Pe 20 iunie, Biserica îl pomenește pe Sfântul Sfințit Mucenic Metodie, episcop al Patarelor din Licia, care a murit ca mucenic pentru Hristos la cumpăna veacurilor al III-lea și al IV-lea. El a rămas în memoria Bisericii nu numai pentru sângele vărsat, ci și pentru o lucrare anume: a fost unul dintre cei dintâi și cei mai însemnați scriitori bisericești care au dat un răspuns așezat și sistematic unor concepții ale lui Origen despre înviere — concepții pe care le-a socotit insuficiente pentru a păstra identitatea dintre trupul care moare și trupul care învie. Împotriva lor, Metodie a apărat un adevăr simplu și greu deopotrivă: Dumnezeu nu înlocuiește trupul omului cu un altul, ci îl ridică pe același și îl preface spre nestricăciune.
Articolul de față urmărește trei lucruri, despărțite limpede unul de altul: ce ne spune Sinaxarul despre viața și mucenicia lui; ce putem ști cu temei istoric despre persoana și datele lui, acolo unde izvoarele nu se potrivesc între ele; și care este miezul învățăturii lui despre înviere, pentru care a și fost cinstit de Biserică drept apărător al dreptei credințe.
I. Viața, după Sinaxar
Sinaxarul îl înfățișează pe Metodie ca pe un om închinat lui Dumnezeu din tinerețe. Viețile Sfinților spun despre el că, „încredințându-se Lui din tinerețe, s-a arătat vas curat și locaș al Sfântului Duh”1. Pentru viața lui curată și pentru priceperea în tâlcuirea dreaptă a dogmelor, a fost ridicat de tânăr la treapta preoției, iar mai apoi așezat episcop al cetății Patarelor, care se află în părțile Liciei, în Asia Mică.
Ca păstor, Sinaxarul îl arată luminând Biserica prin cuvânt și apărând-o de erezie. În vremea aceea se răspândise „eresul lui Origen, care înșela pe mulți”1, iar Metodie s-a ridicat împotriva lui prin numeroase scrieri și predici, întorcând pe mulți la dreapta credință; cuvintele lui, spune Sinaxarul, „au strălucit în toată lumea ca niște fulgere”1.
Tocmai această îndrăzneală i-a adus mucenicia. Sinaxarul povestește că vrăjmașul cel nevăzut, nesuferind ostenelile lui cele mari pentru Biserică, a înarmat împotriva lui pe „slugile sale, adică pe elinii care se închinau idolilor”, îndemnându-i să-l ucidă prin chinuri1. Prins de păgâni și chinuit cumplit, Sfântul Metodie a fost silit să se închine idolilor; fiindcă a refuzat, „prinzând păgânii pe Metodie, arhiereul lui Hristos, i-au tăiat capul cu sabia și sfântul s-a mutat la viața cea mai bună”1. Astfel și-a pecetluit prin sânge mărturisirea pe care o ținuse prin cuvânt, „mărturisind pe Hristos până la vărsarea sângelui și sfârșitul cel mucenicesc”1.
Sinaxarul rezumă acest sfârșit într-o singură icoană: cel ce mai înainte slujea Mielului lui Dumnezeu s-a adus apoi el însuși jertfă, „ca un mielușel junghiat”, fiind împodobit „cu îndoite cununi” — cununa mărturisirii dreptei credințe și cununa muceniciei1. În această așezare îl pomenește Biserica: întâi apărător al credinței prin cuvânt, apoi mucenic prin sânge.
II. Persoana și datele: ce putem ști cu temei
Pentru un cititor care vrea adevărul întreg, este de datoria noastră să spunem deschis că izvoarele nu se potrivesc în câteva amănunte ale vieții lui Metodie. Aceasta nu atinge cinstirea lui și nici miezul învățăturii lui; privește doar marginea istorică a vieții, acolo unde tradiția hagiografică și documentația istorică spun lucruri deosebite.
