Pe 19 iunie, Biserica face pomenirea Sfântului Cuvios Paisie cel Mare (†417), unul dintre marii pustnici ai Egiptului, ucenic al lui Avva Pamvo și părinte duhovnicesc a nenumărați monahi din pustia Schitului și a Nitriei. Viața lui a fost scrisă de Sfântul Ioan Colovul, care i-a fost ucenic și împreună-nevoitor în aceeași chilie, așa cum Sfântul Atanasie cel Mare a scris viața lui Antonie. Din această mărturie de primă mână ne-a rămas portretul unui om care a împins înfrânarea și rugăciunea până la marginea firii — și care, tocmai prin curăția dobândită astfel, vedea limpede starea lăuntrică a celor ce veneau la el.
Grecește este numit „cel Mare” (ho Megas) — epitet de cinstire pe care tradiția răsăriteană îl dă câtorva părinți de seamă ai pustiei. Tradiția greacă leagă acest titlu de faima sfințeniei lui, care s-a răspândit repede, și de mulțimea celor ce veneau la el pentru binecuvântare și pentru cuvânt de folos; „mare” nu însemna deci o treaptă sau o slujire, ci recunoașterea unei înălțimi duhovnicești și a unei autorități de părinte. În tradiția coptă, care îl cinstește în chip deosebit, este cunoscut sub numele său propriu, Avva Bishoi.
Articolul de față urmărește un singur fir: la Paisie, pustnicia și discernământul nu sunt două daruri separate, ci unul singur. Vederea limpede a sufletelor nu este la el rod al minții ascuțite sau al experienței psihologice, ci urmare directă a curăției lucrate prin nevoință. Cine vrea să înțeleagă discernământul ortodox în izvorul lui îl găsește aici, întrupat într-o viață.
Ucenicul ascultării
Paisie s-a născut în Egipt, mezinul dintr-o familie credincioasă și înstărită, și a fost afierosit lui Dumnezeu din copilărie. Ajuns la vârsta nevoinței, a mers în pustia Schitului la Avva Pamvo, care îl ucenicise el însuși pe lângă Antonie cel Mare. Primul lucru pe care l-a deprins n-a fost asceza spectaculoasă, ci ascultarea. Sfântul Ioan notează că Paisie „a isprăvit bine nevoințele ascultării și ale răbdării, făcând cu osârdie toate acelea, pe care i le poruncea părintele lui cel duhovnicesc”.
Tot din această perioadă vine o poruncă a lui Pamvo care arată direcția întregii lui vieți. Văzându-l că dorea isprăvi prea înalte pentru un începător, bătrânul i-a zis: „Fiul meu, Paisie, nu se cuvine celui nou începător să caute la fața vreunui om, ci să-și plece pururea capul în jos și cu mintea sa să gândească necontenit la cele cerești”. Paisie a luat cuvântul atât de în serios încât, scrie ucenicul său, „de atunci au trecut trei ani, păzind această poruncă cu atâta tărie, încât n-a văzut deloc față de om”.
Aici se vede temelia. Înainte de a vedea sufletele altora, Paisie a învățat să nu privească fețele oamenilor, ci să-și adune mintea înăuntru. Discernământul lui de mai târziu crește din această întoarcere a privirii de la cele dinafară spre cele dinăuntru. Ascultarea nu a fost pentru el o etapă pe care a depășit-o, ci rădăcina din care a răsărit tot ce a urmat. Cel ce nu a învățat să-și taie voia înaintea unui părinte nu ajunge să deosebească voia lui Dumnezeu de a sa proprie, fiindcă cele două i se par mereu una singură. Paisie a început prin a se supune, și abia de aceea a ajuns să vadă.
