Articolul cercetează purtarea bărbii nu ca simplă modă sau detaliu exterior, ci ca semn al chipului bărbătesc păstrat în Scriptură, Părinți, canoane și iconografia Bisericii.
Introducere: o chestiune care nu este indiferentă
Există în vorbirea creștinului ortodox de astăzi un argument repetat aproape automat, ori de câte ori se ridică problema purtării bărbii: „nu barba te mântuiește.” Spus în acest fel, argumentul pare nu doar adevărat, ci și smerit. Și totuși, dacă privim cu luare-aminte, observăm un lucru ciudat: acest argument apare aproape exclusiv într-o singură direcție — în direcția lepădării unei rânduieli vechi. Nimeni nu spune „nu postul te mântuiește, deci pot să mănânc de dulce miercurea,” sau „nu metania te mântuiește, deci pot să mă lipsesc de ea.” Întrebarea trebuie pusă, așadar, în alți termeni: ce ne spune Predania Bisericii despre purtarea bărbii la bărbat? Este aceasta o rânduială întâmplătoare, ce ține de moda fiecărui veac, sau este o mărturie a unei rânduieli mai adânci, care îl privește pe om în însuși chipul lui dintâi?
Acest articol nu pornește de la sentiment sau de la nostalgie pentru o vreme apusă. Pornește de la mărturia Sfintei Scripturi, a Sfinților Părinți și a tradiției canonice — mărturii care se cer ascultate cu atenția cuvenită. Vom vedea că purtarea bărbii la bărbatul ortodox nu este nici un moft monahal, nici o particularitate culturală a Răsăritului, ci o expresie veche și statornică a chipului bărbătesc așa cum a fost el zidit de Dumnezeu și păstrat în Biserică prin veacuri. Vom vedea de asemenea că pierderea acestei rânduieli în Biserica de astăzi nu este rodul unei reflecții teologice, ci al unor presiuni istorice — culturale, politice, ideologice — care se cuvin recunoscute pe nume.
I. Temeiul scripturistic
Biserica nu pornește, în viața ei duhovnicească, de la veacul nostru, ci din Sfânta Scriptură. Iar pe această temă, Scriptura vorbește limpede și de mai multe ori.
În Cartea Leviticului, Domnul dă prin Moise două porunci distincte, care se cer citite împreună. Cea dintâi se adresează tuturor bărbaților poporului ales: „Să nu vă tundeți rotund părul capului vostru, nici să-ți strici partea cea împrejmuitoare a bărbii tale” (Lev. 19:27, după Septuaginta). A doua poruncă, mai grea, se adresează preoților: „Să nu-și radă capul lor, nici partea cea împrejmuitoare a bărbii lor să nu o radă, nici tăieturi să nu-și facă pe trupul lor” (Lev. 21:5). Distincția este însemnată: pentru toți bărbații, este oprită stricarea bărbii (gr. οὐ φθερεῖτε); pentru preoți, se adaugă oprirea expresă a raderii (gr. οὐ ξυρήσονται). Preotul, fiind închinat slujirii lui Dumnezeu, păzește mai mult decât mireanul; dar și mireanul păzește.
O a doua mărturie scripturistică, mai puțin amintită, este episodul trimișilor lui David la regele Hanun al amoniților. Văzându-i pe trimișii împărătești, Hanun „a luat pe slugile lui David și le-a ras bărbile pe jumătate, le-a tăiat hainele pe jumătate până la coapse și le-a slobozit” (2 Reg. 10:4). Iar când David află, le trimite vorbă: „Rămâneți în Ierihon până vă va crește barba și apoi vă veți întoarce” (2 Reg. 10:5). Episodul arată limpede ce însemna pentru un bărbat al lui Israel raderea bărbii: o necinste atât de mare, încât bărbatul ras nu putea apărea în public până ce semnul bărbăției nu îi creștea din nou. Războiul care a urmat — împotriva amoniților și a aliaților lor sirieni (araméii) — a fost stârnit tocmai de această batjocură.