Scaunul episcopal. Sinaxarul nostru și slujba zilei îl numesc „episcopul Patarelor”. În schimb, cea mai veche mărturie păstrată despre el, a Fericitului Ieronim, în lucrarea Despre bărbații iluștri, îl numește episcop de Olimp în Licia și apoi de Tir2. De aici și numele sub care apare cel mai des în literatura de specialitate: Metodie de Olimp. Atât Patara, cât și Olimp sunt cetăți din Licia, iar o parte a tradiției leagă sfârșitul lui de Tir, în Fenicia. Cititorul care îl caută sub numele „Metodie de Olimp” trebuie să știe că este vorba de unul și același sfânt pe care calendarul nostru îl pomenește ca „episcop al Patarelor”. Folosim aici numirea din calendar, fără a tăgădui pe celelalte.
Tot aici se cuvine lămurit de ce viața lui ne este atât de puțin cunoscută. După cuvântul editorului român al scrierilor sale, în vreme ce Sfântul Grigorie Taumaturgul i-a fost lui Origen ucenic și admirator, trecându-i cu vederea greșelile, Metodie i-a fost dimpotrivă potrivnic, iar în câteva dintre lucrările sale nu face altceva decât să expună și să combată învățătura lui; tocmai această împotrivire i-a atras neprietenia celor apropiați lui Origen, care au făcut ca viața și numele lui Metodie să rămână în umbră3.
Locul muceniciei. Sinaxarul în limba română spune că Sfântul Metodie a pătimit la Chalcis, în Siria. Izvoarele apusene și cercetarea istorică indică, în schimb, cetatea Chalcis din Grecia (în Eubeea). Numele cetății este același; ținutul, deosebit. Nu putem hotărî cu certitudine între cele două, și de aceea le însemnăm pe amândouă.
Vremea muceniciei și împăratul. Aici se află nepotrivirea cea mai însemnată, ivită chiar înlăuntrul izvoarelor noastre. Sinaxarul spune că Sfântul Metodie a pătimit „în împărăția lui Avrilian” (Aurelian), care a domnit între anii 270 și 275. Dar datarea îndeobște primită a muceniciei lui este probabil în jurul anului 311 sau 312, adică în vremea ultimei mari prigoane împotriva creștinilor, sub Dioclețian și urmașii lui. Cele două nu pot sta laolaltă: între domnia lui Aurelian și anul 312 sunt aproape patruzeci de ani. Cercetarea istorică așază lucrarea lui Metodie spre sfârșitul veacului al III-lea și începutul celui de-al IV-lea, iar mucenicia, în prigoana de la 311–3124. Numele lui Aurelian, păstrat de unele Sinaxare, pare a fi o încurcătură a tradiției târzii — de altfel, însăși cea mai veche mărturie, a Fericitului Ieronim, lasă loc unor variante privind vremea sfârșitului său. Spunem aceasta nu spre necinstirea izvorului liturgic, ci spre adevăr: pomenirea Sfântului rămâne neclintită, chiar dacă numele împăratului prigonitor a fost reținut greșit.
Peste aceste nepotriviri de la marginea istoriei, izvoarele se întâlnesc însă în ceea ce este esențial: un episcop din Licia, autor al unor scrieri prin care a expus și a combătut rătăcirile lui Origen — mai cu seamă cea privitoare la înviere — și mărturisitor care și-a pecetluit credința prin moarte mucenicească, probabil în jurul anului 311/312. Însuși faptul muceniciei îl adeverește cea mai veche mărturie, a Fericitului Ieronim, care îl numește încununat cu mucenicie, chiar dacă lasă în cumpănă vremea și locul ei2. Felul muceniciei — chinurile, refuzul jertfei idolești și tăierea capului cu sabia — ni-l înfățișează Sinaxarul; tot Sinaxarului îi aparține și chipul monahului închinat lui Dumnezeu din tinerețe. Cercetarea istorică reține cu siguranță miezul: episcop lician, potrivnic sistematic al concepțiilor origeniste, mort ca mucenic la cumpăna celor două veacuri.