Pustia și nevoința
După moartea lui Pamvo, Paisie a rămas o vreme în aceeași chilie cu Ioan, apoi, la o poruncă primită prin înger în vremea Utreniei, cei doi s-au despărțit: Ioan a rămas să povățuiască mulțimile, iar Paisie a fost trimis în partea de apus a pustiei, unde și-a săpat o peșteră în piatră. Acolo nevoința lui a crescut treptat: a început să postească toată săptămâna, gustând sâmbăta doar puțină pâine și sare, apoi a unit câte două săptămâni de post.
Despre acest urcuș, Sfântul Ioan dă o mărturie pe care o așază sub jurământul adevărului, ca cititorul să nu se îndoiască: prin împărtășirea în fiecare duminică cu Sfintele Taine, Paisie „a petrecut șaptezeci de ani, negustând altă hrană trupească”. Scriitorul nu o trece drept lucru de la sine, ci o leagă de puterea ziditoare a lui Dumnezeu, „care este fără lipsă și nu se supune cu totul legii firii” — aceeași putere prin care au fost păziți Ilie și Enoh.
Pustnicia lui nu era fugă de lume, ci alergare către Dumnezeu. Cuvântul ucenicului leagă mereu nevoința de rugăciune și de dorul după Dumnezeu: Paisie iubea liniștea „ca să se roage și să vorbească totdeauna cu Dumnezeu”. Asceza era pentru el drumul spre vedere, nu un scop în sine. Postul lung, privegherea, însingurarea peșterii nu erau isprăvi pe care să le numere, ci mijloace prin care patimile se subțiau și mintea se curăța, până ce inima ajungea să simtă apropierea lui Dumnezeu. Aceasta este deosebirea dintre asceza ortodoxă și orice nevoință care s-ar mulțumi cu sine: nu trupul flămânzit este ținta, ci inima curățită, în stare să-L vadă pe Dumnezeu, după făgăduința fericirii a cincea.
Această curăție a și fost încununată cu cea mai mare dintre arătări. Viața mărturisește că lui Paisie i Se arăta Însuși Hristos, întâmpinându-l cu cuvântul: „Pace ție, nevoitorul Meu ales!”. Iconografia coptă îl înfățișează spălând picioarele Domnului sau purtându-L pe umăr — semn al acelei familiarități cu cele dumnezeiești la care ajunsese. Nu acestea însă fac obiectul pomenirii noastre de acum, ci ceea ce a izvorât din ele: darul de a deosebi.
Răvna pentru dreapta credință
Înainte de a vedea cum lucra Paisie discernământul în sufletele oamenilor, se cuvine văzut cât de neclintit era el însuși în adevărul credinței. Discernământul nu plutește deasupra dogmei, ci se sprijină pe ea; cine nu ține drept adevărul despre Dumnezeu nu poate deosebi drept nici lucrarea Lui de a celui viclean.
Viața istorisește că un bătrân care locuia într-un sat de la marginea Egiptului căzuse, din neștiință, într-o rătăcire: zicea că se cuvine creștinilor să cinstească numai pe Tatăl și pe Fiul, iar Sfântului Duh să nu-I slujească, nici să-L numească Dumnezeu. Aceasta atinge însăși inima credinței, fiindcă tăgăduiește dumnezeirea uneia dintre Persoanele Treimii. Paisie nu a trecut cu vederea rătăcirea ca pe o părere fără urmări, ci a întâmpinat-o cu toată râvna, ca pe o primejdie de moarte pentru suflet. Pentru el, adevărul despre Dumnezeu nu era o chestiune de nuanțe asupra cărora se poate închide ochii, ci hotarul dintre viață și pierzare.
Aici se vede o trăsătură de care vremea noastră are nevoie să fie amintită. Discernământul autentic nu înseamnă o îngăduință care primește orice, sub pretextul iubirii. Paisie iubea — și tocmai de aceea nu lăsa rătăcirea să stăpânească sufletul aproapelui. Blândețea lui față de oameni și asprimea lui față de înșelare nu se contraziceau, ci izvorau din aceeași grijă pentru mântuirea celuilalt. A confunda discernământul cu nepăsarea față de adevăr este o răstălmăcire pe care viața acestui sfânt o spulberă.
