Există în Biserică o convingere statornică, întărită de veacuri de experiență duhovnicească: că adâncimea cunoașterii lui Dumnezeu se naște din nevoință. În experiența Bisericii, monahismul a fost una dintre marile școli ale rugăciunii și ale cunoașterii lui Dumnezeu, trăind nevoința într-o formă concentrată și profetică. Totuși, nevoința, trezvia și chemarea la sfințenie nu aparțin exclusiv monahilor, ci fiecărui creștin, ca o chemare a Botezului. Și totuși, când privim la marii teologi ai Răsăritului, îi aflăm în covârșitoarea lor majoritate monahi sau ierarhi: Vasile cel Mare și Grigorie de Nazianz, Maxim Mărturisitorul și Ioan Damaschin, Simeon Noul Teolog și Grigorie Palama. Cunoașterea care vede limpede dogma pare a fi, cel mai adesea, rodul chiliei, al rugăciunii neîncetate și al ascultării.
Și totuși, în veacul al XIV-lea, în plină înflorire isihastă, când Sfântul Grigorie Palama apăra în sânul lumii bizantine învățătura despre participarea omului la harul necreat, un om cunoscut de izvoarele păstrate și de cercetarea actuală drept teolog laic a scris una dintre cele mai înalte sinteze despre unirea omului cu Hristos pe care le cunoaște Tradiția ortodoxă. Numele lui este Nicolae Cabasila. A fost demnitar la curtea împărătească, diplomat, om de cultură, sfetnic al împăraților — și a rămas, după toate mărturiile, mirean. Nu avem dovezi sigure că ar fi primit hirotonia ori tunderea în monahism. Iar Biserica l-a numărat, peste veacuri, între sfinții ei, prăznuindu-l la 20 iunie.
Viața și opera lui mărturisesc un adevăr pe care îl uităm adesea: că viața în Hristos nu este apanajul unei stări, ci chemarea fiecărui botezat. Cabasila nu a scris pentru o elită monahală retrasă din lume, ci pentru creștinul care trăiește în cetate, în mijlocul grijilor și al îndatoririlor, și care totuși este chemat să se facă mădular viu al Trupului lui Hristos prin Sfintele Taine. Tocmai pentru că el însuși a trăit astfel, cuvântul lui are o autoritate aparte.
Thesalonicul veacului al XIV-lea
Pentru a înțelege cine a fost Nicolae Cabasila, trebuie să ne așezăm pentru o clipă în lumea în care s-a născut. Imperiul Bizantin al veacului al XIV-lea era un imperiu pe sfârșite, măcinat de războaie civile și amenințat din toate părțile. Și totuși, paradoxal, acest veac de declin politic a fost unul dintre cele mai strălucite din punct de vedere duhovnicesc și cultural — ceea ce istoricii numesc „renașterea paleologă”, după dinastia Paleologilor care domnea atunci.
Thesalonicul, al doilea oraș al imperiului, era inima acestei înfloriri. Era un centru intelectual de prim rang, dar și un oraș în fierbere socială. În deceniul al patrulea al veacului, orașul a cunoscut răscoala zeloților — o mișcare cu accente sociale și antiaristocratice care a ținut Thesalonicul sub control aproape un deceniu. Era totodată orașul în care înflorea isihasmul, unde Sfântul Grigorie Palama avea să devină arhiepiscop și unde rugăciunea inimii era trăită nu doar în mănăstirile din apropiere, ci și în cercurile de mireni cucernici.
În acest oraș s-a născut Nicolae, în jurul anului 1322, într-o familie aristocratică. Numele de familie după tată era Chamáetos, dar el a preferat să poarte numele neamului mamei, Cabasila — un neam ilustru, care dăduse Bisericii cărturari și ierarhi. Unchiul său dinspre mamă, Nil Cabasila, avea să ajungă arhiepiscop al Thesalonicului și a fost unul dintre dascălii lui Nicolae, dar și un apărător hotărât al lui Palama împotriva latinilor. Astfel, încă din casa părintească, tânărul Nicolae a respirat un aer în care cultura clasică și teologia isihastă se întâlneau firesc.