III. Scrierile: ce este al lui și ce nu
Sub numele lui Metodie s-au păstrat mai multe scrieri, însă ele nu au aceeași tărie a autenticității, iar un articol care vrea să fie de folos trebuie să le deosebească. Patru lucrări sunt primite ca fiind cu adevărat ale lui și ne dau chipul gândirii lui; ediția românească a Părinților și Scriitorilor Bisericești le cuprinde pe toate5.
Banchetul sau Despre castitate (în grecește Symposion; cunoscut și ca Banchetul celor zece fecioare) este singura lui scriere păstrată întreagă în limba greacă. Este un dialog despre feciorie și curăție, alcătuit după chipul Banchetului lui Platon, în care zece fecioare rostesc, pe rând, câte un cuvânt de laudă a feciorelniciei. Deși are ca temă curăția, lucrarea atinge și taina trupului și a învierii lui, după cum vom vedea.
Aglaofon sau Despre înviere (numită astfel după unul dintre vorbitorii dialogului) este lucrarea în care se află nucleul împotrivirii față de Origen pe tema învierii. Din ea s-au păstrat fragmente grecești și o versiune slavonă veche, care îngăduie reconstituirea aproape întreagă a lucrării, precum și un rezumat amănunțit la patriarhul Fotie, în Biblioteca lui6. Acolo se află, limpede formulat, adevărul că același trup care a fost al omului în viață va fi înviat și prefăcut spre nestricăciune.
Despre liberul arbitru (în grecește Peri tou autexousiou) este un dialog împotriva învățăturii gnostice despre obârșia răului, în care se apără libertatea voinței omenești.
Despre viața și purtarea rațională este un cuvânt de îndemn la cumpătare în viața de acum și la nădejdea vieții ce va să vină.
Pe lângă acestea, s-au păstrat mărturii despre lucrări astăzi pierdute, între care una împotriva filozofului păgân Porfirie.
Trebuie spus apoi, fără ocol, ce nu este al lui. Sub numele lui Metodie a circulat, începând din veacul al VII-lea, o scriere apocaliptică numită îndeobște Apocalipsa lui Pseudo-Metodie, alcătuită în limba siriacă, cu prorociri despre stăpânirile lumii și despre sfârșitul veacurilor. Această scriere nu îi aparține Sfântului Metodie al Patarelor; ea a fost pusă sub numele lui de un autor de mult mai târziu, spre a-i da greutate. Deosebirea aceasta lămurește și o pricină de încurcătură din unele Sinaxare: prorocirea „căderii Constantinopolului”, pusă câteodată în seama Sfântului Metodie, nu poate veni de la el. Cetatea Bizanțului ființa, e drept, încă dinainte; dar refacerea și sfințirea ei drept Constantinopol, noua capitală a Împărăției, s-au făcut abia în anul 330, la mai bine de un veac după mucenicia lui. Asemenea prorociri vin din scrierea pusă târziu sub numele lui, nu din opera lui adevărată. Învățătura cea de folos a Sfântului Metodie trebuie căutată în scrierile lui autentice, nu în cele alăturate târziu numelui său.
IV. Miezul: învierea trupului împotriva lui Origen
Aici se află însăși inima cinstirii lui și pricina pentru care Biserica l-a numit apărător al dreptei credințe.
Temelia învățăturii Sfântului Metodie nu este o teorie filozofică despre materia trupului, ci Învierea lui Hristos. Cel înviat este Același care a fost răstignit: mormântul este gol, iar rănile rămân mărturie; trupul poate fi pipăit (Luca 24, 39; Ioan 20, 27), fără ca prin aceasta să mai fie supus stricăciunii și morții. În Hristos se arată deopotrivă identitatea și schimbarea — nu învie un alt trup în locul celui răstignit, dar trupul care învie este transfigurat și plin de puterea Duhului. După acest chip va fi și învierea noastră. Aceasta este axa pe care se sprijină tot ce urmează.
