Crearea lumii la Sfântul Vasile cel Mare

Introducere

Cele nouă Omilii la Hexaimeron ale Sfântului Vasile cel Mare reprezintă cea mai influentă lectură patristică a primului capitol din Cartea Facerii. Rostite oral, în faţa unui auditoriu pestriţ adunat în biserica din Cezareea Capadociei, cândva înaintea anului 370, ele au fixat pentru toată Tradiția răsăriteană limbajul prin care Biserica vorbeşte despre crearea lumii: din nimic, în timp, prin Cuvântul Tatălui, în lucrarea Duhului care „purta de grijă” apelor.

Sfântul Grigorie Teologul, în elogiul rostit la moartea prietenului său, mărturiseşte despre puterea acestor texte: „Când pun mâna pe Hexaimeronul lui Vasile şi citesc cu glas tare, mă simt aproape de Creator, încep a pricepe temeiurile creaţiei, admir pe Creator mai mult decât mai înainte”¹. Mărturia aceasta nu este una protocolară. Sfântul Grigorie, el însuşi cel mai rafinat retor al veacului al IV-lea, recunoaşte că Hexaimeronul lucrează în cititor — îl mută din simpla cunoaştere a textului Scripturii în contemplarea realităţii pe care textul o numeşte.

Acest articol urmăreşte, omilie cu omilie, ce spune Sfântul Vasile despre crearea lumii. Nu este o sinteză tematică, ci o expoziţie: traversăm cele nouă cuvântări în ordinea în care au fost rostite, păstrând structura pe zilele creaţiei aşa cum a aşezat-o predicatorul însuşi. Toate citatele sunt date cuvânt cu cuvânt, după traducerea standard românească a părintelui Dumitru Fecioru². Acolo unde este necesar, indicăm corespondenţa cu ediţia critică greacă a lui Stanislas Giet³.

Pentru cititorul ortodox de astăzi, contactul direct cu acest text are o miză precisă: Sfântul Vasile vorbeşte în acelaşi timp despre fizica lumii şi despre teologia ei, fără ca cele două să se contrazică şi fără ca vreuna să o absoarbă pe cealaltă. Lumea văzută este, pentru el, „o operă de artă, pusă înaintea tuturor spre a fi privită şi contemplată şi ca să facă cunoscută înţelepciunea Creatorului ei”⁴ — şi tocmai aceasta este perspectiva pe care a pierdut-o, în mare măsură, cultura modernă, atât în versiunea ei materialistă cât şi în cea spiritualistă rivală.

Contextul rostirii

Cele nouă omilii au fost rostite, după cea mai probabilă datare propusă de tradiţia editorială românească, în cursul unei singure săptămâni din Postul Mare, înaintea anului 370⁵. Sfântul Vasile era încă preot la Cezareea, sub episcopul Eusebie, şi se afla la apogeul puterii sale oratorice. Predica de două ori pe zi — dimineaţa şi seara — comentând Facerea 1, 1–26, adică de la începutul creaţiei până în pragul facerii omului, pe care ciclul păstrat nu o dezvoltă pe larg. Tradiția manuscrisă şi cercetarea modernă cunosc şi două omilii Despre originea omului, atribuite Sfântului Vasile şi editate critic în Sources Chrétiennes; autenticitatea lor a fost discutată în literatura patristică, dar editorii moderni (Smets, van Esbroeck) au adus argumente serioase în favoarea atribuirii vasiliene, propunând să fie citite ca omiliile X şi XI ale Hexaimeronului. În paralel, Sfântul Grigorie al Nyssei a scris propria lucrare Despre facerea omului, explicit legată de dorinţa de a continua şi completa expunerea fratelui său⁶.

Auditoriul era divers: orăşeni, meşteşugari, intelectuali, monahi. Sfântul Vasile nu predică pentru iniţiaţi. El vorbeşte unei comunităţi vii, întrerupându-se uneori pentru a-i certa pe cei distraşi, pentru a-i pune să mediteze între cuvântări, pentru a-şi cere iertare că depăşeşte ora. Aceasta dă textului un caracter aparte: nu este un tratat sistematic, ci o conversaţie teologică susţinută cu cetatea, în care metafizica şi observaţia naturalistă se întrepătrund cu îndemnul moral şi cu rugăciunea.

Sfântul Vasile foloseşte din plin cunoştinţele ştiinţifice şi filozofice ale vremii sale — Platon, Aristotel, Plotin, stoicii, observaţiile zoologice şi botanice din Antichitate. Dar le foloseşte cu discernământ: nu pentru a întemeia credinţa pe ele, ci pentru a arăta că, ori de câte ori filozofia s-a apropiat de adevăr, a făcut-o încercând să spună ceva ce Scriptura spune mai bine, iar ori de câte ori a contrazis Scriptura, s-a contrazis şi pe sine. Atitudinea aceasta — care nu este nici fideism, nici raţionalism — defineşte stilul patristic capadocian la cea mai înaltă expresie a sa.

Trebuie reţinut, în plus, că Omiliile la Hexaimeron nu sunt scrieri de cabinet, ci predici efectiv rostite. Aceasta are consecinţe directe asupra felului în care trebuie citite. Sfântul Vasile glumeşte, face pauze, se întoarce asupra unei idei când vede că auditoriul nu a prins-o, se grăbeşte când timpul s-a scurs. Textul păstrează urma orală a momentului în care a fost rostit. Pentru cititorul modern, această caracteristică este preţioasă: ne dă acces nu doar la doctrina vasiliană, ci la felul în care un mare predicator al Bisericii antice îşi împărtăşea învăţătura în timp real, în faţa unei comunităţi vii.

Omilia I — „La început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul”

Sfântul Vasile începe nu prin a defini termenii, ci prin a arăta gravitatea actului de a vorbi despre creaţie: „Pentru cel care vrea să vorbească despre întocmirea lumii, potrivit început este să pună, înainte de a-şi începe cuvântul, începutul, care stă la temelia ordinii celor ce se văd în lume”⁷. Lumea nu este, deci, o întocmire făcută de la sine, „aşa cum şi-au închipuit unii”, ci „o lucrare, ce-şi are pricina de la Dumnezeu”⁸.

Prima ţintă polemică sunt filozofii antici care au făcut din materie un principiu coetern cu Dumnezeu — sau, mai rău, care au refuzat orice început. Sfântul Vasile îi raţionează: dacă lumea a început în timp, trebuie să se şi sfârşească în timp. Apoi ironia tăioasă: „Geometria, cercetările aritmetice, studiile despre corpurile solide, vestita astronomie, această deşertăciune pentru care se munceşte atât, la ce scop duc, dacă cei care se ocupă cu aceste ştiinţe au gândit că lumea aceasta văzută este coeternă cu Dumnezeu, Creatorul universului?”⁹.

Reţinem nuanţa. Sfântul Vasile nu condamnă ştiinţa. El condamnă ştiinţa care, ajunsă la frumuseţea şi ordinea cosmosului, refuză să meargă mai departe, către Cauza Lui. „Lumea este o operă de artă, pusă înaintea tuturor spre a fi privită şi contemplată şi ca să facă cunoscută înţelepciunea Creatorului ei”¹⁰.

„Întru început”

Cuvântul „început” (ἀρχή) primeşte la Sfântul Vasile o adâncime pe care textul ebraic bereşit o cere. „Adeseori poartă numele de «început» şi faptele care au un sfârşit bun, de pildă, început al milosteniei este lauda de la Dumnezeu, iar început al oricărei fapte de virtute este sfârşitul pregătit în făgăduinţe”¹¹. „Început” înseamnă deci, simultan: punctul iniţial în timp, cauza, principiul raţional, scopul. Toate aceste sensuri se aplică versetului Genezei.

Mai mult: Sfântul Vasile sugerează că „început” îl indică pe Însuşi Fiul lui Dumnezeu, prin Care toate s-au făcut — fără a forţa textul, ci făcând să se audă în el rezonanţa cu Ioan 1, 1. Este aici teologia capadociană în lucrare: Scriptura citeşte Scriptura, iar Facerea se citeşte din Evanghelie.

Lumea îngerilor

Una dintre cele mai importante deschideri patristice ale Omiliei I este afirmarea existenţei unei creaţii anterioare lumii văzute — lumea îngerilor. „Dar, după cum se pare, a fost şi înainte de lumea aceasta ceva, care se poate contempla cu mintea noastră, dar n-a fost consemnat de istorie, pentru că acest lucru era nepotrivit celor începători şi încă prunci cu cunoştinţa. Era o stare mai veche decât facerea lumii, potrivită puterilor celor mai presus de lume, o stare mai presus de timp, veşnică, pururea fiitoare”¹².