Și-a început studiile la Thesalonic și le-a desăvârșit la Constantinopol, capitala imperiului. A primit educația clasică completă a unui aristocrat bizantin: retorică, filosofie, științele naturii, astronomie, drept. Această formație nu trebuie înțeleasă greșit. Când izvoarele îl numesc „umanist”, nu se referă la umanismul secularizat de mai târziu al Apusului, ci la deplina stăpânire a moștenirii clasice grecești — aceeași educație pe care o primiseră și Părinții Capadocieni cu un mileniu mai devreme. Cabasila a fost un om al cărților și al ideilor, dar fără ca aceasta să-l îndepărteze nicio clipă de viața Bisericii.
Omul cetății
Spre deosebire de cei mai mulți teologi ai Răsăritului, Nicolae Cabasila a trăit în mijlocul vieții publice. Aceasta este una dintre trăsăturile care fac din el o figură aparte și, totodată, deosebit de actuală.
În anii care au urmat, Cabasila a intrat în viața politică a imperiului, într-o vreme deosebit de tulbure. Bizanțul era sfâșiat de un lung război civil între doi împărați rivali: Ioan al V-lea Paleologul, urcat de copil pe tron, și Ioan al VI-lea Cantacuzino, regentul care și-a revendicat la rândul său coroana. În această luptă, Cabasila a ținut, în general, partea lui Cantacuzino, care reprezenta o politică mai conservatoare și care, lucru semnificativ, era el însuși apărător al lui Palama și al isihasmului.
Legăturile lui cu cei mari ai vremii au fost strânse. În anul 1347, când Cantacuzino a izbândit, Cabasila și prietenul său Dimitrie Kydones au fost numiți sfetnici de frunte ai împăratului. Tot în acel an, Cabasila l-a însoțit pe Sfântul Grigorie Palama la Thesalonic, pentru întronizarea acestuia ca arhiepiscop. Cum cetatea, încă sub stăpânirea zeloților, nu l-a primit pe Palama, cei doi — bătrânul ierarh și tânărul Cabasila — s-au retras pentru un an la Muntele Athos. Este un amănunt prețios: viitorul sfânt mirean a petrecut o vreme în chiar inima monahismului ortodox, alături de cel mai mare apărător al isihasmului.
Cabasila a îndeplinit misiuni diplomatice și a fost un observator atent al frământărilor sociale ale vremii. A scris un tratat împotriva cametei — adică împotriva împrumutului cu dobândă apăsătoare, care strivea pe cei săraci — și a adresat împărătesei un memoriu despre rata dobânzii. S-a împotrivit, de asemenea, abuzurilor săvârșite de unii împotriva averilor Bisericii. Era, așadar, un om cu conștiință socială vie, care nu privea nedreptatea cu nepăsare.
O tradiție biografică mai veche l-a socotit pe Nicolae Cabasila între candidații la scaunul patriarhal al Constantinopolului în anul 1353. Cercetarea critică mai nouă atribuie însă această candidatură unchiului său, Nil Cabasila. Oricum ar fi, prețuirea de care se bucura tânărul Nicolae în cercurile cele mai înalte ale imperiului și ale Bisericii este neîndoielnică — un mirean a cărui înălțime duhovnicească și intelectuală o recunoșteau contemporanii.
În anul următor, 1354, războiul civil s-a încheiat cu abdicarea lui Cantacuzino, care s-a retras la mănăstire, primind chipul monahicesc. Odată cu el, s-a încheiat și cariera publică a lui Cabasila. Din acest moment, viața lui se retrage din lumina istoriei. Știm că și-a petrecut a doua jumătate a vieții mai ales la Constantinopol, în legătură cu mănăstirea Mangana, dedicându-se scrisului și vieții duhovnicești. Dar nu s-a făcut monah — sau, cel puțin, izvoarele nu ne îngăduie să afirmăm aceasta cu certitudine.
Mirean până la capăt — o întrebare lămurită
Aici trebuie să ne oprim asupra unei chestiuni care a fost îndelung dezbătută și care atinge însuși miezul mărturiei lui Cabasila.
Multă vreme s-a crezut că Nicolae Cabasila i-a urmat unchiului său Nil în scaunul de arhiepiscop al Thesalonicului. Astăzi această părere este îndeobște respinsă de cercetători: documentele scaunului thesalonicean nu îl pomenesc nicăieri pe Nicolae ca arhiepiscop. A fost o confuzie, întreținută poate de însăși înrudirea celor doi Cabasila și de prestigiul numelui. Adevărul cel mai probabil este că Nicolae a rămas mirean toată viața.
