drahma până a găsit-o.

Milostivirea ascunsă în pedeapsă

Izgonirea din Rai pare la prima vedere numai o pedeapsă. Sfinții Părinți văd în ea și milostivirea lui Dumnezeu. Scriptura spune că Dumnezeu l-a scos pe om din Rai ca să nu-și întindă mâna și să ia din pomul vieții, să mănânce și să trăiască în veci (Facerea 3, 22-23). Sfântul Grigorie Teologul arată ce câștig se ascunde aici: omul primește moartea și curmarea păcatului, „pentru ca răul să nu fie nemuritor”. Și adaugă: „Astfel, pedeapsa lui se preface în milostivire, căci Dumnezeu pedepsește, sunt încredințat, din milostivire.”

Sfântul Nicolae Cabasila spune că durerea și moartea au fost rânduite de la început împotriva păcatului. De aceea, îndată după cădere, Dumnezeu a îngăduit moartea și durerea, nu ca să-l osândească pe cel ce păcătuise, ci ca să dea leac celui îmbolnăvit.

Teofil al Antiohiei spune că Dumnezeu i-a arătat omului mare bunătate nelăsându-l să rămână în păcat pentru totdeauna. El adaugă o asemănare: precum un vas care, la facere, a ieșit cu un cusur este frământat și lucrat din nou ca să devină nou și întreg, tot așa se întâmplă cu omul prin moarte. El este desfăcut, ca să învie întreg, adică fără prihană, drept și nemuritor.

Drumul înapoi

Sfântul Grigorie Teologul cuprinde în câteva cuvinte toată taina mântuirii: „M-am împărtășit de chip și nu l-am păzit; El Se împărtășește de trupul meu, ca să mântuiască chipul și să facă trupul nemuritor.” Ceea ce Adam a pierdut prin neascultare, Hristos a refăcut prin ascultare. Sfântul Apostol Pavel scrie: „Căci, precum prin neascultarea unui om s-au făcut păcătoși cei mulți, tot așa prin ascultarea unuia se vor face drepți cei mulți” (Romani 5, 19). Teofil al Antiohiei spune la fel: precum omul, neascultând, și-a atras moartea, tot așa, ascultând de voia lui Dumnezeu, oricine vrea își poate dobândi viața veșnică.

Omul se unește cu Hristos prin Botez și prin Sfânta Împărtășanie. Sfântul Nicolae Cabasila spune că cel botezat se cufundă în apă ca o materie fără chip și iese din ea purtând chipul lui Hristos. Pâinea din care Adam n-a vrut să se hrănească ni se dă acum din Sfântul Potir. Orice altă hrană, spune Cabasila, se preface în cel ce o mănâncă. Pâinea vieții îl preface în Sine pe cel ce o primește.

Biserica pune acest drum înaintea credincioșilor în fiecare an. Ultima Duminică dinaintea Postului Mare se numește Duminica izgonirii lui Adam din Rai și este totodată Duminica Iertării. Cântările ei îl arată pe Adam șezând în fața Raiului și plângând cu glas jalnic, pentru că a călcat o singură poruncă a Stăpânului și s-a lipsit de toate bunătățile. Postul care începe în seara aceleiași zile îl pune pe om pe drumul pe care Adam l-a părăsit. Prin înfrânare, omul se deprinde din nou cu ascultarea de care Adam s-a lepădat, iar iertarea cerută fraților vindecă obiceiul de a arunca vina asupra altuia. Sfântul Grigorie Teologul spune că porunca de la început ne-a fost dată ca, păzind-o, să dobândim ceea ce pierdusem nepăzind-o.

Sfântul Siluan Athonitul a lăsat o tânguire a lui Adam, păstrată de ucenicul său, Sfântul Sofronie. În ea, Adam nu plânge atât pentru frumusețea Raiului, cât pentru pierderea dragostei lui Dumnezeu, a cărei dulceață o gustase acolo. Sfântul Siluan spune că orice suflet care L-a cunoscut pe Dumnezeu în Duhul Sfânt și apoi a pierdut harul trece prin chinul lui Adam și Îl caută pe Domnul cu lacrimi.

Icoana Învierii arată sfârșitul acestui drum. Hristos coboară la iad, sfărâmă porțile lui și îi ridică de mână pe Adam și pe Eva din morminte. Cunoașterea pe care Adam a vrut s-o ia singur și înaintea vremii, Hristos o dăruiește celor ce se unesc cu El. Sfântul Maxim spune că omul îndumnezeit ar fi privit zidirea împreună cu Dumnezeu, cunoscând-o nu ca om, ci ca Dumnezeu. Tot el spune că un asemenea om rămâne întreg om după fire, cu suflet și cu trup, și se face întreg dumnezeu, cu suflet și cu trup, prin har.

Adam a cunoscut răul gustând din el și a înțeles cât de mare fusese binele abia după ce l-a pierdut. Hristos nu l-a lăsat în această cunoaștere amestecată cu rușine, cu frică și cu moarte. A venit după el până în iad, ca să-l ducă din nou acolo unde binele se cunoaște trăindu-l, în Dumnezeu.

Izvoare

• Biblia sau Sfânta Scriptură (ediția sinodală): Facerea 1–3 și 5, 5; Romani 5, 19.
• Teofil al Antiohiei, Către Autolic, cartea a II-a, 22 și 24–27.
• Sfântul Metodie de Olimp, Aglaofon sau despre înviere, I, 38–39.
• Sfântul Atanasie cel Mare, Cuvânt despre Întruparea Cuvântului, 4–5.
• Sfântul Vasile cel Mare, Omilia întâi despre post.
• Sfântul Grigorie Teologul, Cuvântul 45 (al doilea la Sfintele Paști), 8, 9, 14, 26 și 28.
• Sfântul Grigorie de Nyssa, Marele cuvânt catehetic, 8; Despre suflet și înviere.
• Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere, Omiliile 15 și 16.
• Sfântul Diadoh al Foticeii, Cuvânt ascetic în o sută de capete, în Filocalia, vol. 1.
• Sfântul Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, cuvântul introductiv, în Filocalia, vol. 3; Ambigua, 7 și 10.
• Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, II, 12–13; III, 20.
• Sfântul Grigorie Palama, Către cuvioasa monahie Xenia și 150 de capete, cap. 39, în Filocalia, vol. 7.
• Sfântul Nicolae Cabasila, Despre viața în Hristos, cărțile I, II și IV.
• Sfântul Siluan Athonitul, Plângerea lui Adam, în cartea Sfântului Sofronie despre Cuviosul Siluan.
• Triodul, Duminica izgonirii lui Adam din Rai, cântările Vecerniei.

Pasajele din Sfinții Părinți sunt redate în traducerea noastră, după traducerile românești și englezești de referință, confruntate, unde a fost cu putință, cu textul grecesc.