Pentru a înțelege împotrivirea Sfântului Metodie, trebuie spus mai întâi, fără înăsprire, ce a învățat Origen — fiindcă Metodie nu se ridică împotriva unui om, ci împotriva unei învățături.
Ce învăța Origen
Origen al Alexandriei (cca 185–254) a fost un învățat de mare anvergură, ale cărui osteneli în tâlcuirea Scripturii Biserica nu le-a tăgăduit; Metodie însuși îi recunoaște slujirea adusă teologiei bisericești. Crescut în deprinderile filozofiei platonice, Origen a împletit însă în câteva locuri învățătura creștină cu păreri care nu se potriveau cu credința Bisericii. Trei dintre acestea ating tema noastră — și se cuvine spus din capul locului că Metodie le combate adesea în forma în care i le atribuie el însuși; nu tot ce s-a numit mai târziu „origenism” poate fi pus, fără rest, pe seama persoanei istorice a lui Origen.
Cea dintâi privește obârșia sufletului. În chip atribuit lui Origen, sufletele ar fi ființat mai înainte de trup, iar trupul le-ar fi fost dat ca o legătură, ca urmare a unei căderi dintâi; trupul ar fi astfel pricina păcatelor noastre. Metodie se ridică împotriva acestei scheme, care lega însăși lumea trupească de căderea ființelor raționale.
A doua privește felul învierii, și aici se cuvine multă precizie. Origen nu tăgăduiește învierea: el vorbește despre îmbrăcarea trupului în nestricăciune și nemurire. Deosebirea stă în felul în care explică identitatea dintre trupul de acum și cel viitor. Origen pune accentul pe continuitatea formei (a „chipului”, în grecește eidos) sau a principiului individual al trupului, în vreme ce materia ar fi prefăcută din temelie, de vreme ce trupul material curge necontenit și nu rămâne niciodată același. Metodie socotește că o asemenea continuitate nu ajunge și că riscă să înlocuiască învierea trupului concret cu primirea unui alt trup. Așadar, cearta nu este dacă învie ceva, ci dacă învie același trup sau numai forma lui pe un alt trup.
A treia privește desfășurarea lumilor. Origen a cugetat speculativ asupra unei succesiuni de lumi sau de veacuri și asupra unei statornicii a corporalității ființelor raționale, fără a socoti însă materia necreată sau coeternă cu Dumnezeu — pe care el o respinge limpede. Metodie s-a împotrivit felului în care această schemă lega lumea materială de căderea ființelor raționale, dar nu i-a pus în seamă învățătura păgână a unei materii veșnice de sine.
Împotriva acestor păreri, Metodie a așezat un răspuns întreit.
Trupul nu este lanțul sufletului
Origen numea trupul „legătură” a sufletului, o piedică în calea lucrărilor lui celor bune. Metodie răstoarnă această închipuire: trupul nu împiedică lucrările sufletului, ci este purtat de suflet și conlucrează cu el la tot ce sufletul îi încredințează7. Răul nu vine din trupul ca atare, ci din păcatul care a intrat în trup prin neascultare.
Cât despre moarte, ea trebuie privită cu deplină cumpănire. Dumnezeu nu zidește moartea ca pe un bine și nu este autorul răului. Moartea a intrat în lume prin păcat și rămâne, după cuvântul Apostolului, „vrăjmașul cel din urmă” care va fi nimicit (1 Corinteni 15, 26). După cădere însă, Dumnezeu îngăduie mortalitatea și o întoarce providențial împotriva păcatului, pentru ca răul, intrând în om, să nu se eternizeze în el; în acest înțeles spune Metodie că moartea a fost rânduită spre nimicirea păcatului8. Moartea rămâne vrăjmaș al firii omenești, dar în Hristos este silită să devină trecere spre înviere.