Asupra ultimilor ani planează o oarecare nesiguranță. Câteva mărturii târzii și unele pasaje din scrierile sale i-au făcut pe unii să creadă că, spre sfârșit, ar fi îmbrăcat totuși haina monahală, retrăgându-se la mănăstire. Alți istorici susțin, dimpotrivă, că a rămas „isihast laic” până la moarte, trăind o viață de adâncă rugăciune și nevoință fără a depune voturile monahale. Izvoarele nu îngăduie un răspuns definitiv.
Ceea ce este însă neîndoielnic — și ceea ce contează cu adevărat — este că opera lui matură, prin care a intrat în Tradiția Bisericii, a fost scrisă de un om care trăia ca mirean și care s-a adresat, mai presus de orice, mirenilor. Aceasta nu este o întâmplare biografică lipsită de însemnătate. Este însăși cheia mesajului său.
Căci dacă Nicolae Cabasila ar fi fost un mare ascet retras în pustie, am fi putut socoti că adâncimea cunoașterii sale despre Sfintele Taine se trage din desăvârșirea nevoinței monahale, inaccesibilă celor din lume. Dar el a fost un om al cetății, prins în griji politice și sociale, care a cunoscut curtea împărătească și frământările veacului — și care, tocmai de aceea, a putut arăta că viața în Hristos nu cere mai întâi părăsirea lumii, ci primirea lui Hristos prin Tainele Lui. Adâncimea sacramentală nu este moștenirea exclusivă a monahilor. Este darul făgăduit fiecărui botezat.
Apărător al isihasmului, dascăl al Tainelor
Pentru a-l așeza corect pe Cabasila în peisajul duhovnicesc al vremii sale, trebuie lămurită legătura lui cu marea controversă isihastă și cu Sfântul Grigorie Palama.
Cabasila a fost, fără îndoială, de partea isihaștilor. În disputa care a zguduit Bizanțul, el a ținut partea monahilor athoniți și a lui Palama împotriva lui Varlaam din Calabria și a celor care, asemenea lui, supuneau experiența duhovnicească judecății raționale. L-a însoțit pe Palama la Athos, era apropiat al cercurilor isihaste, iar unchiul și dascălul său era el însuși apărător al lui Palama. Nu există nicio îndoială cu privire la ortodoxia poziției sale. Trebuie spus, de altfel, că însăși controversa isihastă nu a fost o luptă a Răsăritului împotriva „raționalismului apusean”, ci o dispută desfășurată în interiorul lumii bizantine și al tradiției creștine grecești, cu privire la cunoașterea lui Dumnezeu și la participarea reală a omului la harul necreat.
Și totuși, glasul lui Cabasila are un timbru propriu. Aici se cuvine însă o lămurire de căpetenie, ca să nu cădem într-o închipuire greșită. Palama și Cabasila nu propun două căi diferite către îndumnezeire. Ar fi cu totul greșit să-l așezăm pe Palama de partea rugăciunii inimii și a monahismului, iar pe Cabasila de partea Tainelor și a mirenilor. În realitate, Palama este profund sacramental — la el, Botezul și Euharistia sunt centrale pentru mântuire — iar Cabasila este profund ascetic și contemplativ, căci la el Tainele cer trezvie, împlinirea poruncilor, rugăciune și curățirea vieții. Deosebirea dintre cei doi sfinți este una de accent teologic, nu de cale duhovnicească.
Palama formulează dogmatic realitatea participării omului la energiile necreate ale lui Dumnezeu și apără experiența isihastă a vederii slavei dumnezeiești. Cabasila dezvoltă mai ales expresia liturgică și sacramentală a aceleiași vieți în Hristos — felul în care creștinul, prin Botez, Mirungere și Împărtășanie, primește pe Hristos însuși și se face părtaș vieții Lui. La amândoi, Tainele, rugăciunea, poruncile și nevoința alcătuiesc o singură viață eclezială, nu lucrări despărțite. De altfel, după cum au observat cercetătorii, Cabasila nu este străin nici de tema rugăciunii neîncetate și a chemării Numelui lui Iisus, despre care vorbește însă cu mare cumpătare și discreție, ca despre un lucru cunoscut și trăit, nu ca despre o învățătură de propovăduit tuturor.
Tocmai discreția sa în privința nevoințelor ascetice și a metodelor rugăciunii — pe care nu le neagă, dar nu le pune în prim-plan — face din opera lui Cabasila o punte. El nu-i cere mireanului să devină monah pentru a se mântui. Îi arată că mântuirea i se dăruiește acolo unde este, în Biserică, prin Tainele ei primite cu credință și cu trezvie, în împlinirea poruncilor și în curățirea vieții.