Aceste mărturii ale Vechiului Testament nu sunt simple obiceiuri vechi, depășite în Noul Așezământ. Domnul Însuși, Mântuitorul nostru Iisus Hristos, a purtat barbă în zilele trupului Său. Aceasta o știm nu doar din mărturia neîntreruptă a icoanei (zugrăvirea cea după chip, ca temelie a Tradiției), ci și din proorocirea proorocului Isaia: „Spatele Meu l-am dat spre răni, și fălcile Mele spre pălmuiri; iar fața Mea n-am întors-o de la rușinea scuipărilor” (Isaia 50:6) — text pe care Părinții îl tâlcuiesc ca arătând că Hristos avea barbă atunci când a fost smuls și pălmuit. Sfinții Apostoli, după mărturia veche a iconografiei și a izvoarelor patristice, au purtat și ei barbă. Toți Patriarhii, toți Prorocii, toți Drepții Vechiului și Noului Așezământ sunt zugrăviți cu barbă în icoanele Bisericii.
II. Mărturia patristică
Sfânta Scriptură nu vorbește singură. Sfinții Părinți, care sunt gura Bisericii, au vorbit pe această temă cu o limpezime ce nu lasă loc de îndoială.
Constituțiile Apostolice
Cea dintâi mare mărturie patristică o avem în Constituțiile Apostolice (cca. 380, Antiohia Siriei), o scriere veche de disciplină bisericească ce a stat la temelia rânduielilor canonice ale Răsăritului. În cartea I, secțiunea a II-a, capitolul al III-lea, citim limpede:
„Nici nu se cuvine ca bărbații să-și strice părul bărbii lor și să schimbe în chip nefiresc înfățișarea bărbatului. Căci legea zice: «Să nu vă stricați bărbile.» Pentru că Dumnezeu Ziditorul a făcut aceasta cuviincios pentru femei, dar a hotărât că este nepotrivit pentru bărbați. Iar dacă vei face acestea spre a plăcea oamenilor, împotriva legii, vei fi urât de Dumnezeu, Cel ce te-a zidit după chipul Său.”
(Constituțiile Apostolice I, II, 3 — după ediția critică Ante-Nicene Fathers, vol. VII, ed. Donaldson, Buffalo, 1886.)
Atragem luarea-aminte asupra a două lucruri din această mărturie. Întâi: textul nu vorbește doar despre raderea totală a bărbii, ci despre orice „stricare” a ei — adică retezare, modelare, schimbare a înfățișării firești. Al doilea: motivația este chipul lui Dumnezeu. A schimba înfățișarea bărbatului în chip nefiresc înseamnă a strica însuși semnul după care Ziditorul a deosebit firea bărbătească de cea femeiască.
Sfântul Clement Alexandrinul
A doua mare mărturie patristică o avem la Sfântul Clement Alexandrinul (cca. 150 – cca. 215), unul dintre cei mai vechi Părinți ai Bisericii. În Pedagogul — lucrare ce călăuzește pe creștin în deprinderile cele cuviincioase ale vieții — cartea a III-a, capitolul al III-lea, Sfântul Clement scrie:
„Dumnezeu a voit ca femeile să fie netede și să se bucure numai de pletele lor crescând firesc, ca un cal cu coama lui; dar pe bărbat l-a împodobit, ca pe leu, cu barbă, și i-a dăruit pieptul păros — ca însușire a bărbăției, ca semn al tăriei și al stăpânirii.”
Și, mai departe:
„Acesta, dar, este semnul bărbatului — barba, prin care se vede că este bărbat — și este mai veche decât Eva, și este însemnul firii celei mai înalte.”
Și încă:
„Așadar, nu este îngăduit a smulge barba, podoaba cea firească și de bun neam a bărbatului.”
(Sf. Clement Alexandrinul, Pedagogul III, 3 — după ediția critică Ante-Nicene Fathers, vol. II, pp. 275–276.)
Sfântul Clement folosește pentru barbă cuvântul grecesc κόσμος — același cuvânt care înseamnă atât „podoabă rânduită,” cât și „cosmos.” Pentru cugetarea patristică, barba bărbatului nu este o particularitate trupească oarecare, ci un kosmos — adică o frumusețe rânduită, o podoabă așezată de Ziditor în însăși firea bărbatului, ca semn al rostului lui în lume. Sfântul Clement spune limpede că barba este „semnul bărbatului, prin care se vede că este bărbat” — formulare ce nu îngăduie ambiguitate.