De aici și felul în care Metodie tâlcuiește cuvintele Apostolului Pavel despre „trupul morții” și despre lupta dintre „legea minții” și „legea păcatului” din mădulare (Romani 7). Origen le citea ca pe o osândire a trupului însuși. Metodie arată că Apostolul nu numește moarte trupul, ci legea păcatului care este în mădulare, ascunsă în noi prin călcarea poruncii9. Dovada lui este simplă și tare: dacă trupul însuși ar fi fost moartea, Apostolul nu ar fi mulțumit lui Dumnezeu pentru izbăvirea adusă prin Hristos, de vreme ce de moartea cea trupească mureau toți și mai înainte de venirea lui Hristos. Deci ceea ce ne-a adus Hristos este izbăvirea de păcatul care locuiește în trup, nu lepădarea trupului.
„Trup și sânge nu vor moșteni Împărăția”
Cei dimprejurul lui Origen se sprijineau, împotriva învierii trupului, pe cuvântul Apostolului: „carnea și sângele nu pot să moștenească Împărăția lui Dumnezeu” (1 Corinteni 15, 50). Dacă trupul nu moștenește Împărăția — spuneau ei — atunci trupul nu învie.
Metodie desface această împotrivire pe două planuri. În citirea lui morală, „trup și sânge” nu înseamnă trupul însuși, ci omul stăpânit de patimi, pornirea cea irațională spre plăceri. În sensul mai larg al textului paulin, expresia arată firea omenească în starea ei de acum, muritoare și stricăcioasă. În amândouă citirile, concluzia este aceeași: nu trupul ca zidire a lui Dumnezeu este lepădat din Împărăție, ci stricăciunea lui, care va fi biruită prin prefacere. De aceea, adaugă Metodie, Apostolul lămurește îndată: „nici stricăciunea nu moștenește nestricăciunea”. Iar stricăciunea, precizează el, nu este lucrul care se strică, ci puterea care strică. La înviere, nu stricăciunea va moșteni nestricăciunea, ci nestricăciunea va îmbrăca ceea ce era stricăcios, după cuvântul: „se cade ca acest trup stricăcios să se îmbrace în nestricăciune” (1 Corinteni 15, 53)10. Departe de a tăgădui învierea trupului, locul acesta o adeverește.
Învierea aceluiași trup, nu numai a „formei”
Aici se ascute deosebirea cea mai însemnată. Origen, după cum îi înfățișează Metodie învățătura, socotește că nu același trup va fi dat înapoi sufletului, ci că forma fiecăruia, după înfățișarea prin care se deosebește acum trupul, se va scula întipărită pe un alt trup duhovnicesc. Temeiul era unul filozofic: materia trupului curge și se înnoiește, astfel încât ar rămâne statornică numai forma; deci numai forma ar învia.
Metodie răstoarnă acest temei printr-o dovadă luată din însăși inima credinței: Hristos. Origen aducea ca pildă a învierii arătarea lui Moise și a lui Ilie pe munte. Metodie răspunde cumpănit. Arătarea recognoscibilă a lui Moise — îngăduind să fie cunoscut după chip — nu poate fi numită încă învierea cea de obște și nu îl poate lipsi pe Hristos de numele de „Cel întâi-născut din morți” (Apocalipsa 1, 5; Coloseni 1, 18): dacă cineva ar fi înviat deplin înaintea lui Hristos, Hristos nu ar mai fi Cel dintâi. Cazul lui Ilie este însă mai anevoios, de vreme ce Scriptura spune că a fost ridicat cu trupul, fără să fi trecut prin moartea de obște (4 Regi 2, 11); Metodie însuși recunoaște dificultatea și o tratează deosebit, fără a o închide într-o hotărâre. Ceea ce stăruie el să arate nu este o definiție despre felul acestor arătări, ci faptul că învierea cea adevărată, deplină și nemuritoare, începe de la Hristos11.
Și mai departe, Metodie arată că însăși ideea unei „forme” care s-ar despărți de trup și ar rămâne neatinsă nu stă în picioare. Forma nu poate ființa despărțită de materia ei, după cum chipul unei statui topite piere odată cu topirea, nemaiavând ființă de sine. Dacă, dimpotrivă, forma rămâne nestricată, atunci tocmai ceea ce nu a căzut niciodată nu se poate numi „înviere”. Învierea privește, așadar, tocmai trupul care a murit și s-a stricat, pe care Dumnezeu îl ridică din nou.