„Despre viața în Hristos”: unirea cu Hristos prin Taine
Capodopera lui Nicolae Cabasila poartă numele Despre viața în Hristos (în grecește Perì tês en Christô zoês) — un tratat în șapte cuvinte sau cărți, care reprezintă una dintre cele mai limpezi și mai adânci expuneri ale teologiei sacramentale ortodoxe.
Întreaga lucrare este zidită pe un principiu de o frumusețe simplă: unirea omului cu Hristos se săvârșește prin cele trei mari Taine ale inițierii creștine — Botezul, Mirungerea și Dumnezeiasca Împărtășanie. Acestea nu sunt rituri simbolice, nici prilejuri de înălțare sufletească trecătoare, ci lucrări reale prin care Hristos însuși vine și sălășluiește în om, refăcându-l după chipul Său.
Cabasila urmează o ordine lăuntrică a acestor Taine. Botezul este nașterea cea nouă: prin el, omul care nu trăia încă viața în Hristos primește însăși ființa cea duhovnicească. Cabasila folosește o imagine îndrăzneață — prin Botez, omul devine „cunoscut de Dumnezeu”. Trebuie limpede înțeles însă sensul: Cabasila vorbește aici în limbaj biblic, cel al apostolului care spune că „Domnul cunoaște pe cei ce sunt ai Lui”. Nu este vorba despre vreo lipsă a atotștiinței dumnezeiești — Dumnezeu, firește, cunoaște toată făptura Sa — ci despre intrarea omului în apartenența cea filială, în viața cea după Hristos și în Biserică. Părinții trupești lucrează împreună cu Dumnezeu la zămislirea unei vieți noi, dar abia prin Botez omul întreg, cu trup și suflet, este introdus sacramental în viața lui Hristos. Botezul este, în limbajul Părinților pe care Cabasila îl moștenește, luminare: trezirea celui adormit la lumina lui Hristos.
Mirungerea desăvârșește lucrarea Botezului. Prin ea, creștinul primește lucrarea Duhului Sfânt și darurile Lui. Cabasila învață că, dacă vreunul dintre cei drepți se arată covârșind în dragoste, în curăție, în înfrânare, în smerenie ori în evlavie peste măsura obișnuită a oamenilor, aceasta se cuvine a fi pusă pe seama dumnezeieștii Mirungeri — darul s-a sădit în el când a primit Taina și s-a făcut lucrător mai apoi. Aici se vede limpede una dintre temele de căpetenie ale lui Cabasila: harul Tainelor nu lucrează silnic, ci cere conlucrarea (sinergia) omului. Este nevoie de osteneală și de trezvie din partea celor care voiesc ca aceste daruri să se facă lucrătoare în sufletele lor.
Dumnezeiasca Împărtășanie este cununa și desăvârșirea tuturor. Cele trei Taine sunt legate între ele și se cheamă una pe alta: Botezul are nevoie de Mirungere, iar aceasta are nevoie de Taina cea din urmă. Hristos este Cel care lucrează în fiecare dintre cele trei Taine. Prin Botez suntem renăscuți și îmbrăcați în Hristos, prin Mirungere primim energiile și darurile Duhului Sfânt, iar în Euharistie unirea cu Hristos ajunge la forma ei cea mai deplină. Aici nu mai dobândim doar o părtășie la o viață mai bună; Îl primim pe Cel înviat în persoană, prin împărtășirea Trupului și Sângelui Său. Mâncând Trupul Lui și bând Sângele Lui, ne facem un trup cu El, mădulare ale Trupului Său.
Un accent caracteristic al lui Cabasila merită subliniat. El nu opune frecvența împărtășirii continuității vieții în Hristos, ci le unește: tocmai pentru continuitatea acestei vieți îi îndeamnă pe credincioși să se apropie repetat de Sfânta Masă și să nu se lipsească fără motiv de ea. Cabasila vorbește limpede despre binefacerile împărtășirii dese și îndeamnă să nu ne abținem fără pricină de la Sfânta Împărtășanie — aceasta presupunând, firește, pocăință, mărturisirea păcatelor, discernământ duhovnicesc și lipsa unor împiedicări canonice serioase. Viața sacramentală nu este un șir de trăiri emoționale separate, ci un întreg, o întreagă viață a cărei însăși ființă cere împărtășirea statornică de Hristos. Taina nu este un episod, ci temelia unei vieți. Această învățătură se află în profundă rezonanță cu aceea a colivazilor și, în spațiul românesc, cu a Cuviosului Paisie de la Neamț și a ucenicilor lui, care au reafirmat împărtășirea deasă și conștientă, cu pregătirea cuvenită.