O ucenicie a măsurii
Discernământul lui Paisie nu însemna nici asprime fără margini. El nu îi trata pe toți la fel, ci citea starea fiecăruia. Mulți alergau la el dorind să se retragă degrabă în viața pustnicească, dar nu tuturor le era de folos aceeași cale. Pe cei ce voiau liniștea „îi învăța să vorbească împreună cu Dumnezeu prin rugăciune”, iar pe cei ce aveau nevoie de ascultare „îi punea să locuiască în viață de obște, împreună cu alți frați”, rânduindu-le și lucrul de mână potrivit lor.
Aceasta este o trăsătură de temelie a dreptei socoteli: ea nu cere tuturor aceeași măsură, ci cântărește puterea fiecăruia și îi dă ce poate purta. Un începător împovărat cu nevoințe peste măsura lui se frânge; un suflet capabil de mai mult, lăsat în lenevire, se irosește. Părintele cu discernământ vede care este măsura potrivită fiecăruia, și aceasta nu se învață din reguli generale, ci din curăția care vede omul din față așa cum este el cu adevărat.
Tot aici intră și răspunsul lui către un începător care se plângea că e luptat „cumplit de draci”. Paisie, văzând că omul de fapt își făcea voia proprie, i-a spus că nu cu diavolii se luptă, „fiindcă aceia încă n-au simțit că ai venit în pustie”, ci cu gândurile lui. Cuvântul taie până la rădăcină o amăgire foarte răspândită: aceea de a pune pe seama vrăjmașului luptele pe care ni le naște propria voie nesupusă. Cel ce nu și-a tăiat încă voia nu a ajuns nici măcar la lupta cea adevărată; se zbate doar cu poftele lui, pe care le numește, din neștiință, ispite ale diavolului. A deosebi lupta adevărată de această închipuire despre luptă este o lucrare la care mintea singură, fără curăție, nu ajunge — fiindcă mintea nesupusă se amăgește mereu în favoarea ei.
Inima episodului: ucenicul care a căzut fără să știe
Cea mai limpede arătare a discernământului lui Paisie este istoria unui ucenic al său, om simplu și ascultător. Trimis în Egipt să vândă lucru de mână, omul a întâlnit pe cale un evreu, care i-a zis că Cel răstignit nu este Mesia cel adevărat, ci altul are să vină. Ucenicul, din simplitate, a răspuns fără să cântărească: „Poate așa este, cum zici tu”. Atât. Nu o lepădare hotărâtă, nu o trecere conștientă la altă credință — doar o încuviințare nepăsătoare a unei huliri.
Întors în pustie, ucenicul nu se știa schimbat cu nimic. Dar Paisie, întâmpinându-l, „nu voia să-l primească nicidecum, nici chiar să-l vadă”. Iar când ucenicul, mâhnit, l-a întrebat de ce se întoarce de la el, bătrânul i-a răspuns cu cuvinte care arată exact ce vedea: „Ucenicul meu acela era creștin și avea Botez; dar tu nu ești ca acela! Iar dacă ești ucenicul meu acela, a fugit de la tine Botezul și semnele creștinilor!”.
Aici stă toată învățătura. Ucenicul nu simțea nimic; Paisie vedea că harul Botezului îl părăsise. Discernământul lui nu citea fapte exterioare — omul nu mărturisise nimic — ci starea harului din suflet. Abia interogat, ucenicul și-a amintit schimbul de cuvinte cu evreul și a înțeles ce pierduse printr-o vorbă aruncată din nepăsare. La rugăciunea lui Paisie, harul s-a întors: scrie Sfântul Ioan că însuși Paisie „a văzut Duhul cel Sfânt intrând ca un porumbel în gura ucenicului; iar duhul cel de hulă a ieșit ca un fum, risipindu-se în văzduh”.
