Rugăciunea inimii — numită și rugăciunea lui Iisus — este, în tradiția ortodoxă, forma cea mai scurtă și totodată cea mai adâncă a rugăciunii neîncetate. Formula ei de bază, rostită îndelung și cu luare-aminte, este: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul.” Nu este un simplu exercițiu pios, nici o tehnică, ci o lucrare în care omul se întoarce de la risipirea minții și se întâlnește, în inima sa, cu Hristos Cel viu. În ea se află sinteza tainică a Ortodoxiei: pocăința, întruparea, harul necreat, îndumnezeirea.
Urmărim mai jos firul acestei tradiții așa cum a curs, neîntrerupt, din pustia Egiptului până în veacul nostru.
Rădăcinile din Pustia Egiptului — Patericul
În veacul al IV-lea, când lumea romană îmbrăca haina creștinătății statale, Duhul i-a scos în pustie pe cei dintâi monahi. Patericul Egiptean — culegerea apoftegmelor Părinților — păstrează cuvintele lor scurte, pline de foc.
Acolo apare, pentru întâia oară limpede, îndemnul de a-L purta pe Hristos în gură neîncetat. „Să-l aibi pururi în minte pe Iisus” — spune Avva Arsenie; iar Avva Macarie povățuiește pe ucenicul său să rostească scurt „Doamne, miluiește-mă”, arătând că nu mulțimea vorbelor aduce rodul, ci luarea-aminte la un singur Nume. Părinții pustiei vorbesc despre paza minții, despre curățirea gândurilor și despre rugăciunea care, picătură cu picătură, se strecoară în inimă.
Aici, în tăcerea și asprimea pustiei, s-a născut ceea ce veacuri mai târziu va fi numit isihasm — calea liniștirii lăuntrice. Rugăciunea inimii nu este un adaos târziu în Biserică: ea se trage direct din lupta Părinților pustiei.
Sfântul Isaac Sirul — lacrima și liniștea
Pe la sfârșitul veacului al VII-lea, Sfântul Isaac Sirul, episcop care a părăsit scaunul arhieresc ca să se retragă în munții Persiei, scrie Cuvintele despre nevoință — unul dintre cele mai adânci tratate despre rugăciune din toată literatura creștină.
Sfântul Isaac deosebește rugăciunea celor ce cer încă lucrurile acestei lumi de rugăciunea celor ce încep să guste, prin Duhul, lumea ce va să fie. El învață că rugăciunea curată nu este lucrarea omului, ci darul lui Dumnezeu făcut celui ce stăruie în pocăință și în lacrimi. Cine n-a vărsat lacrimile pocăinței, spune el, n-a atins încă pragul rugăciunii adevărate.
Prezența Sfântului Isaac în tradiția isihastă se vede și din faptul că toți marii rugători — de la aghioriții veacului al XIV-lea până la Sfântul Iosif Isihastul — se întorc neîncetat la cuvintele lui.
Sfântul Grigorie Palama — mărturisirea luminii necreate
Veacul al XIV-lea este ceasul în care rugăciunea inimii devine, prin pronia lui Dumnezeu, piatra de hotar a Ortodoxiei. În Sfântul Munte Athos trăiau atunci călugări care, printr-o îndelungă lucrare de rugăciune, se învredniceau de vederea unei lumini negrăite — lumina Schimbării la Față de pe Tabor.
Varlaam din Calabria, un monah venit dinspre Apus cu o gândire raționalistă, i-a învinuit pe acești rugători de înșelare, zicând că lumina pe care o vedeau este o lumină creată, o simplă părere. Împotriva lui a stat Sfântul Grigorie Palama, arhiepiscopul Tesalonicului.
Sinoadele de la Constantinopol (1341, 1347, 1351) au pecetluit învățătura Sfântului Grigorie ca învățătură sobornicească a Bisericii: între ființa lui Dumnezeu, pururi necuprinsă, și lucrările (energiile) Lui, prin care Se împărtășește făpturii, este o deosebire reală, dar fără despărțire. Lumina văzută de isihaști este lumină dumnezeiască necreată — aceeași care a strălucit pe Tabor și va străluci în veacul viitor. Îndumnezeirea (theosis) nu este închipuire pietistă, ci participare reală la Dumnezeu prin energiile Lui.
Sfântul Grigorie așază astfel rugăciunea inimii în inima dogmei: cine o tăgăduiește, tăgăduiește însăși posibilitatea unirii reale cu Hristos.
Filocalia — comoara adunată
La sfârșitul veacului al XVIII-lea, doi părinți athoniți — Sfântul Nicodim Aghioritul și Sfântul Macarie de Corint — au adunat într-o singură mare culegere textele Părinților isihaști din veacurile al IV-lea până în al XIV-lea. S-a născut astfel Filocalia (tipărită la Veneția, 1782) — „iubirea de cele bune”, o antologie a rugăciunii curate.
Filocalia nu este o carte printre altele. Ea este un edificiu duhovnicesc în care glasurile Părinților — de la Antonie cel Mare și Macarie Egipteanul până la Grigorie Sinaitul și Grigorie Palama — se împletesc într-o singură mărturie: rugăciunea neîncetată este cu putință, ea este chemarea oricărui creștin, iar ea are căi precise, povățuite de cei ce au mers înaintea noastră.