Frumusețea acestui tratat stă în faptul că este scris pentru toți. Cabasila nu cere fapte ieșite din comun, nici retragere din lume. El arată că viața cea adevărată — viața în Hristos — începe și crește prin Taine, iar creștinul este chemat să o păzească și să o facă lucrătoare prin trezvie, prin pomenirea neîncetată a iubirii lui Dumnezeu, prin mulțumire și uimire mereu înnoite. Este o mistagogie a vieții obișnuite, înălțată prin har la măsura sfințeniei.
„Tâlcuirea Dumnezeieștii Liturghii”
A doua mare lucrare a lui Cabasila, strâns legată de cea dintâi, este Tâlcuirea Dumnezeieștii Liturghii (Hermeneía tês theías Leitourgías). Dacă Despre viața în Hristos explică Tainele prin care se zidește viața creștină, Tâlcuirea pătrunde în inima Liturghiei euharistice, deslușind înțelesul cuvintelor și al gesturilor ei.
Această lucrare este o mistagogie liturgică: o călăuzire prin Sfânta Liturghie care arată că nimic în ea nu este întâmplător, ci totul are un înțeles tainic ce duce la Hristos. Cabasila urmează slujba pas cu pas, de la binecuvântarea cea dintâi până la împărtășire, și arată cum întreaga rânduială este o icoană a lucrării mântuitoare a lui Hristos și, în același timp, calea reală pe care credinciosul se unește cu El.
Locul lui Cabasila în istoria interpretării Liturghiei este însemnat. Mistagogia răsăriteană cunoscuse, înaintea lui, o puternică tendință simbolistă, mai ales sub înrâurirea scrierilor atribuite Sfântului Dionisie Areopagitul, în care fiecare amănunt al slujbei era citit ca semn al unei realități cerești. Cabasila aduce un accent nou — sau, mai bine zis, readuce un accent vechi: realismul sacramental. Aici trebuie însă o lămurire, ca să nu opunem greșit simbolul realității. În teologia patristică, simbolul liturgic nu este contrariul realului; el descoperă, comunică și face prezentă realitatea cea tainică. Și la Dionisie simbolurile liturgice sunt mijloace de participare, nu simple indicatoare către ceva absent. Cabasila însuși tâlcuiește simbolic multe gesturi ale Liturghiei. Ceea ce aduce el este reașezarea acestui simbolism în interiorul lucrării sacramentale reale, care culminează în prefacerea Darurilor și în sfințirea credincioșilor. El nu înlocuiește simbolismul cu realismul, ci le unește: Liturghia nu este doar un sistem de semne care trimit către altceva, ci lucrarea reală prin care Hristos Se dăruiește.
Deschiderea Liturghiei bizantine — „Binecuvântată este Împărăția Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh” — capătă la Cabasila o greutate aparte. Ea arată orientarea către Împărăție a întregii slujbe, care este o intrare în Împărăția lui Dumnezeu și o pregustare a vieții celei veșnice încă de aici, din mijlocul Bisericii adunate. Cabasila subliniază însă mai întâi caracterul doxologic al acestui început: înainte de a-I adresa cererile și mărturisirea ei, Biserica Îl slăvește pe Dumnezeu pentru El Însuși.
Tocmai pentru limpezimea și adâncimea ei, Tâlcuirea Dumnezeieștii Liturghii a rămas peste veacuri una dintre cărțile de căpătâi pentru înțelegerea slujbei ortodoxe, citită deopotrivă de teologi și de credincioșii dornici să pătrundă mai adânc taina la care iau parte duminică de duminică.
Mariologul: cinstirea Maicii Domnului în chip ortodox
Pe lângă cele două tratate de teologie sacramentală, Nicolae Cabasila a lăsat și un mănunchi de cuvântări de o frumusețe deosebită, între care se află trei omilii închinate Maicii Domnului — la Nașterea, la Intrarea în Biserică și la Adormirea ei. Prin aceste omilii, Cabasila se numără între cei mai însemnați teologi ai Maicii Domnului din tradiția patristică greacă.