Două lucruri trebuie reținute din această istorie. Întâi, gravitatea cuvântului: o încuviințare leneșă a hulei, fără intenție limpede de lepădare, a lucrat o cădere reală din har. Credința nu se păzește doar cu mintea, ci cu trezvia inimii în fiecare clipă; un singur cuvânt rostit fără luare-aminte poate goli sufletul de ceea ce nevoința de ani de zile adunase. Al doilea, natura discernământului: Paisie nu a dedus căderea din semne, ci a văzut-o, pentru că ochiul curățit de nevoință vede ce este nevăzut pentru ceilalți. Ucenicul însuși nu-și cunoștea propria cădere; părintele lui o vedea mai limpede decât o vedea cel căzut. Aceasta este deosebirea dintre o judecată omenească, oricât de ageră, și darul duhovnicesc al deosebirii: cel dintâi cântărește ce se arată, cel din urmă vede ce este.
Discernământul, cel mai mare dintre daruri
Aici se cuvine să ne oprim asupra a ceea ce Părinții pustiei numeau, cu un cuvânt greu de tradus, diakrisis — deosebirea, dreapta socoteală, discernământul. Tradiția răsăriteană nu îl socotește o virtute oarecare între altele, ci pe cea care le rânduiește pe toate. Sfântul Antonie cel Mare, întrebat care este fapta cea mai înaltă, a așezat deasupra postului, a privegherii și a tuturor nevoințelor tocmai dreapta socoteală, fiindcă fără ea celelalte se pot întoarce împotriva celui ce le lucrează. Postul fără discernământ duce la slăbirea trupului fără folosul sufletului, sau la mândria celui ce se crede ajuns; nevoința fără discernământ frânge pe începător sau îl umflă cu părere de sine. Discernământul este ochiul care vede unde duce fiecare lucrare, și de aceea el cârmuiește toate celelalte virtuți, ca un vizitiu care ține frâiele.
Ceea ce viața lui Paisie arată cu o claritate rară este de unde vine acest dar. El nu se câștigă prin citire multă, nici prin ascuțimea firească a minții, nici prin anii adunați. Vine din curăție. Atât timp cât sufletul este tulburat de patimi, vederea lui este și ea tulbure, fiindcă fiecare patimă strâmbă judecata în partea ei: cel stăpânit de mânie vede pretutindeni vrăjmași, cel robit de slava deșartă cântărește totul după cum îi sporește sau îi scade prețuirea, cel îngreuiat de lăcomie nu mai deosebește trebuința de poftă. Numai pe măsură ce patimile se curăță, vederea se limpezește, până ce sufletul ajunge să vadă lucrurile așa cum sunt, nu cum le colorează patima. De aceea discernământul este, în chip propriu, rodul curăției: nu o deprindere care se adaugă din afară, ci limpezimea care răsare dinăuntru atunci când tulburarea s-a potolit.
Se înțelege atunci de ce ordinea nu poate fi răsturnată. Nu poți avea mai întâi discernământul și apoi curăția, fiindcă discernământul este vederea pe care o dă curăția. Cine caută darul deosebirii fără să treacă prin lupta cu patimile caută un rod fără rădăcină. Iar cine s-a nevoit cu adevărat dobândește deosebirea aproape fără să o caute, ca pe ceva ce vine de la sine odată cu inima curățită. Paisie nu a citit sufletele pentru că s-ar fi străduit anume să le citească, ci pentru că șaptezeci de ani își ținuse mintea înaintea lui Dumnezeu, și din această statornicie a curăției i-a venit vederea, ca lumina dintr-o fereastră spălată.