Sfântul Paisie Velicicovski — reîntoarcerea filocalică
În aceeași vreme în care Filocalia ieșea de sub tipar la Veneția, în țările românești un stareț de taină lucra la o lucrare paralelă: Sfântul Paisie Velicicovski, ucrainean de neam, athonit prin ucenicie, stareț al mănăstirilor Dragomirna, Secu și Neamț. El a tradus în slavonă corpusul filocalic și a format, în jurul său, o obște de peste o mie de ucenici — români, ruși, greci — care, întorși în patriile lor, au reaprins rugăciunea inimii în toată lumea ortodoxă.
De la Paisie purced vestitele obști ale Optinei din Rusia, unde stareții Leonid, Macarie și Ambrozie au dus rodul filocalic până în veacul al XX-lea. De la Paisie se trage și redeșteptarea monahală din Moldova, cu toți mărturisitorii care au urmat.
Sfântul Iosif Isihastul — mărturia vie a veacului nostru
Că tradiția aceasta nu s-a stins, ne-o arată, în veacul al XX-lea, Sfântul Iosif Isihastul († 1959). Retras în pustiile Sfântului Munte, el a dus, împreună cu puținii săi ucenici, o viață de o asprime și de o adâncime vrednice de marii Părinți ai Egiptului.
Scrisorile sale duhovnicești, adunate în Mărturii din viața monahală și în Exprimarea monahismului, sunt poate cea mai limpede pedagogie a rugăciunii inimii pe care o avem pentru vremea noastră. Ucenicii săi — între care Starețul Efrem din Arizona și Starețul Iosif Vatopedinul — au răspândit această lucrare în toată lumea ortodoxă, arătând că isihasmul nu este o piesă de muzeu, ci o realitate vie.
De ce este importantă pentru orice creștin
Unii spun: rugăciunea inimii este pentru călugări. Părinții înșiși mărturisesc contrariul. Sfântul Grigorie Palama spune limpede, într-o omilie, că porunca „rugați-vă neîncetat” (1 Tes. 5, 17) se dă tuturor creștinilor, nu doar monahilor; iar singurul mijloc prin care ea se poate împlini în viața omului împovărat de griji și de lume este pomenirea deasă, în inimă, a Numelui lui Iisus.
Rugăciunea inimii este, în viața mireanului:
- pavăză împotriva gândurilor care, neînfruntate, ne trag în patimi;
- întoarcere a minții în inimă, acolo unde, după Părinți, este locul firesc al omului întreg;
- smerenie neîncetat reînnoită, căci cuvântul „miluiește-mă pe mine, păcătosul” nu poate fi rostit cu trufie;
- pregătire pentru moarte și pentru judecată, fiindcă atunci, spun Părinții, nu vor fi cu omul decât acele cuvinte pe care le-a rostit cu inima.
Împotrivirea celor tributari formei
Din nefericire, în fiecare veac al Bisericii s-a ridicat un glas care, purtând haina evlaviei exterioare, a stat împotriva rugăciunii inimii. În veacul al XIV-lea, Varlaam a încercat să îi risipească pe isihaști prin argumente raționale, arătându-i ca pe niște visători. Astăzi, împotrivirea ia o formă mai subtilă.
Ea vine adesea de la cei care au redus creștinismul la ceremonie. Pentru aceștia, a fi creștin înseamnă a merge la slujbe, a aprinde lumânări, a ține posturile — și nimic mai mult. Slujba, care în firea ei este urcuș spre rugăciunea inimii, devine un scop în sine; iar când li se vorbește despre rugăciunea lăuntrică, despre paza minții, despre lacrimi și despre trezvie, se tulbură și o socotesc „prisos”, „pricină de înșelare” sau „lucru de călugări”.
Dar Sfinții Părinți nu vorbesc astfel. Sfântul Isaac Sirul spune că slujba fără rugăciunea lăuntrică este trup fără suflet. Sfântul Grigorie Palama, care era și el arhiereu slujitor al Sfintei Liturghii, nu a văzut niciodată rugăciunea inimii ca fiind împotriva slujbei, ci însăși seva ei. Filocalia nu este altceva decât chemarea la a trăi în inimă ceea ce se săvârșește în biserică.
A socoti că slujba singură este de-ajuns, fără lucrarea lăuntrică, este o formă subțire de înșelare — nu a celor simpli, care merg la biserică cu credință curată, ci a celor ce folosesc forma ca pe o podoabă prin care să nu intre în nevoința cea adevărată. Sfântul Iosif Isihastul scria ucenicilor săi: cine nu face rugăciunea inimii, nu face nimic.
Rugăciunea inimii — un dar pentru vremea noastră
Rugăciunea inimii nu este o modă duhovnicească, nici o „specialitate” monahală. Este firul de aur pe care s-a țesut istoria Ortodoxiei: de la Avva Macarie în pustia Egiptului, prin Sfântul Isaac Sirul în munții Persiei, prin Sfântul Grigorie Palama în Tesalonic, prin Filocalia întocmită la Athos, prin Sfântul Paisie Velicicovski în Moldova, până la Sfântul Iosif Isihastul în veacul nostru.
Cine o cunoaște nu mai poate privi slujba, postul și evlavia ca scopuri ultime: ele sunt căi spre ea. Cine o lucrează, oricât de șovăitor, începe să guste, încă din această viață, ceva din „bucuria Domnului” de care vorbește Evanghelia. Iar Ortodoxia — așa cum a fost predanisită de Părinți, fără adausuri și fără amputări — rămâne singurul loc în care această rugăciune își păstrează neatinsă adâncimea ei veche de două mii de ani.
„Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul.” E o rugăciune care încape în trei răsuflări — și, totuși, în ea încape tot Hristos.