Ce este, atunci, schimbarea trupului?
S-ar putea naște întrebarea: dacă învie același trup, ce mai înseamnă atunci „trupul duhovnicesc” de care vorbește Apostolul? Metodie nu tăgăduiește schimbarea; el o așază însă altfel decât Origen. Schimbarea este readucerea trupului la o stare nepătimitoare și plină de slavă — prefacere care se face, spune el cu o limpezime ce nu lasă loc de încurcătură, nu prin schimbarea așezării mădularelor, ci prin aceea că trupul nu mai poftește plăcerile trupești12.
Aici trebuie spus deslușit ce înțelegem și ce nu înțelegem prin „același trup”. Nu vorbim de o simplă reașezare a acelorași particule materiale, ca și cum învierea ar atârna de regăsirea fiecărui atom. Credința Bisericii mărturisește identitatea reală a omului și continuitatea trupului său ca persoană, nu o teorie despre recuperarea materiei. Dumnezeu nu zidește în locul nostru o copie și nu dă sufletului un înveliș fără legătură cu viața de acum; El ridică omul întreg și îi preface trupul spre nestricăciune. Iar „trup duhovnicesc” nu înseamnă trup nematerial sau aerian, ci trupul omenesc deplin supus, luminat și însuflețit de Duhul Sfânt13. Trupul înviat nu este un alt trup, lepădat de materie, ci același trup, dobândind nestricăciunea, nemurirea și nepătimirea, în deplină părtășie cu Duhul Sfânt. Schimbarea la mai bine nu înseamnă părăsirea materiei, ci câștigarea neputrezirii.
Aici se vede consecința cea mai însemnată a întregii argumentări a Sfântului Metodie: omul nu este un suflet căruia trupul i-ar fi un veșmânt vremelnic și de lepădat, ci unitate de suflet și trup. Trupul nu este un recipient întâmplător în care sufletul ar locui o vreme, ci parte alcătuitoare a persoanei. Sufletul fără trup și trupul fără suflet sunt starea nefirească pe care a adus-o moartea; plinătatea omului se reface prin înviere. De aceea mântuirea nu este fuga sufletului din trup, ci vindecarea și învierea omului întreg.
Pentru a așeza toate acestea într-o singură icoană, Sfântul Metodie povestește, în Aglaofon, ceva ce spune că a văzut pe muntele Olimp din Licia: un foc ieșind din pământ în vârful muntelui, iar lângă el o plantă verde și înfloritoare pe care focul nu o ardea, deși ardea crengile aruncate de el însuși în văpaie. Acest lucru, spune Sfântul, l-a rânduit Dumnezeu ca semn al Zilei ce va să vină: când toate vor fi cuprinse de foc, trupurile înzestrate cu neprihănire și cu dreptate vor trece prin el ca printr-o apă rece14. Trupul curat nu este ars de focul judecății, ci trece prin el spre nestricăciune.
Aceeași încredințare străbate și Banchetul, deși acolo tema este curăția. Trupul nu este acolo o piedică, ci, dimpotrivă, carnea cu cele cinci simțuri ale ei, ținută în curăție, este asemănată unei candele cu cinci lumini, pe care sufletul o va purta ca pe o făclie când va sta înaintea lui Hristos, Mirele, în ziua învierii15. Trupul este sfeșnicul prin care lumina sfințeniei se arată în ziua învierii — nu povara de care sufletul s-ar dezbrăca.
Și încă un lucru se cuvine adăugat: învierea este obștească. Vor învia nu numai drepții, ci toți oamenii — unii spre viață, alții spre judecată (Ioan 5, 28–29). Deosebirea dintre ei nu privește realitatea trupului înviat, care va fi al tuturor, ci felul în care fiecare va întâmpina slava lui Dumnezeu.