Această stare „mai veche” nu este coeternă cu Dumnezeu — ea este creată, dar nu în timpul nostru. În ea, „Ziditorul şi Creatorul tuturor a făcut creaturi: lumină spirituală, potrivită fericirii celor ce-L iubesc pe Domnul, firile raţionale şi nevăzute şi toată podoaba celor spirituale, câte depăşesc mintea noastră”¹³. Îngerii preced cosmosul material. Moise nu a vorbit despre ei pentru că auditoriul său era „încă prunc cu cunoştinţa” — pedagogia divină a Scripturii cere acomodare la nivelul cititorului.

Cer şi pământ ca poli ai creaţiei

Versetul „a făcut cerul şi pământul” este pentru Sfântul Vasile o formulare comprehensivă: cele două extreme conţin tot ce există între ele. „Au fost puse mai întâi, ca nişte temelii şi fundamente, cerul şi pământul; apoi vei vedea că o raţiune tehnică a condus împodobirea celor ce se văd”¹⁴. Deci: nu o creaţie haotică, urmată de o ordonare, ci o creaţie în care „raţiunea tehnică” (λόγος τεχνικός) este prezentă încă din primul act.

Această formulare este crucială. Sfântul Vasile nu separă materia de raţiunea ei. Creaţia este, din primul moment, formată — nu dintr-o materie preexistentă, ci adusă la fiinţă împreună cu formele ei, prin Cuvântul lui Dumnezeu. Iar timpul însuşi începe odată cu lumea: „Moisi a spus: «Întru început a făcut», ca să cunoaştem că lumea a luat fiinţă fără scurgere de timp, odată cu voinţa lui Dumnezeu”¹⁵.

Excurs: cosmologia Sfântului Vasile — pământul şi soarele

Înainte de a trece mai departe, este folositor să adunăm la un loc ceea ce spune Sfântul Vasile despre fizica lumii. Predicatorul Cezareii cunoaşte cosmologia greco-romană şi o discută explicit. Atitudinea lui față de ea este nuanţată: nici nu o adoptă ca o autoritate paralelă Scripturii, nici nu o respinge bloc. O foloseşte ca un material observabil pe care îl reaşază sub lumina credinţei.

Forma pământului. Despre forma pământului Sfântul Vasile are o poziţie limpede, pe care o exprimă direct în Omilia a IX-a: el nu se angajează la nicio formă anume şi refuză să facă din această chestiune o învăţătură de credinţă. „Cei care au scris despre pământ au vorbit multe despre formele pământului, spunând că pământul este asemănător unei sfere sau unui cilindru sau unui disc, rotunjit egal din toate părţile, sau în forma unei lopeţi adâncite la mijloc — că cei care au scris despre lume au fost duşi la formularea acestor ipoteze, combătându-se între ei”¹⁶. Sfântul Vasile observă că filozofii antichităţii propun teorii diverse şi contradictorii: sferă, cilindru, disc, lopată. Şi conchide: „Moisi, slujitorul lui Dumnezeu, n-a spus nimic despre forma pe care o are pământul, n-a spus că perimetrul pământului are 180.000 de stadii”¹⁷. Aceste lucruri ţin de „cele deşarte” — adică nu folosesc pentru mântuire şi nu fac parte din ceea ce Duhul Sfânt a rânduit să fie scris în Scriptură.

Aceasta este o reţinere deliberată şi importantă: Sfântul Vasile nu adoptă cosmologia sferică a Antichităţii greceşti ca pe o învăţătură pe care s-o impună creştinilor. Mai mult, atunci când adversarii încearcă să-l prindă cu o obiecţie întemeiată pe sfericitate — „Dacă este sferic corpul tăriei, aşa cum îl vede privirea noastră, iar apa este curgătoare şi alunecă în jos împrejurul locurilor înalte, cum poate apa să stea pe suprafaţa boltită a tăriei?”¹⁸ — Sfântul Vasile răspunde că „dacă un lucru se vede în spre noi rotund în partea sa concavă, nu trebuie neapărat ca suprafaţa lui exterioară să fie sferică şi nici ca întregul corp să fie rotund şi alunecos”¹⁹. Nu numai că nu adoptă sfericitatea, ci respinge ideea că aparenţa boltită ar impune o formă sferică. Ce nu spune Moise, nu spune nici Vasile.

Cu toate acestea, Sfântul Vasile foloseşte teoriile fizicienilor cu măsură. Când vin în acord cu Scriptura, le primeşte; când se contrazic între ele sau pleacă spre speculaţii fără folos pentru mântuire, le lasă deoparte. Aşa face, de exemplu, când discută opiniile filozofilor despre alcătuirea cerului — patru elemente sau o a cincea substanţă eterică, ipoteze rivale — şi conchide că Moise a trecut peste asemenea controverse pentru că nu erau de folos mântuirii. Detaliile fizice sunt observabile şi utile; ele rămân însă subordonate sensului teologic al lucrurilor.

Mişcarea pământului. Aici Sfântul Vasile este mai categoric: pământul este static. Şi prezintă fidel argumentul fizicienilor greci (al lui Aristotel, prin tradiţie): „Unii fizicieni spun, cu cuvinte elegante, că pământul stă nemişcat din anumite pricini: din pricina locului pe care îl ocupă în centrul universului şi din pricina distanţei, totdeauna egală cu marginile universului; de aceea nu poate să se încline în vreo parte; aşa că rămâne neapărat nemişcat, pentru că distanţa egală, pe care o are din toate părţile de jur împrejurul lui, îi face cu neputinţă înclinarea în vreo parte”²⁰.

Vasile redă argumentul cu fidelitate — mai mult: îl evaluează cu îngăduinţă: „Dacă ţi se pare că poate fi adevărat ceva din cele spuse, atunci mută-ţi admiraţia spre Dumnezeu, Care le-a rânduit aşa pe acestea! Că nu se micşorează admiraţia pentru lucrurile măreţe din natură, dacă se descoperă chipul în care Dumnezeu le-a făcut. Iar dacă nu le socoteşti adevărate, simpla ta credinţă să-ţi fie mai puternică decât argumentele logice”²¹. Acesta este, de altfel, motoul întregului ciclu — citat ca epigraf al PSB 17.

Aşa cum se vede, Sfântul Vasile nu se declară aristotelic, nici platonician, nici stoic. El acceptă orice descoperire naturală în măsura în care nu contrazice Scriptura şi în măsura în care duce la admirarea Creatorului. Iar dacă fizicianul nu poate explica, „simpla credinţă” devine răspunsul ultim. Pământul este în centru, este static — şi Scriptura mărturiseşte aceasta: „Pe ce s-au întărit stâlpii pământului?”²²; „Pe mări l-ai întemeiat pe el”²³; iar argumentele fizicii vremii nu fac decât să se acorde cu adevărul scripturistic. Sfântul Vasile nu citeşte aceste expresii literal: „stâlpii” sunt „puterea care susţine pământul”²⁴, iar întemeierea „pe mări” nu înseamnă că pământul pluteşte literal, ci că „apa este revărsată de jur împrejurul pământului”²⁵. Limbajul Scripturii este pedagogic şi adânc, nu naiv, dar conţinutul lui — pământul stă în mijlocul creaţiei, ţinut de Dumnezeu — este afirmat fără echivoc.

Şi punctul de cumpănă, formularea care rezumă tot: „Trebuie, dar, neapărat, fie că acceptăm că pământul se ţine singur, fie că pluteşte pe ape, să nu ne depărtăm de gândul cel binecredincios, ci să mărturisim că toate se ţin prin puterea Creatorului”²⁶. Fie că, fie că — Sfântul Vasile nu se leagă de un mecanism fizic anume, dar mărturiseşte limpede că pământul stă, că este în centru, şi că rămâne acolo prin voia şi puterea lui Dumnezeu.

Soarele. Sfântul Vasile descrie pe larg natura soarelui în Omilia a VI-a. Cunoaşte teoria conform căreia soarele „este alb la culoare şi nu-i roşu, nici galben, de aceea nici nu este foc prin natura lui; dar mai spun şi aceea că fierbinţeala pe care o trimite soarele se datoreşte învârtirii lui iuţi”²⁷ — adică teoria veche a aristotelicienilor că soarele nu este propriu-zis foc, ci produce căldură prin frecarea aerului datorată mişcării. Vasile nu se hotărăşte pentru sau împotrivă; observă doar că rezultatul este acelaşi: soarele încălzeşte şi usucă, indiferent de mecanismul intern al căldurii sale.

Mişcarea soarelui este descrisă geocentric, în acord cu observaţia comună: soarele se mişcă, pământul stă. „Soarele se mută din unele părţi ale lumii în alte părţi, pentru ca nu cumva, rămânând deasupra aceloraşi părţi, să distrugă frumuseţea lumii de prea multă căldură; când îl duce în părţile de miazăzi la solstiţiul de iarnă, când îl mută la semnele care arată ziua egală cu noaptea; şi de aici îl mută iarăşi spre părţile de nord la solstiţiul de vară”²⁸. Observăm că nu soarele se mută singur — Cineva (Dumnezeu) îl mută. Mişcarea aştrilor este lucrare a Proniei, nu autonomie a corpului ceresc.