Se cuvine aici o precizare. Sfântul Clement folosește, după limbajul antic, expresia „însemnul firii celei mai înalte” — formulare care, citită cu ochii vremii noastre, ar putea părea că Părintele susține o superioritate ontologică a bărbatului față de femeie. Nu acesta este înțelesul. Sfinții Părinți, când vorbesc despre deosebirea dintre firea bărbătească și cea femeiască, vorbesc despre rosturi distincte, complementare, nu despre demnitate inegală a persoanei. Bărbatul și femeia sunt deopotrivă creați după chipul lui Dumnezeu (Fac. 1:27); amândoi sunt chemați la aceeași sfințenie și la aceeași îndumnezeire. Limbajul lui Clement despre „fire mai înaltă” se referă la rostul ocârmuirii (conducerii prin slujire) și al asumării răspunderii pe care Scriptura îl așază pe umerii bărbatului (Efes. 5:23) — nu la o superioritate a persoanei masculine. Iar barba este, în limbajul Sfântului, semnul văzut al acelui rost, nu al unei superiorități ontologice.
Sfântul Ciprian al Cartaginei
Avem însă și o mărturie din veacul al III-lea care vine din Apus — și care, tocmai pentru aceasta, are o însemnătate aparte. Sfântul Ciprian al Cartaginei (cca. 200 – 258), episcop și mucenic al Bisericii nedespărțite, scrie în al său tratat Despre cei căzuți (De Lapsis), în care mustră pe creștinii care, după prigoana lui Decius, căzuseră în păcat din pricina iubirii de lume și a împodobirii. În capitolul 6, înșirând semnele acestei abateri, Sfântul Ciprian scrie:
„La bărbați, bărbile lor erau stricate; la femei, fețele erau vopsite; ochii erau falsificați de la ceea ce făcuse mâna lui Dumnezeu; părul lor era pătat cu minciună.”
Iar mai departe, în capitolul 30, vorbind despre cei ce caută să placă oamenilor în loc să-și plângă păcatele, adaugă:
„Și măcar că este scris: «Să nu strici chipul bărbii tale» (Lev. 19:27), el își smulge barba și-și aranjează părul; și se sârguiește să placă cuiva, când deja Îi este neplăcut lui Dumnezeu?”
(Sf. Ciprian al Cartaginei, De Lapsis / Despre cei căzuți, cap. 6 și 30 — după ediția Ante-Nicene Fathers, vol. V, ed. Wallis, 1886.)
Această mărturie are însemnătate îndoită. Întâi, ne arată că pe la mijlocul veacului al III-lea, în Cartagina apuseană, raderea bărbii era socotită o stricare a chipului celui după rânduiala lui Dumnezeu. Al doilea — și acesta este punctul cel mai însemnat — Sfântul Ciprian este un Părinte al Apusului, scriind pentru creștinii din Africa romană. Adică: în vremea în care Apusul și Răsăritul erau încă uniți în aceeași Predanie, amândouă părțile cunoșteau aceeași rânduială. Schimbarea care va veni mai târziu în Apus, prin Leon al IX-lea și Grigorie al VII-lea, nu este vechime, ci noutate; nu este Tradiție, ci ruptură. Sfântul Ciprian, episcop al Cartaginei latine, mărturisește aceeași credință cu Sfântul Clement Alexandrinul și cu Constituțiile Apostolice ale Răsăritului.
O mărturie a limbii române
Aici se cuvine să facem o scurtă oprire asupra unui martor pe care îl avem chiar în limba pe care o vorbim. Cuvântul bărbat din limba română vine, prin moștenire directă, din latinescul barbatus, care înseamnă literalmente „cel ce poartă barbă.” Aceeași rădăcină s-a păstrat în toate limbile romanice — italianul barbato, spaniolul și portughezul barbado, provensalul barbat. Dar dintre toate aceste limbi, doar româna a păstrat barbatus ca nume curent al ființei masculine. În italiană, spaniolă, franceză, portugheză, cuvântul curent pentru bărbat vine din latinescul homo (italianul uomo, spaniolul hombre, francezul homme, portughezul homem). Doar românul, când spune „bărbat,” spune etimologic „purtător de barbă.”