Mariologia lui Cabasila are o trăsătură de temelie: este profund hristocentrică. El nu o slăvește niciodată pe Maica Domnului pentru ea însăși și în chip izolat, ci totdeauna în legătură cu Hristos, Fiul ei. Dacă o laudă în cuvinte care unui cititor apusean modern i-ar putea părea uneori covârșitoare, aceasta este tocmai pentru că ea este Născătoare de Dumnezeu, Theotókos. Maica este cinstită din pricina Fiului. Ea este, înainte de toate, cea care arată calea către Hristos, „calea și ușa către Mântuitorul”, după însuși cuvântul lui Cabasila.
Aici se cuvine lămurit un punct care a stârnit dispute între cercetători și care atinge deosebirea dintre Ortodoxie și Apus. Unii mariologi romano-catolici, încă din veacul trecut, au interpretat anumite expresii ale lui Cabasila despre curăția și sfințenia desăvârșită a Fecioarei ca anticipând doctrina catolică despre Neprihănita Zămislire (Immaculata Conceptio) — dogma proclamată la Roma în 1854.
Se cuvine înfățișată corect această dogmă, ca să nu o combatem caricatural. Învățătura catolică nu spune că Maica Domnului ar fi avut o altă fire omenească, nici că nu ar fi avut trebuință de mântuirea adusă de Hristos. Ea afirmă că, printr-un har deosebit și în vederea meritelor lui Hristos, Fecioara ar fi fost păstrată de pata păcatului strămoșesc încă din clipa zămislirii ei. Ortodoxia respinge această definiție — dar tocmai de aceea trebuie respinsă cu acrivie, în ceea ce spune ea cu adevărat.
Revendicarea lui Cabasila ca martor al acestei dogme rămâne disputată și nu se susține în chip neechivoc. Cercetători ortodocși au arătat că la Cabasila sfințenia Preacuratei se descoperă tocmai înlăuntrul solidarității ei reale cu omenirea, iar nu printr-o scoatere a ei din firea cea comună. Învățătura lui este alta și pe deplin ortodoxă: harul lui Dumnezeu, primit și lucrat în deplină libertate, a întărit-o pe Fecioara să înainteze în sfințenie și să răspundă fără abatere chemării dumnezeiești. Inițiativa și puterea sunt ale harului, fără anularea libertății omenești; curăția ei este rodul acestei conlucrări, nu o scutire de la condiția obștească a oamenilor. De aceea, textele lui Cabasila nu pot fi socotite un martor neîndoielnic pentru definiția romană din 1854.
Astfel, chiar și în mariologia sa, Cabasila rămâne credincios aceleiași teme care străbate întreaga lui operă: conlucrarea dintre harul lui Dumnezeu și libertatea omului. Maica Domnului este icoana desăvârșită a acestei conlucrări — omul care a răspuns pe deplin chemării lui Dumnezeu.
Învățătura care străbate întreaga operă
Dacă privim de la înălțime întreaga moștenire a lui Nicolae Cabasila, descoperim câteva teme care o străbat de la un capăt la altul și care alcătuiesc inima viziunii sale.
Cea dintâi este hristocentrismul. Totul, la Cabasila, atârnă de Hristos și de unirea omului cu El. Despre viața în Hristos este, în adâncul ei, o lungă meditație asupra venirii lui Hristos, asupra lucrării Lui mântuitoare și asupra felului în care această lucrare se face a noastră prin Taine. Nu există viață creștină în afara lui Hristos, iar Hristos ni Se dăruiește real, nu simbolic.
A doua este realismul sacramental. Tainele nu sunt semne goale, ci lucrări prin care Dumnezeu Se împărtășește cu adevărat omului. Botezul naște cu adevărat, Mirungerea pecetluiește cu adevărat, Euharistia unește cu adevărat. Această convingere îl așază pe Cabasila în miezul Tradiției și îl face un dascăl mereu actual împotriva oricărei reduceri a Tainelor la simbol sau la simplă amintire.
A treia este conlucrarea dintre har și libertate — sinergia. Harul Tainelor este dăruit din belșug, dar nu lucrează silnic. El cere răspunsul omului: osteneală, trezvie, voință de a face lucrător darul primit. Aici se vede cât de departe este Cabasila de orice închipuire că mântuirea ar fi o lucrare mecanică. Omul este chemat să conlucreze cu Dumnezeu, iar viața în Hristos crește în măsura acestei conlucrări.