V. Judecata Bisericii și pomenirea de astăzi
Ceea ce a apărat Sfântul Metodie la cumpăna veacurilor al III-lea și al IV-lea avea să fie întărit de Biserică în chip sobornicesc mai târziu. În veacul al VI-lea, Biserica a respins sinodal mai multe teze origeniste, între care preexistența sufletelor și anumite concepții despre dispariția sau prefacerea din temelie a trupurilor. Condamnările de la Constantinopol din anul 543 sunt certe; raportul exact dintre cele cincisprezece anateme anti-origeniste și actele Sinodului al V-lea Ecumenic din anul 553 — ale cărui acte păstrate privesc mai cu seamă „Cele Trei Capitole” — rămâne discutat între cercetători16. Sfântul Metodie poate fi numit, așadar, unul dintre cei dintâi care au văzut limpede primejdia și un precursor al reacției bisericești împotriva origenismului, fără a pretinde că întreaga lui argumentare a fost ratificată cuvânt cu cuvânt de Sinodul din 553.
Se cuvine însă păstrată și măsura Sfântului. Metodie nu a fost un vrăjmaș al filozofiei, de vreme ce el însuși era crescut în învățătura lui Platon și se folosea de tâlcuirea cu înțeles înalt a Scripturii. Și nu a fost nici un prigonitor al lui Origen, ci i-a recunoscut ostenelile pentru Biserică, ridicându-se numai împotriva părerilor lui greșite. Aceasta este însăși măsura părintească: nu ura față de om, ci dragostea de adevăr și grija de a păzi nevătămată credința celor mulți și simpli, care nu pot despărți singuri grâul de neghină.
Pentru noi, astăzi, mărturia Sfântului Metodie nu este o ceartă de demult, încheiată. Ispita de a socoti trupul o povară, iar mântuirea o ieșire din trup, nu a murit odată cu controversele vechi; ea se întoarce, sub felurite chipuri, ori de câte ori credința în învierea trupului slăbește și se preface într-o nădejde nelămurită a unui „suflet” fără trup. Sfântul Metodie ne aduce înapoi la mărturisirea Crezului: „Aștept învierea morților” — adică învierea aceluiași trup, prefăcut spre nestricăciune, nu lepădat. El ne învață că trupul nostru, zidit de Dumnezeu și făcut părtaș al persoanei celei cuvântătoare, are o vrednicie pe care nici păcatul, nici moartea, nici filozofia nu i-o pot lua, și că această vrednicie își va afla plinirea abia după înviere.
Sfinte Sfințite Mucenice Metodie, care ai apărat adevărul învierii și l-ai pecetluit cu sângele tău, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.
Note
- Viețile Sfinților pe luna iunie, ziua 20, „Pomenirea Sfântului Sfințitului Mucenic Metodie, episcopul Patarelor”, și Sinaxarul Sinodal al Bisericii Ortodoxe Române, vol. X (luna iunie). Formulările redate aici („vas curat și locaș al Sfântului Duh”; „eresul lui Origen, care înșela pe mulți”; „au strălucit în toată lumea ca niște fulgere”; „slugile sale, adică pe elinii care se închinau idolilor”; „prinzând păgânii pe Metodie, arhiereul lui Hristos, i-au tăiat capul cu sabia și sfântul s-a mutat la viața cea mai bună”; „mărturisind pe Hristos până la vărsarea sângelui și sfârșitul cel mucenicesc”; „ca un mielușel junghiat”; „îndoite cununi”) urmează textul Sinaxarului. ↩
- Ieronim, De viris illustribus (Despre bărbații iluștri), cap. 83: Metodie este numit episcop de Olimp în Licia și apoi de Tir și este pomenit ca mucenic (martyrio coronatus est), la Chalcis, în Grecia; tot acolo Ieronim lasă în cumpănă vremea muceniciei — în ultima prigoană sau, după alții, sub Deciu și Valerian. ↩