Această potrivire dintre nume și fire nu este o curiozitate, ci o mărturie a unei vremi în care firea bărbătească și semnul ei văzut erau atât de strâns legate încât au devenit un singur cuvânt. Limba a păstrat, în însăși rădăcina ei, o memorie pe care purtătorii limbii au pierdut-o. Etimologia, desigur, nu poate fi prin ea însăși argument dogmatic — limbile evoluează, înțelesurile se schimbă, iar uzul de astăzi al cuvântului „bărbat” nu mai presupune barba pe față. Și totuși, faptul că astăzi suntem nevoiți să spunem „bărbat cu barbă” — adăugire care, în logica veche a limbii, este un fel de prisos — arată cât de departe am ajuns de înțelesul cu care strămoșii noștri foloseau acest cuvânt. Atunci când românul vechi spunea „bărbat,” nu trebuia să mai adauge nimic: chipul era cuprins în nume.
Sfântul Epifanie al Salaminei
Sfântul Epifanie al Salaminei (cca. 315 – 403), Părinte al veacului al IV-lea și apărător neîntrerupt al dreptei credințe, scrie în al său Panarion — marea lucrare împotriva ereziilor — cuvinte limpezi despre purtarea bărbii. Iată mărturia lui directă:
„Dar — și acesta este lucrul cel mai rău, și greșeala cea dimpotrivă — unii își taie barba, semnul bărbăției, lăsându-și totodată părul capului să crească lung [precum femeile]. Iar despre barbă, sfânta așezare și învățătură din Rânduielile Apostolilor zice să nu o «strici» — adică să nu o tai — nici să te împodobești cu podoabe înșelătoare și nici să nu ai apropiere de mândrie sub chip de dreptate.”
(Sf. Epifanie al Salaminei, Panarion, cărțile II–III, De Fide — după traducerea engleză a lui Frank Williams, ed. Brill, p. 651.)
Mărturia Sfântului Epifanie a fost păstrată mai apoi și prin Sfântul Nicodim Aghioritul, în Pidalion (tâlcuirea la canonul 96 al Sinodului Trulan), care adaugă pricina împrejurării istorice: „Sfântul Epifanie i-a mustrat pe mesalieni pentru că își tăiau barba, care este chipul bărbatului, prin care se deosebește de femeie.” Mesalienii erau o sectă eretică ce, sub pretext de evlavie ascetică, schimba rânduielile cele firești ale Bisericii — iar Sfântul Epifanie a văzut în raderea bărbii un semn al acelei abateri.
Această mărturie are însemnătate îndoită. Întâi, ne arată că la sfârșitul veacului al IV-lea raderea bărbii era socotită un semn al unei rătăciri eretice. Al doilea, Sfântul Epifanie folosește același cuvânt-cheie pe care îl folosea și Sfântul Clement Alexandrinul, cu peste un veac înainte, și Sfântul Ciprian al Cartaginei: barba este semnul bărbăției, chipul bărbatului. Sfinții Părinți, deși despărțiți de veacuri și de locuri — Alexandria, Cartagina, Salamina Ciprului, Antiohia Siriei — mărturisesc același lucru cu aceleași cuvinte. Aceasta este consensus patrum — consensul Părinților, criteriul cel mai sigur al Predaniei.
Sfântul Cosma Etolianul
Sărim peste veacuri, până la un mare luminător al Răsăritului în vremurile cele de pe urmă — Sfântul Cosma Etolianul, Întocmai cu Apostolii (1714 – 1779), care a străbătut Grecia robită turcilor predicând pocăința. În Învățătura a VII-a, păstrată în didahiile lui, Sfântul îi cheamă pe creștini la întoarcerea la rânduielile părintești și le grăiește astfel:
„De este vreunul printre voi care să-și lase barba, să se ridice și să-mi spună, ca să-i dau un pieptene, și voi cere de la toți creștinii să-l ierte și vom fi frați. […] Nu zic că barba te va duce în rai, ci faptele bune.”
(Sf. Cosma Etolianul, Învățătura a VII-a, după textul păstrat în didahiile sale — ediția engleză tradusă de Constantin Cavarnos, St. Cosmas Aitolos, ediția a III-a, 1985.)