Întâi pe tine te judecă
Mai este o latură a discernământului pe care viața acestui sfânt o luminează și pe care vremea noastră o uită cel mai ușor. Discernământul adevărat se întoarce întâi asupra celui ce îl are, și abia apoi asupra altora. Ordinea aceasta nu este întâmplătoare. Cel ce a învățat să-și vadă propriile patimi, propriile gânduri, propriile căderi, acela ajunge să vadă și pe ale altora — nu ca să-i osândească, ci ca să-i vindece. Iar cel ce sare să cerceteze sufletele celorlalți fără să-și fi cercetat întâi pe al său nu are discernământ, ci o închipuire a lui, care aproape întotdeauna se preface în osândire.
Aceasta deosebește vederea sfântului de iscodirea omului iscusit. Sfântul vede neputința aproapelui și se doare de ea, fiindcă își cunoaște mai întâi propria neputință și știe cât de greu se ridică omul. Paisie, văzând căderea ucenicului, nu l-a alungat ca pe un lepădat, ci s-a rugat pentru întoarcerea lui până ce harul s-a întors. Vederea lui slujea milei, nu judecății. Acolo unde discernământul nu se naște din smerenie, el se preface repede într-o ascuțime rece care vede greșelile tuturor și nu vindecă pe nimeni — semn sigur că nu este dar duhovnicesc, ci patimă deghizată în clarviziune.
De aici și o măsură practică pentru cel ce caută astăzi povățuire. Părintele căruia îi cunoști roada smereniei, care se osândește mai întâi pe sine și acoperă neputința celuilalt, are vederea cea adevărată. Cel ce vorbește mereu despre greșelile altora, despre înșelările tuturor, fără durere și fără să se numere pe sine printre cei neputincioși, oricât de pătrunzător ar părea, nu arată semnele dreptei socoteli, ci pe ale unei minți robite. Discernământul se cunoaște după rădăcina lui, iar rădăcina lui este smerenia.
De ce contează astăzi
Viața Sfântului Paisie așază înaintea noastră o ordine pe care vremea noastră o întoarce ușor pe dos. Întâi vine curăția, apoi vederea. Întâi se pleacă privirea de la fețele oamenilor și mintea se adună în rugăciune, și abia din această lucrare lăuntrică se naște puterea de a deosebi binele de rău, harul de lipsa lui, lupta adevărată de cea închipuită, dreapta credință de rătăcire.
Trăim într-o vreme care prețuiește mult informația și puțin curăția, care crede că deosebirea se câștigă citind mai mult, comparând mai multe păreri, ascuțind mai tare mintea. Viața acestui sfânt spune altceva. Discernământul nu este o deprindere a inteligenței, nici o tehnică ce se poate învăța din cărți. Este rod al unei vieți curățite. De aceea Părinții îl numesc cel mai mare dintre daruri și totodată cel mai rar, fiindcă presupune toată osteneala care îl precede. Cine vrea să deosebească drept trebuie întâi să se curățească; nu există scurtătură.
Pentru cel ce caută astăzi un părinte sau o cale, istoria aceasta este și o măsură. Adevăratul discernământ se cunoaște după rădăcina lui: după curăția și smerenia din care răsare. Acolo unde lipsesc acestea, lipsește și vederea, oricât de sigur ar suna cuvântul. Iar acolo unde nevoința, rugăciunea și tăierea voii proprii au lucrat cu adevărat, deosebirea duhurilor se face firesc, fără zgomot și fără trufie, așa cum Paisie își întâmpina ucenicii știindu-le gândurile mai înainte de a le rosti. Nu vederea a fost la el lucrul cel dintâi, ci curăția; vederea a venit pe urmă, ca darul pe care Dumnezeu îl așază în inima care s-a făcut vrednică să-l poarte.
Sfinte Cuvioase Paisie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.
Citește și
- Este de ajuns să fiu un creștin practicant?
- Mireanul și discernământul în Biserică: o datorie a Botezului
- De cine trebuie să facem ascultare?
- Rugăciunea inimii — inima vie a Ortodoxiei