- Cf. studiul introductiv al Pr. Prof. Dr. Constantin Cornițescu la Sfântul Grigorie Taumaturgul și Metodiu de Olimp, Scrieri, col. Părinți și Scriitori Bisericești (PSB), vol. 10, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1984. ↩
- Pentru datarea muceniciei probabil spre 311–312 (prigoana lui Dioclețian și a urmașilor) și pentru așezarea cronologică a operei la cumpăna veacurilor al III-lea–al IV-lea, cf. ediția critică G. N. Bonwetsch, Methodius, GCS 27, Leipzig, 1917, și sintezele ulterioare asupra escatologiei lui Metodie. ↩
- Sfântul Grigorie Taumaturgul și Metodiu de Olimp, Scrieri, studiu introductiv, traducere, note și indici de Pr. Prof. Dr. Constantin Cornițescu, col. PSB, vol. 10, EIBMBOR, București, 1984. Volumul cuprinde, pentru Metodie: Banchetul sau Despre castitate, Aglaofon sau Despre înviere, Despre liberul arbitru și Despre viața și purtarea rațională. ↩
- Rezumatul și fragmentele din Aglaofon păstrate de patriarhul Fotie se află în Biblioteca (Bibliotheca) a acestuia, cod. 234. Pentru traducerea românească integrală, cf. PSB 10 (ed. cit.); pentru fragmentele grecești și aparatul critic, cf. și ANF (Ante-Nicene Fathers), vol. VI, Buffalo, 1886, pp. 364–377, ediție folosită mai jos pentru localizarea fragmentelor grecești. ↩
- Cf. Metodiu de Olimp, Aglaofon sau Despre înviere, în PSB 10 (ed. cit.); pentru fragmentul grec corespunzător, cf. ANF vol. VI, p. 364. ↩
- Cf. Aglaofon, PSB 10 (ed. cit.), cca p. 174; pentru fragmentul grec, ANF vol. VI, p. 372. Notă editorială: paginile PSB indicate în aceste note sunt orientative și se cuvin confirmate în volum la transcrierea citatelor textuale. ↩
- Cf. Aglaofon, PSB 10 (ed. cit.); pentru fragmentul grec, ANF vol. VI, p. 373. ↩
- Cf. Aglaofon, PSB 10 (ed. cit.), cca pp. 186–187; pentru fragmentul grec, ANF vol. VI, p. 374 (deosebirea dintre „ceea ce se strică” și „ceea ce strică”; tâlcuirea la 1 Corinteni 15, 50). ↩
- Cf. Aglaofon, PSB 10 (ed. cit.); pentru fragmentul grec, ANF vol. VI, pp. 375–376 (argumentul întemeiat pe Hristos „Cel întâi-născut din morți”, împotriva pildei cu Moise și Ilie; tratarea deosebită a cazului lui Ilie). ↩
- Cf. Aglaofon, PSB 10 (ed. cit.), cca pp. 206–207; pentru fragmentul grec, ANF vol. VI, p. 376. ↩
- Pentru înțelesul lui „trup duhovnicesc” ca trup deplin supus și însuflețit de Duhul Sfânt (iar nu imaterial), cf. Aglaofon, PSB 10 (ed. cit.), cca pp. 206–207. ↩
- Cf. Aglaofon, PSB 10 (ed. cit.); pentru fragmentul grec (vedenia de pe muntele Olimp), ANF vol. VI, p. 375. ↩
- Cf. Metodiu de Olimp, Banchetul sau Despre castitate, Cuvântul al VI-lea, în PSB 10 (ed. cit.), cca p. 80; pentru textul grec, ANF vol. VI (carnea asemănată unei „candele cu cinci lumini” purtate de suflet în ziua învierii). ↩
- Pentru condamnările origeniste de la Constantinopol (543) și pentru discuția privitoare la raportul dintre cele cincisprezece anateme anti-origeniste și Sinodul al V-lea Ecumenic (553), cf. studiile asupra istoriei sinodale a veacului al VI-lea. (Atenție: unele surse secundare scriu greșit „533”; anul Sinodului al II-lea de la Constantinopol / al V-lea Ecumenic este 553.) ↩