Atragem luarea-aminte: Sfântul Cosma, om al rugăciunii și al jertfei, despre care nimeni nu poate spune că s-a oprit la cele dinafară, anticipează el însuși argumentul modern — „nu barba te va duce în rai” — și totuși în aceeași învățătură îi cheamă pe credincioși să-și lase barba și le făgăduiește un pieptene celor care o vor face. De aici se vede limpede că Sfinții Părinți cunoșteau bine deosebirea dintre cele esențiale și cele exterioare ale mântuirii. Cunoșteau, și totuși cereau ca cele exterioare să fie păzite — pentru că, în viața duhovnicească, omul nu este suflet despărțit de trup, ci unitate. Pierderea văzutului naște, în vreme, pierderea nevăzutului.
III. Tradiția canonică și mărturia iconografiei
Canonul 96 al Sinodului Trulan
Sinodul Trulan, numit și Quinisext (anul 692), este unul dintre temeiurile dreptului canonic răsăritean, primit ca avându-și autoritatea de la Sinoadele al V-lea și al VI-lea Ecumenic. Canonul 96 al acestui Sinod grăiește astfel:
„Cei ce prin botez s-au îmbrăcat cu Hristos au făgăduit să urmeze vieții Lui celei după trup. Pe aceia, dar, care își împodobesc și își rânduiesc părul capului spre vătămarea celor ce-i privesc — adică prin împletituri meșteșugite — și prin aceasta pun cursă sufletelor celor nestatornice, îi îndreptăm prin certare cu pedeapsa cuvenită, povățuindu-i către viața cea după Dumnezeu.”
(Sinodul Trulan, canonul 96 — după textul Pidalion-ului.)
Trebuie spus de la început, spre cinstirea adevărului: textul propriu-zis al canonului nu vorbește direct despre barbă, ci despre părul capului, împodobit cu meșteșuguri viclene spre a sminti pe alții. Dar tâlcuitorii canonici răsăriteni — și mai cu seamă Sfântul Nicodim Aghioritul în Pidalion — au arătat că logica canonului se întinde și asupra raderii bărbii, pentru că este vorba despre aceeași patimă: dorința de a-și schimba înfățișarea cea firească, dată de Dumnezeu, ca să placă oamenilor.
Tâlcuirea Sfântului Nicodim Aghioritul
În Pidalion, Sfântul Nicodim scrie despre canonul 96 cuvinte de mare greutate:
„Sub osânda canonului acestuia cad și aceia care își rad barba spre a-și face fața netedă și frumoasă, și a nu o avea cu barba creață, ori spre a părea totdeauna ca niște tineri fără barbă; și aceia care își pârlesc părul bărbii cu o cărămidă înroșită la foc, ca să taie ce este mai lung decât celelalte ori mai strâmb; ori aceia care își smulg cu cleștișorul perii cei prisositori de pe față, ca să fie netezi și să pară frumoși; ori aceia care își văpsesc barba, ca să nu pară bătrâni.”
Și, mai departe:
„Iar dacă acestea sunt oprite mirenilor de obște, cu cât mai mult sunt oprite clericilor și celor ce sunt în treptele cele sfinte — care prin vorbirea lor și prin purtarea lor, prin cuviința și prin cumpătarea hainelor lor, a părului lor și a bărbii lor, sunt datori să-i învețe pe mireni să nu fie iubitori de trup și de podoabe, ci iubitori de suflet și de virtuți.”
(Sf. Nicodim Aghioritul, Pidalion, tâlcuirea la canonul 96 al Sinodului Trulan — după ediția engleză The Rudder, trad. Cummings, pp. 403–405.)
Sfântul Nicodim arată mai departe că Dumnezeu Însuși a oprit în Lege raderea bărbii, atât mirenilor (Lev. 19:27), cât și preoților (Lev. 21:5). Adaugă apoi mărturia iconografiei: „Și S-a arătat lui Daniel cu plete și cu barbă, ca Cel-vechi-de-zile (Daniel 7:9); și Fiul lui Dumnezeu a purtat barbă cât a fost în trup. Și toți Patriarhii noștri și Prorocii și Apostolii au purtat barbă, după cum se vede limpede din zugrăvirile cele vechi ale lor.”
Mărturia icoanei
Aici se atinge un punct fundamental al teologiei răsăritene. Icoana, pentru Biserică, nu este o simplă podoabă, ci mărturie a Predaniei. Canonul 82 al aceluiași Sinod Trulan rânduiește că icoana lui Hristos trebuie zugrăvită după chip omenesc, nu prin închipuire simbolică; iar mai larg, icoana este martor al Tradiției nescrise, alături de Scriptură. Sfântul Vasile cel Mare a spus că „cinstea icoanei trece la chipul cel zugrăvit” — adică icoana mărturisește o realitate.