Planetele şi stelele fixe. O lămurire de vocabular este aici de folos. Cuvântul „planetă” vine din greaca πλανήτης (planḗtēs) şi înseamnă „rătăcitor”, „pribeag”. În cosmologia greco-romană pe care o cunoaşte Sfântul Vasile, „planetele” erau stelele rătăcitoare — adică acele corpuri cereşti care, spre deosebire de stelele „fixe”, se mişcau pe traiectorii aparente neregulate față de cer. Cele şapte „planete” clasice erau Soarele, Luna, Mercur, Venus, Marte, Jupiter şi Saturn. Pământul, în acest vocabular, nu era socotit între „planete”: el era centrul, uscatul (γῆ), casa — locul rânduit față de care se măsurau toate celelalte. Distincţia dintre pământ şi corpurile cereşti — pământul ca loc, restul ca lumini şi rătăcitori în jurul lui — este, la Sfântul Vasile şi la întreaga patristică, una de categorie ontologică, nu doar de geografie cosmică.

Mărimea soarelui. Aici Sfântul Vasile are o intuiţie excepţională pentru veacul al IV-lea. El sesizează că soarele este mult mai mare decât pare — şi că ochiul nostru, din cauza distanţei, ne înşeală: „Să nu te înşele însă ceea ce vezi! Să nu socoteşti că soarele este de un cot, pentru că atât pare celor ce îl privesc! E firesc ca volumul obiectelor care sunt la foarte mari depărtări de vederea noastră să se micşoreze”²⁹. Şi compară: privit din vârful unui munte, plugarul pare „ca o furnică”; corabia mare pare „mai mică decât o porumbiţă”. Concluzia: „Deci, aşa cum ne spune Scriptura, luminătorul acesta este mare, de nenumărate ori mai mare decât cum se vede”³⁰. Sfântul Vasile foloseşte aici Scriptura („luminători mari” — Facerea 1, 16) împreună cu raţionamentul fizic pentru a corecta percepţia naivă. Soarele real este de „nenumărate ori” mai mare decât discul care îl vedem.

Noaptea ca umbră a pământului. Şi încă o observaţie de fizică teologică: „Noaptea nu-i altceva, potrivit naturii ei, decât umbra pământului. Că după cum în timpul zilei umbra se face în spatele unui corp, care stă în faţa luminii, tot aşa şi noaptea vine când văzduhul, care înconjură pământul, este umbrit”³¹. Observaţia este oferită nu ca demonstraţie cosmologică, ci ca explicaţie firească a ritmului zi-noapte în registrul Scripturii: Dumnezeu a despărţit lumina de întuneric, iar întunericul nopţii este, prin natura sa, lipsa luminii de partea opusă razelor soarelui.

Concluzia excursului

Cosmologia vasiliană este, prin urmare:

Geocentrică: pământul în centrul universului, static, susţinut „prin puterea Creatorului” — aşezare care, pentru Sfântul Vasile, nu este accident, ci rânduială cu sens teologic, fiindcă acolo unde stă pământul stă şi omul, iar acolo se va petrece Întruparea;
Nehotărâtă asupra formei pământului: Sfântul Vasile listează ipotezele filozofilor (sferă, cilindru, disc, lopată) şi refuză să se angajeze, întemeiindu-se pe tăcerea lui Moise;
Geocentrică în mişcarea aştrilor: soarele şi luna se mişcă, pământul nu;
Anti-autonomă: niciun astru nu lucrează prin sine — toţi sunt puşi în mişcare de Pronia divină;
Liberă în detalii, fermă în temeiuri: chestiunile fizice de amănunt rămân deschise observaţiei şi cercetării, dar adevărurile cosmologice de fond — creaţia ex nihilo, susţinerea lumii prin Cuvântul lui Dumnezeu, locul rânduit al pământului şi al omului în cosmos — ţin de mărturisirea credinţei.

Sfântul Vasile aşază cosmologia în slujba teologiei. El nu prezintă centralitatea pământului doar ca pe o opinie a fizicienilor pe care o tolerează: o primeşte ca pe o aşezare rânduită de Creator. Locul pământului în centrul universului este, după însăşi expresia lui, „locul lui firesc şi necesar” — locul potrivit firii lui. Şi această aşezare are sens teologic: cosmosul are un centru, iar acel centru este locul omului, locul Întrupării, locul mântuirii. Cerurile înconjoară pământul, nu invers — orientarea aceasta nu este indiferentă: ea spune că lumea văzută este construită ca o casă, iar nu ca un haos întins la întâmplare. Faptul cosmologic important nu este nici doar unde este pământul, nici doar cine îl ţine, ci ambele împreună: pământul stă acolo unde stă pentru că Cel ce îl ţine este Dumnezeul Cel în Treime, Care a aşezat creaţia ca pe un templu în jurul omului — făptura chemată să-I aducă mulţumire pentru toate.

Această aşezare cosmologică şi teologică deopotrivă explică şi atitudinea Sfântului Vasile față de fizica vremii: el o foloseşte ca pe un material observabil — pe care îl examinează atent, dar nu îl absolutizează — şi îl primeşte atunci când el slujeşte la lăudarea Creatorului, fără să facă din opiniile fizicienilor literă de credinţă şi fără să se piardă în controversele lor între şcoli. Pentru Sfântul Vasile, întrebarea cosmologică şi întrebarea teologică sunt aşezate împreună: lumea este făptură, ţinută în existenţă prin voia şi puterea Creatorului, iar locul fiecărui lucru în ea — pământ, ape, aştri, vieţuitoare, om — este rânduit pentru ca, privind în jur, omul să Îi aducă mulţumire.

Omilia a II-a — „Pământul era nevăzut şi netocmit”

A doua omilie atacă o problemă tehnică, dar de o gravitate dogmatică majoră: ce înseamnă că „pământul era nevăzut şi netocmit” (Facerea 1, 2)?

Filozofii — în special platonicienii şi aristotelicienii — au înţeles aceste cuvinte ca indicând o materie informă, anterioară lucrării lui Dumnezeu. Sfântul Vasile redă cu fidelitate poziţia adversă: „Această materie, spun ei, prin natura ei, era «nevăzută şi netocmită»; era prin ea însăşi fără însuşiri şi lipsită de chip şi formă; această materie a fost luată de Ziditor”³² şi modelată după înţelepciunea Lui.

Sfântul Vasile demontează argumentul nu prin asalt direct, ci prin reducere la absurd. „Dacă materia este nefăcută, urmează mai întâi că este de aceeaşi cinste cu Dumnezeu şi trebuie să fie învrednicită de aceeaşi preţuire. Dar poate fi, oare, o mai mare lipsă de credinţă ca aceea de a da materiei celei fără de însuşiri, fără de chip, urâtă în cel mai înalt grad (…) — de a da, deci, materiei aceeaşi cinstire ca şi înţeleptului, puternicului şi prea-frumosului Făcător al tuturor?”³³.

Argumentul este formidabil. A face materia necreată înseamnă a o îndumnezei. Iar Dumnezeu nu poate avea un „partener” în fiinţă — Dumnezeu este Cauza absolută, fără de care nimic nu fiinţează. Creaţia este ex nihilo, din nimic — şi tocmai aceasta este învăţătura pe care versetul „pământul era nevăzut şi netocmit” o presupune, nu o contrazice.

De ce „nevăzut”?

Sfântul Vasile oferă două sensuri legitime: „Cuvântul «nevăzut» arată pe de o parte ceea ce nu se vede cu ochii trupului; de pildă: mintea noastră; pe de altă parte arată ceea ce este văzut, datorită naturii lui, dar nu este văzut din pricina vreunui corp care îl acoperă”³⁴. În cazul Genezei, e vorba de al doilea sens: „s-a spus despre pământ că era «nevăzut» pentru că era acoperit cu apă. Mai mult, pentru că nu fusese făcută încă lumina, nu este de mirare ca pământul să se găsească în întuneric; că văzduhul, care era deasupra lui”³⁵, era întunecat.

Observăm metoda exegetică a Sfântului Vasile: când Scriptura admite mai multe sensuri literale plauzibile, el le enumeră, fără a forţa o singură interpretare. Aceasta nu este eclectism, ci recunoaşterea faptului că textul scripturistic poate avea, simultan, mai multe straturi de adevăr.

Duhul Sfânt „purta de grijă” apelor

Versetul „Duhul lui Dumnezeu Se purta pe deasupra apelor” (Facerea 1, 2) primeşte la Sfântul Vasile o lectură categorică. Sfântul Vasile expune mai întâi o interpretare alternativă (de altfel atribuită lui Origen), pe care apoi o respinge: „Moisi vorbeşte aici de duhul acesta de pe pământ, adică de mişcarea aerului”³⁶ — interpretare săracă, pentru că reduce expresia la o simplă enumerare a elementelor lumii.