A patra, izvorâtă din toate celelalte, este chemarea universală la sfințenie. Tocmai pentru că viața în Hristos vine prin Tainele pe care le primește orice botezat, ea este deschisă tuturor — monah și mirean, cleric și laic, om al pustiei și om al cetății. Cabasila nu rostește, desigur, formule moderne despre „sfințenia mireanului”; el pur și simplu arată, prin întreaga lui teologie și prin însăși viața lui, că adâncimea cea mai mare a vieții duhovnicești este accesibilă oricui Îl primește pe Hristos cu credință și cu trezvie.
Trecerea la Domnul și prețuirea Bisericii
Asupra sfârșitului vieții lui Nicolae Cabasila, ca și asupra atâtor amănunte ale biografiei sale, stăruie o oarecare nesiguranță. Ultima atestare sigură a vieții sale este din anul 1391; unii cercetători plasează moartea după acest an, posibil spre sfârșitul deceniului, către 1397–1398. Aceasta înseamnă că Sfântul Nicolae a apucat să vadă căderea Thesalonicului său natal sub stăpânirea turcilor — o durere adăugată asupra unui imperiu care se prăbușea. A trecut la Domnul ca mirean — sau, după unele mărturii nesigure, după ce ar fi îmbrăcat în cele din urmă chipul monahicesc — lăsând în urmă o operă care avea să-i adâncească însemnătatea cu fiecare veac.
Prețuirea de care s-a bucurat în Biserică a crescut necontenit. Tâlcuirea Dumnezeieștii Liturghii și Despre viața în Hristos au fost socotite, peste veacuri, clasice ale teologiei sacramentale ortodoxe, citite și prețuite deopotrivă în Răsărit. Teologi de seamă ai veacului al XX-lea l-au redescoperit și l-au așezat la locul cuvenit: un teolog care a readus în prim-plan realismul sacramental al Bisericii dintâi, o voce a Tradiției vii.
Recunoașterea cinstirii lui de către Biserică în chip oficial a venit târziu, dar firesc. Patriarhia Ecumenică a Constantinopolului l-a trecut în rândul sfinților în anul 1983, rânduindu-i pomenirea la 20 iunie. De atunci, numele lui Nicolae Cabasila se rostește în calendarul ortodox alături de cel al marilor Părinți, iar opera lui este tipărită cu binecuvântarea ierarhilor și citită în întreaga lume ortodoxă.
De ce vorbește astăzi Sfântul Nicolae Cabasila
Sfântul Nicolae Cabasila ne grăiește astăzi cu o limpezime aparte tocmai pentru că a fost un mirean. Într-o vreme în care mulți creștini trăiesc în cetate, prinși în griji și îndatoriri, întrebându-se cum mai pot duce o viață duhovnicească adevărată în mijlocul lumii, viața și opera lui dau un răspuns ferm: viața în Hristos nu cere mai întâi părăsirea lumii, ci primirea lui Hristos. Ea începe în apa Botezului, se pecetluiește prin Sfântul Mir și se hrănește din Sfânta Împărtășanie, iar creștinul o păzește și o face lucrătoare prin trezvie și prin iubirea recunoscătoare față de Dumnezeu.
Cabasila nu desparte sfințenia de Taine, nici Tainele de viață. Pentru el, Liturghia nu este un rit de privit din afară, ci ușa Împărăției, iar Împărtășania nu este un episod emoțional, ci temelia unei vieți întregi. Mărturia lui este, totodată, o chemare la împărtășirea conștientă și statornică, cu pregătirea cuvenită — aceeași învățătură pe care o vor reafirma colivazii și marii duhovnici ai Filocaliei.
Și este, mai presus de toate, o mărturie despre demnitatea chemării creștine. Sfântul Nicolae Cabasila, demnitar la curtea împărătească, sfetnic al împăraților, om al cărților și al cetății, care nu a îmbrăcat poate niciodată rasa monahală, a teologhisit despre unirea omului cu Hristos cu o adâncime pe care Biserica a recunoscut-o ca rod al sfințeniei. El stă astfel ca o icoană a adevărului că Hristos cheamă la viață și la sfințenie pe fiecare om, oriunde s-ar afla — în mănăstire sau în cetate, în chilie sau în mijlocul lumii. Căci viața în Hristos este una singură, iar ușa ei este deschisă tuturor.
Sfinte Părinte Nicolae, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.