Or, în întreaga iconografie a Bisericii, în chip covârșitor, Domnul nostru Iisus Hristos este zugrăvit cu barbă. Apostolii și Sfinții Părinți sunt, după rânduiala iconografică statornicită, înfățișați cu barbă — cu unele particularități cunoscute (Sfântul Apostol și Evanghelist Ioan, zugrăvit uneori în tinerețea sa fără barbă; unii sfinți mucenici tineri precum Sfântul Gheorghe sau Sfântul Dimitrie, înfățișați ca tineri ostași). Aceste particularități însă nu schimbă regula, ci o întăresc, arătând că zugrăvirea cu barbă este chipul împlinit al bărbatului adult, iar fețele tinere sunt înfățișate ca tinere. Sfinții Părinți de seamă — Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Grigorie Teologul, Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Atanasie cel Mare, Sfântul Chiril al Alexandriei — toți, cu barbă. Această neîntreruptă mărturie a icoanei nu este o convenție artistică, ci o predanie: ne arată cum era cu adevărat chipul sfânt al bărbatului în Biserică, vreme de două mii de ani.
A te tăgădui pe tine însuți de chipul pe care îl poartă Hristos, Apostolii și Sfinții Părinți, sub motiv că „nu contează,” este o nedumerire care merită cumpănită.
IV. Pierderea tradiției în Apus
Întrebarea firească este: cum s-a ajuns ca în Biserica de astăzi raderea bărbii să fie privită cu nepăsare, când vreme de un mileniu și jumătate ea a fost rânduită altfel? Răspunsul ne îndrumă spre o tristă istorie — anume, abaterile Apusului latin de la Predania cea de obște.
În Biserica veche, atât în Răsărit cât și în Apus, atât clericii cât și mirenii purtau barbă. Sfântul Ambrozie al Mediolanului, Sfântul Benedict, Sfântul Grigorie Dialogul, toți Părinții apuseni ai veacurilor de început sunt zugrăviți cu barbă — după cum mărturisește Sfântul Nicodim Aghioritul, care a văzut chipurile lor zugrăvite în vechea biserică a Sfântului Marcu din Veneția. Schimbarea s-a făcut în Apus relativ târziu, în pragul Marii Schisme. Înainte de Leon al IX-lea (1049–1054), raderea bărbii la clericii latini nu era încă lege; ea a fost impusă mai cu putere de Grigorie al VII-lea (1073–1085), care a folosit chiar silnicia spre a-i face pe episcopi și clerici să-și radă barba.
Această schimbare nu este o particularitate fără însemnătate. Cardinalul Humbert, în actul de anatemă pe care l-a aruncat pe altarul Sfintei Sofii din Constantinopol în ziua de 16 iulie 1054 — actul care a pecetluit ruperea Apusului de la Biserica cea Una — a trecut printre acuzațiile aduse Răsăritului tocmai aceasta: „Purtând barbă și plete lungi, [voi, răsăritenii,] lepădați legătura frățească cu clerul roman, fiindcă ei se rad și își taie părul.” (citat după N.N. Voekov, Biserica, Rusia și Roma, p. 98).
Adică: Apusul, depărtându-se de Predania veche, a făcut din rasul bărbii un semn al rupturii sale, iar din păstrarea bărbii la Răsărit — o pricină de învinuire. Aceasta este una dintre acele potriviri istorice care nu sunt deloc întâmplătoare. Atunci când o Biserică locală se desparte de plinătatea Predaniei, schimbările lăuntrice se arată și pe afară: în ritualuri, în veșminte, și până la urmă chiar și pe chipul slujitorilor ei.
Sfântul Nicodim Aghioritul socotește această schimbare drept o „nălucire a obrazului bărbătesc,” iar despre văzul unui papă bărbieros zice că este „priveliște cea mai urâcioasă și mai scârboasă.” Vorbe aspre, dar care arată cât de adânc simțeau Părinții că este vorba nu de un fleac, ci de o pierdere reală a chipului bărbătesc.