Sfântul Vasile alege sensul tradiţional, dat de Părinţii care l-au precedat: este vorba despre Duhul Sfânt. Verbul „se purta” (ἐπεφέρετο), spune el urmând o tradiţie pe care o cunoaştem de la Diodor din Tars, are sensul „a da viaţă”, „a încălzi spre rodire”, precum pasărea care cloceşte oul. Duhul Sfânt nu plutea indiferent peste ape — El le pregătea pentru viaţa care urma să iasă din ele.

Aceasta este una dintre cele mai vechi mărturii patristice despre lucrarea Duhului Sfânt la creaţie, mărturie pe care Sfântul Vasile o va dezvolta pe larg în tratatul Despre Duhul Sfânt. Întreaga Sfântă Treime este angajată în actul creaţiei: Tatăl Care porunceşte, Cuvântul Care făptuieşte, Duhul Care desăvârşeşte.

Răul nu este de la Dumnezeu

În finalul Omiliei a II-a, Sfântul Vasile se apleacă asupra unei probleme care îl preocupa profund: dacă întunericul este creat — şi versetul spune că „întuneric era deasupra adâncului” — atunci este şi răul creat de Dumnezeu? Răspunsul este categoric: „Nu este, deci, un gând binecredincios să spui că răul este făcut de Dumnezeu, pentru că nimic din cele contrarii nu vine de la contrarul său; nici viaţa nu naşte moarte, nici întunericul nu este început al luminii, nici boala nu aduce sănătate”³⁷.

Răul nu are existenţă proprie. El este absenţă, privare, deturnare a binelui de la scopul lui — niciodată o substanţă creată. Această învăţătură, pe care o vom regăsi la Sfântul Dionisie Areopagitul şi la Sfântul Maxim Mărturisitorul, primeşte aici una dintre primele formulări patristice clare.

Lumina, întâia zi

„Şi a zis Dumnezeu: «Să fie lumină!». Şi a fost lumină” — sfârşitul Omiliei a II-a. Sfântul Vasile remarcă faptul că primul cuvânt al lui Dumnezeu a creat lumina. Nu soarele, care va veni abia în ziua a patra. O lumină anterioară aştrilor, o lumină pe care văzduhul „neluminat” o aştepta pentru a se face transparent. Această lumină separă ziua de noapte, instituie ritmul fundamental al timpului creat, şi prefigurează lumina necreată — pentru că, după cum va arăta Sfântul Vasile, Dumnezeu este Lumină.

Omilia a III-a — Despre tărie

Ziua a doua a creaţiei se concentrează asupra unui singur verset: „Să fie o tărie prin mijlocul apelor şi să despartă ape de ape” (Facerea 1, 6). Sfântul Vasile începe cu o observaţie de metodă: „Ieri am auzit cuvintele lui Dumnezeu: «Să se facă lumină», iar astăzi: «Să se facă tărie». Dar se pare că au ceva mai mult cuvintele de acum”³⁸ — căci versetul adaugă explicaţia: „ca să despartă ape de ape”.

Cum vorbeşte Dumnezeu?

Sfântul Vasile pune o întrebare aparent naivă, dar de o profunzime considerabilă: „Dar, mai întâi, să ne întoarcem puţin în urmă şi să cercetăm în ce chip vorbeşte Dumnezeu. Oare aşa cum vorbim noi? Se face mai întâi în mintea lui Dumnezeu o întipăritură care vine de la lucrurile din afară, apoi, după ce şi le-a închipuit, alege”³⁹ cuvintele potrivite pentru a le exprima prin organele vocale?

Răspunsul, evident, este negativ. Antropomorfismul Scripturii are rost pedagogic: ne face să înţelegem ceea ce, altfel, ar rămâne inaccesibil. Cuvântul lui Dumnezeu nu este sunet, ci act creator — este Însuşi Fiul lui Dumnezeu, prin Care toate s-au făcut.

Tăria şi cosmologia antică

Sfântul Vasile cunoaşte teoriile cosmologice ale antichităţii — sferele cristaline ale lui Aristotel, eterul celest al stoicilor, cele patru elemente. El nu le respinge automat, dar le subordonează textului scripturistic. „Tăria” (στερέωμα) nu este, pentru el, nici sferă cristalină, nici peliculă materială, ci o realitate creată de Dumnezeu pentru a separa apele de deasupra de apele de dedesubt — separare reală, fizică, dar a cărei natură ultimă rămâne acoperită de mister.

Important este că Sfântul Vasile refuză să oblige Scriptura să spună ceea ce spune fizica vremii. El menţine textul biblic în litera lui şi se foloseşte de filozofia naturală doar acolo unde ea ajută înţelegerea, niciodată unde ar trebui s-o forţeze.

Aprecierea divină: „a văzut Dumnezeu că este bine”

Formula recurentă a Genezei — „a văzut Dumnezeu că este bine” — primeşte la Sfântul Vasile o interpretare elegantă. Nu este vorba că „lucrurile au încântat ochii lui Dumnezeu, nici că Dumnezeu priveşte frumuseţile făpturilor cum le privim noi; ci frumosul, în înţelesul dat aici de Scriptură, este ceea ce-i făcut în chip”⁴⁰ desăvârşit, ceea ce serveşte scopului pentru care a fost făcut.

Dumnezeu nu „descoperă” că lucrul Său este bun. El îl ştie de la început. Aprecierea Sa este afirmarea coincidenţei dintre intenţia creatoare şi rezultatul ei — şi această coincidenţă deplină este însăşi definiţia frumuseţii lumii.

Scopul: contemplarea Creatorului

Sfârşitul omiliei aşază din nou centrul de greutate la locul lui. Lumea este o pedagogie. „Din frumuseţea celor văzute să înţelegem pe Cel Care-i mai presus de frumuseţe, iar din măreţia celor care cad sub simţurile noastre şi din corpurile acestea mărginite din lume să ne ducem cu mintea”⁴¹ la Cel nemărginit. Frumuseţea ei nu este scopul în sine — este chemarea către Cel Care a făcut-o. Iar omul, ca singura făptură capabilă de această urcare, este interpelat să o întreprindă.

Omilia a IV-a — Despre adunarea apelor

Ziua a treia începe. „Să se adune apele cele de sub cer într-o adunare şi să se arate uscatul!” (Facerea 1, 9). Sfântul Vasile observă că apele, deşi prin natura lor curg spre locurile joase, nu se adunaseră înainte de această poruncă. Era nevoie de un act divin pentru ca o proprietate naturală să devină funcţională.

„La toate aceste întrebări este un singur răspuns: Datorită acelui dintâi glas! Porunca aceea face ca apa să alerge”⁴². Legile naturii nu sunt autonome — ele sunt expresia voinţei creatoare a lui Dumnezeu, care a aşezat firea fiecărui lucru spre slujirea ordinii cosmice. Apa „aleargă” nu pentru că este în natura ei să facă aşa în abstract, ci pentru că Dumnezeu a dat firii apei această chemare. Atunci când vorbeşti de ape, spune Sfântul Vasile, „adu-ţi aminte de acel prim glas”.

Omilia conţine numeroase observaţii geografice — denumirile mărilor, descrieri ale provinciilor, comentarii despre rezervele de apă dulce şi sărată. Sfântul Vasile, care călătorise mult — în Egipt, Palestina, Siria, Mesopotamia — vorbeşte din experienţă directă. Dar toate aceste detalii servesc un singur scop: să arate că „Domnul, Marele Făcător de minuni şi Meşter”⁴³ a aşezat fiecare element exact unde trebuia, în slujba unui plan unic.

Pământul, „mama firească” a vieţii

Partea cea mai importantă a Omiliei a IV-a vine la final, când Sfântul Vasile prefigurează ziua a treia în plenitudinea ei. Pământul este pregătit. Apele s-au retras. Uscatul aşteaptă să primească porunca de a rodi. Şi aici Sfântul Vasile pregăteşte o învăţătură pe care o va dezvolta în Omilia a V-a: pământul nu este o suprafață inertă, ci o realitate pregătită de Dumnezeu să poarte viaţa, să o nască.

Omilia a V-a — Despre odrăslirea pământului

Aceasta este una dintre cele mai frumoase omilii din întregul ciclu. „Şi a zis Dumnezeu: «Să răsară pământul iarbă verde, care să semene sămânţă după fel şi pom roditor, care să facă rod după fel, a cărui sămânţă a lui să fie în el»”⁴⁴.

Cuvântul divin lucrează prin firea zidită

„Un singur fir de iarbă, o singură plantă sunt de ajuns să-ţi facă mintea să contemple măiestria cu care s-au făcut toate!”⁴⁵. Sfântul Vasile rămâne uimit în faţa unei singure flori. Nu pentru că ar fi sentimental, ci pentru că vede în firul de iarbă întreaga raţionalitate a creaţiei: rădăcina, tulpina, frunza, floarea, sămânţa, ciclul reproducerii — toate înlănţuite, toate funcţionale, toate frumoase.

Şi mai mult: porunca lui Dumnezeu „să răsară pământul iarbă verde” a aşezat în firea pământului o capacitate care nu se epuizează. Pământul continuă să rodească. Este aici o învăţătură subtilă, dar importantă: nu soarele este izvorul vieţii vegetale, fiindcă Dumnezeu a dat pământului această podoabă înaintea facerii soarelui. Pentru antici — şi pentru o anumită filozofie naturală — soarele era principiul vital al lumii. Sfântul Vasile dărâmă această pretenţie cu un singur argument scripturistic: Scriptura aşază plantele înaintea soarelui.

Aceasta nu este o naivitate cosmologică. Sfântul Vasile ştie foarte bine că plantele depind de lumina solară. Dar afirmă, dogmatic, că soarele este unealtă, nu cauză. Sursa ultimă a tot ce trăieşte este porunca divină din ziua a treia, care continuă să lucreze până astăzi.

Trandafirul fără spini

Una dintre cele mai delicate observaţii ale Sfântului Vasile vine aici. Discutând despre starea de dinainte de cădere, el spune: „Numai că atunci trandafirul era fără spini; mai târziu a fost adăugat spinul frumuseţii florii, ca să avem durerea aproape de veselia desfătării, spre a ne aduce aminte de păcat, din pricina căruia pământul a fost osândit să răsară spini”⁴⁶.

Spinii nu fac parte din creaţia primordială — ei sunt urmarea căderii. Nu o invenţie nouă a lui Dumnezeu, ci o lucrare a libertăţii umane care a deturnat firea. Frumuseţea trandafirului rămâne; dar acum vine însoţită de durere. Această împletire — bucurie aproape de suferinţă — este pedagogie post-lapsară. Lumea, după cădere, ne învaţă prin rănire.

Bătrâneţea şi tinereţea copacilor

O observaţie naturalistă încântătoare: „Şi lucru minunat este că vei găsi în copaci semne asemănătoare tinereţii şi bătrâneţii omului. La copacii tineri şi cu bogat frunziş, coaja le e întinsă, dar la cei bătrâni se zbârceşte oarecum”⁴⁷. Sfântul Vasile, care iubea natura concretă, vede în arborele bătrân — cu trunchiul scorburos, cu coroana rărită — o icoană a omului bătrân; iar în copacul tânăr — drept, viguros — o icoană a tinereţii. Nu un simplu joc poetic: o pedagogie cosmică. Natura ne învaţă despre noi înşine, dacă o privim cum trebuie.

Omilia a VI-a — Despre facerea luminătorilor

Ziua a patra: soarele, luna, stelele. „Să fie luminători pe tăria cerului, ca să lumineze pe pământ, să despartă ziua de noapte” (Facerea 1, 14).

Aştrii: vehicule, nu surse

Sfântul Vasile face aici o distincţie de o importanţă cosmologică imensă. „Atunci, la început, s-a adus la existenţă natura luminii; acum, corpul acesta ceresc a fost făcut ca să fie vehicul al acelei lumini prim-născute. După cum altceva este focul şi altceva lampa”⁴⁸ — focul aşezat în lampa care îl poartă —, tot aşa lumina creată în ziua întâi nu coincide cu soarele, ci este purtată de el începând din ziua a patra.

Această distincţie este una dintre cele mai elegante soluţii patristice la o problemă pe care textul Genezei o pune ascuţit: cum poate fi lumină înainte de a fi aştri? Răspuns: lumina este o realitate, iar aştrii sunt mijloace organice prin care această realitate ajunge la noi. Lumina rămâne o creaţie a lui Dumnezeu; aştrii sunt instrumentariul prin care ea slujeşte timpului şi vieţii.

Cer înstelat, nu zodii

Sfântul Vasile contemplă cerul cu o emoţie pură: „Dacă vreodată într-o noapte senină, privind frumuseţea cea nespusă a stelelor, ţi-ai făcut o idee despre Arhitectul universului şi te-ai întrebat cine a brodat cerul cu aceste flori”⁴⁹, te-ai apropiat de începutul cunoaşterii lui Dumnezeu. Nu privirea astrologică, ci privirea contemplativă. Cosmosul nu este o carte pe care s-o citeşti pentru a-ţi afla soarta; este o oglindă în care se vede gloria Creatorului.

Şi tocmai pentru că aşa stau lucrurile, Sfântul Vasile combate cu fineţe astrologia. Pentru lumea antică — chiar şi pentru intelectuali — soarta omului depindea de poziţia aştrilor la naştere. Sfântul Vasile arată că o asemenea învăţătură este în acelaşi timp absurdă fizic şi distrugătoare moral. Cum pot atâţia oameni născuţi simultan, în aceeaşi configuraţie astrală, să aibă vieţi atât de diferite? Şi mai grav: dacă viaţa este predestinată de aştri, nu mai există responsabilitate, nu mai există virtute, nu mai există păcat. Toată viaţa morală se prăbuşeşte.

Sfântul Vasile vede în astrologie nu o ştiinţă, ci o capitulare. Şi nu se sfieşte să dea o lovitură fără menajamente: „Basme vrednice de râs au fost răspândite de babele cărora le place băutura şi care pălăvrăgesc pretutindenea”⁵⁰ — formularea este aspră pentru că pericolul era foarte real în Cezareea secolului al IV-lea.

Lumina şi focul Judecăţii

O notă remarcabilă: discutând natura focului, Sfântul Vasile sugerează ceva profund despre eshatologie. „Un cuvânt ne învaţă în taină că atunci când vom da răspuns de faptele săvârşite în viaţă, natura focului se va împărţi, pe de o parte în lumină, spre desfătarea celor drepţi, iar pe de altă parte în durere arzătoare, rânduită celor osândiţi”⁵¹.

Aceeaşi realitate — focul dumnezeiesc, slava lui Dumnezeu — va fi simultan lumină pentru cei drepţi şi durere pentru cei nepocăiţi. Nu există două „focuri” diferite. Există unul singur — al prezenţei lui Dumnezeu — care lucrează diferit în funcţie de starea celui pe care îl întâmpină. Această învăţătură, dezvoltată ulterior de Sfântul Maxim Mărturisitorul, de Sfântul Simeon Noul Teolog şi mai ales de Sfântul Grigorie Palama în controversa cu Varlaam, are aici una dintre cele mai vechi formulări ale ei.

„Doi luminători mari”

„Şi a făcut Dumnezeu doi luminători mari” (Facerea 1, 16). Sfântul Vasile observă cu fineţe semantică: „Cuvântul «mare» are când o însemnare absolută — ca atunci când spunem: mare este cerul, mare este pământul, mare este marea — când o însemnare relativă”⁵². Soarele şi luna sunt „mari” în sens relativ — în comparaţie cu celelalte corpuri cereşti vizibile pentru noi, şi în sensul că lumina lor cuprinde pământul întreg. Dar în comparaţie cu maiestatea lui Dumnezeu, ele sunt, după cum avertizează Sfântul Vasile, asemenea unor furnici.

Omilia a VII-a — Despre târâtoarele apelor

Ziua a cincea aduce întâile vieţuitoare: peştii şi târâtoarele apelor. „Să mişune apele de vieţuitoare, fiinţe cu viaţă în ele, şi păsări să zboare pe pământ, sub tăria cerului!” (Facerea 1, 20).

Viaţa, deodată cu porunca

Sfântul Vasile pune accent pe faptul că viaţa apare deodată cu cuvântul lui Dumnezeu. Nu treptat, nu prin evoluţie spontană, nu printr-o transformare a materiei moarte în vie — ci dintr-o dată, prin poruncă. Apele care până ieri erau goale, astăzi mişună de fiinţe.

Sfântul Vasile descrie pe larg felurile peştilor, modul lor de înmulţire, instinctele lor — tot ce ştia zoologia antică, plus propria observaţie naturalistă. Dar fiecare descriere se încheie cu o lecţie morală. Peştii care îşi păzesc puii ne învaţă despre grija părintească. Peştii care migrează în acord cu anotimpurile ne învaţă despre rânduiala lui Dumnezeu. Cetaceii uriaşi, leviatanii, ne învaţă despre măreţia Creatorului care a făcut toate cu măsură şi cu socoteală.

Pronia până la cea mai măruntă vieţuitoare

Una dintre temele majore ale Omiliei a VII-a este pronia divină. Sfântul Vasile atacă, fără a-i numi direct, două categorii de adversari: pe de o parte, epicurienii şi adepţii oricărei forme de „deism” antic, pentru care zeii nu se mai preocupă de lume după ce o au pus în mişcare; pe de altă parte, fataliştii şi astrologii, pentru care lumea este guvernată de necesitate impersonală, nu de o voinţă personală binevoitoare. Faţă de unii şi de ceilalţi, Sfântul Vasile afirmă că Dumnezeu nu a părăsit lumea după ce a făcut-o, ci o păstrează şi cârmuieşte. Şi această cârmuire se extinde la cele mai mărunte fiinţe.

Pronia divină nu este pentru Sfântul Vasile o doctrină abstractă, ci o realitate observabilă în înţelepciunea cu care este alcătuit fiecare animal. Aripioarele peştilor sunt aşezate exact unde trebuie. Solzii sunt orânduiţi astfel încât să dea elasticitate corpului. Branhiile sunt construite pentru schimbul de aer în apă. Această economie a vieţii nu este accidentală. Este expresia unei minţi creatoare care a gândit fiecare detaliu.

Cuvântul pastoral despre sărăcie

În chiar mijlocul omiliei, Sfântul Vasile inserează una dintre acele observaţii pastorale neaşteptate. Vorbind despre invidie şi despre cei care pândesc vremurile de restrişte asupra aproapelui pentru a se bucura de nenorocirea lui, el îl îndeamnă pe ascultător: „Nu imita pe aceşti oameni sortiţi osândei! Mulţumeşte-te cu cele ce ai! Pentru cel înţelept este mai bine să fie sărac, să-i fie de ajuns cele ce are decât să trăiască în îmbuibare şi desfăt”⁵³.

Părintele Cezareii nu uită niciodată că vorbeşte în faţa unei comunităţi reale, cu nevoi reale. Şi că predica despre creaţie nu este o evadare estetică, ci o reaşezare a omului — inclusiv a omului flămând — în ordinea adevărată a lucrurilor.

Omilia se încheie cu o notă personală tulburătoare: „Slăbiciunea trupului meu, însă, şi ceasul târziu al serii mă silesc să-mi opresc aici cuvântul. Deşi aveam încă multe de adăugat celor care mă ascultă cu drag”⁵⁴. Sfântul Vasile, deja afectat de boala care îl va răpune la 49 de ani, predica vorbind împotriva propriei istoviri.

Omilia a VIII-a — Despre cele zburătoare şi despre cele din apă

Continuă ziua a cincea, completând tabloul cu păsările. Comentariul Omiliei începe cu textul: „Despre cele zburătoare şi despre cele din apă”⁵⁵.

Sufletul animalului

Sfântul Vasile face o distincţie antropologică crucială. Comentând expresia „să scoată pământul suflet viu”, o anticipează încă din această omilie: „Pentru ce scoate pământul suflet viu? — Ca să cunoşti deosebirea dintre sufletul animalului şi sufletul omului. Puţin mai târziu vei cunoaşte cum a fost făcut şi sufletul omului. Acum ascultă despre sufletul animalelor!”⁵⁶. Animalele au suflet — au viaţă, au mişcare, au simţire — dar acest suflet nu este nemuritor. Este legat de corp, ia naştere odată cu el, dispare odată cu el.

Distincţia aceasta pregăteşte teologia antropologică pe care Sfântul Vasile o va dezvolta la facerea omului. Omul are suflet de altă natură — un suflet care nu se naşte din materie şi nu piere odată cu trupul. Sufletul omului este suflarea lui Dumnezeu, dată direct, nu mediat prin firea pământului.

Distincţia este însă mai nuanţată decât ar părea la prima vedere. Sfântul Vasile nu spune că animalele sunt simple maşini, lipsite de orice fel de viaţă psihică (cum vor susţine, peste un mileniu, cartezienii). Animalele simt, se bucură, suferă, îşi cresc puii, îşi apără teritoriul, manifestă chiar forme rudimentare de inteligenţă. Tot ce neagă Sfântul Vasile este nemurirea acestei vieţi psihice. Animalul moare în întregime atunci când moare biologic.

Sfântul Vasile evită aici atât materialismul stoic (care făcea sufletul un fel de „pneuma” fizică) cât şi platonismul radical (care făcea sufletul preexistent şi independent de trup). Sufletul animal este real, dar muritor; sufletul uman este real şi nemuritor — pentru că vine de la Dumnezeu, nu de la pământ. Această poziţie va fi codificată mai târziu de Sfântul Ioan Damaschin în Dogmatica sa şi va rămâne învăţătura comună a Tradiţiei răsăritene.

Pildele înaripate

Sfântul Vasile devine de o tandreţe surprinzătoare descriind păsările. „Mândru este cocoşul, iubitor de frumuseţe păunul, desfrânaţi sunt porumbeii şi găinile”⁵⁷. Apoi turtureaua, despre care „se spune că turturica, dacă se desparte vreodată de soţul ei, nu mai vrea să trăiască cu altul, ci rămâne singură, că în amintirea soţului de altădată refuză orice altă însoţire”⁵⁸ — exemplu pentru văduvele creştine, care nu se grăbesc la a doua nuntă. Lebăda care îşi vâră gâtul în adâncul apei pentru a-şi scoate hrana, despre care „vei descoperi şi atunci înţelepciunea Ziditorului, că de aceea i-a făcut lebedei gâtul mai lung decât picioarele”⁵⁹. Fiecare pasăre are firea ei dată de Dumnezeu, şi fiecare dintre aceste firi conţine o învăţătură.

Important este principiul de fond, formulat la finalul Omiliei a VIII-a: „Dumnezeul nostru n-a creat nimic de prisos şi nici n-a lăsat vreo lipsă din cele de neapărată trebuinţă”⁶⁰. Aceasta este axioma vasiliană a teleologiei creaţiei. Tot ce există are rost. Nimic nu este accidental. Nimic nu este lipsit. Lumea este perfect calibrată — nu pentru o eficienţă utilitară, ci pentru o slujire care urcă, treaptă cu treaptă, până la închinarea omului adusă Creatorului.

Omilia a IX-a — Despre cele de pe uscat

Ziua a şasea începe — animalele terestre. „Şi a zis Dumnezeu: «Să scoată pământul suflet viu după fel, cu patru picioare, târâtoare şi fiare după fel»”⁶¹.

Demnitatea omului — promisiune păstrată pentru altă dată

Sfântul Vasile face o promisiune care nu va fi împlinită în acest ciclu de omilii (cele păstrate): să vorbească despre crearea omului. Dar mai înainte de aceasta, el aşază omul deja în viziunea creaţiei. Întreaga ordine a animalelor — peştii în apă, păsările în aer, animalele pe pământ — pregăteşte cadrul în care omul, ca singur stăpân, va fi aşezat.

Această aşezare are o logică precisă. Omul vine ultimul, nu pentru că ar fi cel mai puţin important, ci pentru că este cel mai important. La fel cum stăpânul casei intră ultimul, după ce casa este pregătită, masa pusă, slujitorii adunaţi — tot aşa Dumnezeu pregăteşte mai întâi toată creaţia ca pe o casă mare, abia apoi îl aduce pe om. Această sintaxă a creaţiei mărturiseşte despre demnitatea finală a omului fără a fi nevoie de un cuvânt explicit. Iar Sfântul Vasile, ca un bun pedagog, o lasă să fie observată mai degrabă decât să fie spusă.

„Animalele cele de pe pământ privesc spre pământ; dar omul, sadul cel ceresc, se deosebeşte de animale atât prin forma alcătuirii lui trupeşti, cât şi prin vrednicia sufletului său”⁶². Antropologia vasiliană se anunţă aici: omul este fitón ouránion, sad ceresc — răsărit din pământ ca trup, dar venit din cer ca suflet. Expresia este memorabilă: nu o metaforă filozofică, ci o descriere ontologică a făpturii care, deşi cu rădăcinile în pământ, are coroana orientată către cer.

Cum este forma omului?

Sfântul Vasile contrapune verticalitatea omului orizontalităţii animalelor: „Cum este forma animalelor cu patru picioare? Capul le este plecat spre pământ, privesc spre pântece şi urmăresc să-i facă pântecelui cu orice chip plăcere. Capul tău, însă, este ridicat spre cer; ochii tăi privesc cele de sus. Că dacă vreodată te faci de râs prin patimile trupului, slujind trupului şi celor de sub pântece, te-ai alăturat dobitoacelor celor fără de minte şi te-ai asemuit lor”⁶³.

Trupul omului mărturiseşte vocaţia lui. Verticalitatea fizică este simbolul verticalităţii spirituale. Iar omul care îşi închină viaţa pântecelui îşi neagă propriul trup — îl face să mintă față de structura lui creată.

Patria ta este Ierusalimul cel de sus

Sfârşitul omiliei aşază tot ce s-a spus despre creaţie într-o tensiune eshatologică: „Altă grijă îţi este cu cuviinţă ţie! Să cauţi cele de sus, unde este Hristos! Să-ţi fie mintea mai presus de cele pământeşti! Să-ţi rânduieşti viaţa după forma pe care ţi-a dat-o Dumnezeu! În ceruri să-ţi fie vieţuirea! Patria ta cea adevărată este Ierusalimul cel de sus. Cetăţenii şi compatrioţii tăi sunt cei întâi-născuţi înscrişi în ceruri”⁶⁴.

Creaţia nu este patria omului. Este şcoala lui. Patria este în Hristos, „unde este Hristos”. Toate cele şase zile pregătesc ziua a şaptea — odihna în Dumnezeu — care este, ea însăşi, prefigurare a celei de a opta, ziua veacului ce va să vină.

Cele patru axe ale învăţăturii vasiliene despre creaţie

Recapitulând cele nouă omilii, învăţătura Sfântului Vasile despre creaţie se structurează pe patru axe principale.

1. Creaţia ex nihilo, în timp, prin Cuvânt

Lumea nu este coeternă cu Dumnezeu. Nu există o materie veşnică pe care Dumnezeu doar a modelat-o (împotriva Platon, Plotin, Aristotel). Lumea a fost adusă de la nefiinţă la fiinţă prin porunca lui Dumnezeu — şi a fost adusă în timp, având deci un început şi, în mod necesar, un sfârşit. Timpul însuşi este creat odată cu lumea; nu este un container preexistent, ci o dimensiune a fiinţei create. „Moisi a spus: «Întru început a făcut», ca să cunoaştem că lumea a luat fiinţă fără scurgere de timp, odată cu voinţa lui Dumnezeu”⁶⁵.

2. Treimea la creaţie

Întreaga Sfântă Treime este angajată în actul creator. Tatăl porunceşte. Cuvântul/Fiul lucrează. Duhul desăvârşeşte, „purtând de grijă” apelor, dându-le viaţă. Această învăţătură, dezvoltată ulterior în tratatul Despre Duhul Sfânt, are deja, în Hexaimeron, formularea ei dogmatică. Lumea este, după expresia patristică, „plină de Treime”.

3. Lumea ca operă de artă teologică

Cosmosul nu este utilitar. El este frumos, raţional, ordonat — şi este aşa pentru ca omul, contemplându-l, să urce spre Creator. „Din frumuseţea celor văzute să înţelegem pe Cel Care-i mai presus de frumuseţe, iar din măreţia celor care cad sub simţurile noastre şi din corpurile acestea mărginite din lume să ne ducem cu mintea”⁶⁶ la Cel nemărginit. Lumea este pedagogie — o pedagogie care nu îl substituie pe Dumnezeu, ci îl indică pe Dumnezeu.

4. Omul ca verticalitate cosmică

În ordinea creaţiei, omul are un loc unic. El este singurul care priveşte în sus. Singurul care contemplă. Singurul care poate aduce mulţumire. Iar prin căderea sa, întreaga creaţie a fost atinsă — trandafirul a primit spinii, pământul a primit blestemul. Răscumpărarea omului este, deci, şi răscumpărarea cosmosului întreg. Sfântul Vasile nu spune încă explicit ceea ce va dezvolta Sfântul Maxim, dar pune temeliile: omul nu este o piesă într-un mecanism cosmic; este preotul cosmosului, chemat să aducă toată lumea ca jertfă lui Dumnezeu.

Receptarea: continuarea operei prin Sfântul Grigorie al Nyssei şi Sfântul Ambrozie

Hexaimeronul Sfântului Vasile nu a rămas izolat. A devenit, pentru întreaga Tradiţie patristică ulterioară, modelul exegezei la primul capitol al Facerii.

Sfântul Grigorie al Nyssei

Cel mai apropiat continuator a fost propriul frate al Sfântului Vasile, Sfântul Grigorie al Nyssei. La scurt timp după moartea Sfântului Vasile (1 ianuarie 379), Sfântul Grigorie a scris două lucrări complementare: Despre facerea omului (Περὶ κατασκευῆς ἀνθρώπου) şi Apologie la Hexaemeron (adresat fratelui său mai mic, Petru al Sevastiei).

Motivul declarat: Sfântul Vasile, în Omilia a IX-a, promisese o omilie despre crearea omului, dar nu a fost păstrată în corpusul Hexaimeronului propriu-zis. Sfântul Grigorie al Nyssei a vrut să umple acest gol, păstrând fidelitate față de cadrul stabilit de fratele său.

Despre facerea omului dezvoltă antropologia care în Hexaimeron rămăsese în germene. Verticalitatea omului, libertatea sa, raţiunea, chipul şi asemănarea lui Dumnezeu — toate primesc o tratare mai amplă. Mai ales tema chipului: pentru Sfântul Grigorie al Nyssei, omul este după chipul lui Dumnezeu nu printr-o trăsătură anume, ci prin întreaga sa structură ontologică — minte, libertate, capacitate de iubire, vocaţie de a creşte fără sfârşit în cunoaşterea de Dumnezeu (epektasis).

Trebuie notat că, în istoria editorială, lucrările Despre facerea omului atribuite Sfântului Vasile au fost multă vreme confundate cu lucrarea Sfântului Grigorie al Nyssei. Studiile patristice moderne (Smets şi van Esbroeck) au stabilit însă că este vorba despre două autorate distincte — şi că lucrarea atribuită Sfântului Vasile (uneori dublată cu titlul De hominis structura) îi aparţine cel mai probabil chiar lui⁶⁷. Aceasta înseamnă că ciclul de omilii vasiliene la Hexaimeron primeşte împlinirea sa antropologică tot din mâna predicatorului iniţial.

Sfântul Ambrozie al Milanului

În Apus, primirea Hexaimeronului a fost imediată şi entuziastă. Sfântul Ambrozie al Milanului, mare cunoscător de greacă şi cititor pasionat al părinţilor răsăriteni, şi-a scris propriul ciclu de Hexaemeron (sfârşitul anilor 380) urmând îndeaproape — uneori traducând aproape cuvânt cu cuvânt — textul lui Vasile.

Sfântul Ambrozie a transmis, prin propria sa lucrare, învăţătura vasiliană către întreaga lume latină. Influenţa a fost atât de mare încât chiar Fericitul Augustin, când a scris De Genesi ad litteram, s-a aflat în dialog tacit cu Sfântul Vasile prin medierea Sfântului Ambrozie. La aproximativ două decenii după moartea Sfântului Vasile, în jurul anului 400, Eustaţie Africanul a tradus Hexaimeronul direct în latină — astfel încât lumea apuseană să-l poată citi şi în original.

Această transmisie dublă — prin Sfântul Grigorie al Nyssei spre Răsărit, prin Sfântul Ambrozie spre Apus — a făcut din Hexaimeron textul fondator al cosmologiei creştine pentru tot mileniul I. Toţi marii teologi ulteriori care au scris despre creaţie — Sfântul Maxim Mărturisitorul, Sfântul Ioan Damaschin, Sfântul Grigorie Palama, Sfântul Anastasie Sinaitul — îl au în spate, declarat sau nu, pe Sfântul Vasile.

Câteva note de actualitate

Citit astăzi, Hexaimeronul Sfântului Vasile este surprinzător de viu. Detaliile fizice — numirile mărilor, descrierile animalelor, terminologia ştiinţifică a vremii — poartă, fireşte, urma veacului al IV-lea. Dar structura teologică a textului este intactă şi rămâne învăţătura constantă a Bisericii: aceeaşi pentru cititorul de astăzi ca şi pentru auditoriul Cezareei.

Câteva observaţii.

Prima: Sfântul Vasile arată, în mod exemplar, cum se face teologie a creaţiei fără concordism şi fără disjuncţie. El nu încearcă să facă Scriptura să concorde cu fizica vremii (cum vor face mai târziu unii apologeţi). Nici nu retrage Scriptura din contact cu realitatea naturală (cum vor face spiritualiştii radicali). Ţine textul biblic în litera lui şi se foloseşte de cunoaşterea naturală a vremii ca de un ajutor, nu ca de o autoritate. Este o metodă care, mutatis mutandis, ar putea fi exercitată şi astăzi — într-un dialog cu fizica modernă care nu cade nici în creaţionismul fundamentalist, nici în concordismul liberal.

A doua: lupta lui Vasile împotriva ideii de „materie coeternă cu Dumnezeu” rămâne extrem de actuală. Ideea universului ca realitate ultimă — fie formulată în limbaj materialist, fie în variante spiritualiste sau panteiste — reia, în forme moderne, ispita unei realităţi fără început care limitează sau înlocuieşte dependenţa totală a creaţiei față de Dumnezeu. Răspunsul vasilian — creaţie ex nihilo, dependenţă ontologică totală a fiinţei create față de Creator — îşi păstrează tăişul.

A treia: viziunea Sfântului Vasile asupra cosmosului ca pedagogie pentru contemplarea lui Dumnezeu este una pe care omul modern, înstrăinat de natură şi tehnicizat, are nevoie urgentă să o recâştige. Nu pentru a se întoarce într-o naivitate pre-tehnologică, ci pentru a redescoperi atitudinea contemplativă față de lume. „Un singur fir de iarbă, o singură plantă sunt de ajuns să-ţi facă mintea să contemple măiestria cu care s-au făcut toate.” Această frază, scrisă în secolul al IV-lea, este astăzi mai necesară decât oricând.

A patra: împotriva astrologiei şi a tuturor formelor moderne de horoscop, divinaţie şi fatalism, învăţătura vasiliană despre stele ca vehicule ale luminii, nu ca forţe care determină destinul, rămâne neaşteptat de proaspătă. Reapariţia vizibilă a astrologiei în cultura populară contemporană — sub forme aparent uşoare, dar în fond serioase pentru cei care le practică — reia exact problema cu care se confrunta Sfântul Vasile în secolul al IV-lea. Răspunsul lui rămâne valabil: a-ţi încredinţa viaţa stelelor înseamnă a renunţa la libertate, la responsabilitate şi, în cele din urmă, la propria demnitate de făptură raţională chemată să stăpânească creaţia, nu să fie stăpânită de ea.

A cincea: din punct de vedere al raportului omului cu creaţia, Hexaimeronul oferă o teologie care nu reduce lumea nici la resursă (cum face exploatarea industrială), nici la idol (cum face o anumită spiritualitate naturistă contemporană). Lumea este dar şi pedagogie — primită cu mulţumire, folosită cu măsură, contemplată cu uimire. Omul este aşezat să o stăpânească, dar stăpânirea este înţeleasă vasilian: nu ca tiranie, ci ca preoţie. Iar trandafirul cu spini din Omilia a V-a ne aminteşte că am dezordonat lumea prin păcat, iar restaurarea ei trece prin restaurarea omului.

Încheiere

Cele nouă Omilii la Hexaimeron nu sunt doar un comentariu la primul capitol al Genezei. Sunt o cateheză asupra felului în care creştinul ortodox priveşte lumea — cu uimire, cu mulţumire, cu pricepere, cu nădejde. Sunt o şcoală a privirii teologice, dintre cele mai bune pe care le-a dat Biserica.

În ciclul clasic al celor nouă omilii, Sfântul Vasile nu dezvoltă pe larg crearea omului. Această lipsă a fost simţită încă din vechime, motiv pentru care tradiţia a păstrat atât continuarea Sfântului Grigorie al Nyssei, cât şi omiliile Despre originea omului atribuite lui Vasile. Dar întreaga expoziţie despre creaţia non-umană pregătea ziua a şasea — clipa în care Dumnezeu Cel în Treime şi-a întors privirea către pământul împodobit şi a zis: „Să facem om după chipul Nostru, după asemănarea Noastră”. Această ţintă a creaţiei — omul ca preot al cosmosului, chemat la îndumnezeire — rămâne, în Hexaimeron, ca o nostalgie pe care textul o conţine fără a o desfăşura. Şi ne lasă pe noi, cititorii, să o desfăşurăm în propria noastră viaţă.

Pentru că, în cele din urmă, scopul Hexaimeronului — ca al întregii teologii a Sfântului Vasile — este simplu de formulat: ca omul să nu înceteze nicicând a admira şi a slăvi pe Creator prin toată creaţia.

Note

Sfântul Grigorie de Nazianz, Cuvântarea 43 (Cuvânt de pomenire la Sfântul Vasile), citat după traducerea Pr. Prof. N. Donos, Sf. Grigore de Nazianz, Apologia sau cuvântarea în care arată motivele care l-au îndemnat să fugă de preoţie şi Elogiul sfântului Vasile, Huşi, 1931, p. 187–188. ↩
Sfântul Vasile cel Mare, Omilii la Hexaemeron, traducere, introducere, note şi indici de Pr. Dumitru Fecioru, în colecţia Părinţi şi Scriitori Bisericeşti, vol. 17 — Scrieri, Partea I, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1986. Omiliile la Hexaemeron ocupă paginile 53–146 din acest volum. În cele ce urmează: PSB 17. ↩
Basile de Césarée, Homélies sur l’Hexaéméron, texte grec, introduction et traduction de Stanislas Giet, 2-e édition revue et augmentée, Paris, 1968 (Sources Chrétiennes, 26 bis). Referinţele la diviziunile interne ale omiliilor („Omilia I, 1″ etc.) urmează ediţia Giet. ↩
Omilia I, 7; PSB 17, p. 60. ↩
Pentru datarea Omiliilor înaintea anului 370 (perioada presbiteratului), vezi studiul introductiv al Pr. D. Fecioru, PSB 17, pp. 35–40. ↩
Pentru atribuirea celor două Omilii despre facerea omului Sfântului Vasile, vezi A. Smets şi M. van Esbroeck (eds.), Basile de Césarée, Sur l’origine de l’homme, Sources Chrétiennes 160, Paris, 1970. ↩
Omilia I, 1; PSB 17, p. 53. ↩
Omilia I, 1; PSB 17, p. 53. ↩
Omilia I, 3; PSB 17, p. 57. ↩
Omilia I, 7; PSB 17, p. 60. ↩
Omilia I, 5; PSB 17, p. 59. ↩
Omilia I, 5; PSB 17, p. 58. ↩
Omilia I, 5; PSB 17, p. 58. ↩
Omilia I, 6; PSB 17, p. 59. ↩
Omilia I, 6; PSB 17, p. 60. ↩
Omilia a IX-a, 1; PSB 17, p. 139. ↩
Omilia a IX-a, 1; PSB 17, p. 139. ↩
Omilia a III-a, 4; PSB 17, p. 79. ↩
Omilia a III-a, 4; PSB 17, p. 79. ↩
Omilia I, 10; PSB 17, p. 63. ↩
Omilia I, 10; PSB 17, p. 63 (formulare folosită ca moto al volumului PSB 17, p. 53). ↩
Iov 38, 6 — citat în Omilia I, 9; PSB 17, p. 63. ↩
Ps. 23, 2 — citat în Omilia I, 9; PSB 17, p. 63. ↩
Omilia I, 9; PSB 17, p. 63. ↩
Omilia I, 9; PSB 17, p. 63. ↩
Omilia I, 9; PSB 17, p. 63. ↩
Omilia a III-a, 7; PSB 17, p. 83. ↩
Omilia a III-a, 7; PSB 17, p. 83. ↩
Omilia a VI-a, 9; PSB 17, p. 114. ↩
Omilia a VI-a, 9; PSB 17, p. 114. ↩
Omilia a VI-a, 5; PSB 17, p. 109. ↩
Omilia a II-a, 2; PSB 17, p. 66. ↩
Omilia a II-a, 2; PSB 17, p. 66. ↩
Omilia a II-a, 1; PSB 17, p. 66. ↩
Omilia a II-a, 1; PSB 17, p. 66. ↩
Omilia a II-a, 6; PSB 17, p. 72. ↩
Omilia a II-a, 4; PSB 17, p. 70. ↩
Omilia a III-a, 1; PSB 17, p. 77. ↩
Omilia a III-a, 2; PSB 17, p. 77. ↩
Omilia a III-a, 10; PSB 17, p. 85. ↩
Omilia a III-a, 10; PSB 17, p. 86. ↩
Omilia a IV-a, 4; PSB 17, p. 89. ↩
Omilia a IV-a, 1; PSB 17, p. 87. ↩
Omilia a V-a, 1; PSB 17, p. 95. ↩
Omilia a V-a, 2; PSB 17, p. 98. ↩
Omilia a V-a, 6; PSB 17, p. 100. ↩
Omilia a V-a, 7; PSB 17, p. 102. ↩
Omilia a VI-a, 2; PSB 17, p. 107. ↩
Omilia a VI-a, 1; PSB 17, p. 106. ↩
Omilia a VI-a, 8; PSB 17, p. 118. ↩
Omilia a VI-a, 3; PSB 17, p. 108. ↩
Omilia a VI-a, 9; PSB 17, p. 115. ↩
Omilia a VII-a, 4; PSB 17, p. 122. ↩
Omilia a VII-a, 6; PSB 17, p. 125. ↩
Titlul Omiliei a VIII-a; PSB 17, p. 127. ↩
Omilia a VIII-a, 2; PSB 17, p. 129. ↩
Omilia a VIII-a, 5; PSB 17, p. 131. ↩
Omilia a VIII-a, 6; PSB 17, p. 134. ↩
Omilia a VIII-a, 7; PSB 17, p. 137. ↩
Omilia a VIII-a, 8; PSB 17, p. 136. ↩
Omilia a IX-a, 1; PSB 17, p. 138. ↩
Omilia a IX-a, 2; PSB 17, p. 140. ↩
Omilia a IX-a, 2; PSB 17, p. 140. ↩
Omilia a IX-a, 2; PSB 17, p. 141. ↩
Omilia I, 6; PSB 17, p. 60. ↩
Omilia a III-a, 10; PSB 17, p. 86. ↩
Pentru istoria problemei autenticităţii şi argumentele moderne în favoarea atribuirii Sfântului Vasile, vezi A. Smets şi M. van Esbroeck în Sources Chrétiennes 160 (Paris, 1970). ↩