V. Atacul modern asupra chipului bărbatului
De la Petru cel Mare
Răsăritul ortodox a păstrat barba mult mai multă vreme. Până în veacul al XVIII-lea, atât clericii și monahii — fără excepție — cât și, în chip larg, mirenii ortodocși din mediile tradiționale, populare și boierești — greci, români, ruși, sârbi, georgieni, bulgari — purtau barba ca semn firesc al bărbatului matur. Existau, desigur, variații locale și sociale, mai cu seamă în cercurile influențate timpuriu de moda apuseană; însă norma culturală largă a Răsăritului rămânea barba. Întâia rană mare la nivel de stat s-a făcut în Rusia, sub țarul Petru cel Mare.
În toamna anului 1698, întors din călătoria lui prin Apus, Petru a chemat la sine pe boierii Rusiei și — spre uimirea și groaza lor — a scos un brici și a început să le radă cu mâna lui barba. Era nu un gest de extravaganță, ci un program deliberat: occidentalizarea Rusiei trecea, în mintea lui Petru, prin ștergerea semnelor văzute ale chipului ortodox. În 1698 și 1705 a rânduit un impozit pe barbă, gradat după stare: nobilii și negustorii bogați plăteau sume mari, târgoveții mai puțin, iar pentru a intra în cetate cu barbă, țăranii trebuiau să plătească o copeică. Clerul, sub presiunea sinodului, a fost cruțat — pentru o vreme.
Patriarhul Adrian al Moscovei, ultimul patriarh al Rusiei dinainte ca Petru să desființeze patriarhia, a numit raderea bărbii „păcat de moarte.” Vechii Credincioși au refuzat masiv, văzând în aceasta o lepădare a chipului ortodox al bărbatului — și mulți au plătit prelungit pentru aceasta, prin prigoană și exil. Trebuie spus, spre cinstirea adevărului, că Vechii Credincioși au căzut și ei mai apoi în rigorism extrem și în alte rătăciri canonice; dar pe acest punct mărturia lor istorică rămâne dreaptă: au sesizat că raderea bărbii nu era o adiaforă neutră, ci semnul văzut al unei rupturi care se făcea, deja, în adâncuri.
Sub Ecaterina a II-a (1772), impozitul pe barbă a fost desființat — dar răul fusese făcut. Pierderea bărbii intrase în obiceiul claselor de sus ale Rusiei și de acolo s-a răspândit, în decursul a două veacuri, în întreaga lume ortodoxă, ca semn al „modernității” și al „civilizării.”
Sfântul Cosma Etolianul — mărturia rezistenței
Tocmai în această vreme, când presiunea occidentalizării începea să se simtă și în Răsărit, Sfântul Cosma Etolianul (†1779) străbătea Grecia chemându-i pe creștini înapoi la rânduielile părintești. Pasajul lui despre pieptene, pe care l-am citat deja, este parte dintr-un program mai larg de redeșteptare a conștiinței ortodoxe. Sfântul nu era un nostalgic, ci un misionar; cunoștea bine că turcii nu erau singurul vrăjmaș al ortodocșilor — uneori, schimbarea cea mai primejdioasă venea prin „prieten,” îmbrăcată în haine de modă apuseană. Cu pieptenele dat în dar bărbatului care își lăsa barba, Sfântul Cosma rezista, în chip blând și apostolic, valului celui mare al risipirii Predaniei.
Mai mult, în didahiile sale Sfântul Cosma se adresează limpede și mirenilor adulți:
„Spun și un cuvânt și pentru bărbați. Este firesc ca un bărbat care merge spre cincizeci de ani să poarte barbă. Dar aici văd bătrâni de șaizeci și optzeci de ani care încă se rad. Nu vă rușinați să vă radeți? Nu știe oare Dumnezeu, Care ne-a dat barbă, mai bine? Voi, tinerilor, cinstiți pe cei cu barbă. Iar dacă este un bărbat de treizeci de ani cu barbă și unul de cincizeci, sau șaizeci, sau o sută, care se rade, așezați-l pe cel cu barbă mai presus de cel ce se rade, atât în biserică, cât și la masă.”
(Sf. Cosma Etolianul, didahii — după Father Kosmas Apostle of the Poor, pp. 20–21, ediția engleză.)
Aceasta este o învățătură pastorală, nu polemică. Sfântul nu cere nimănui să se mântuiască prin barbă, ci așază lucrurile la locul lor: cinstea bătrâneții, semnul bărbatului, rușinea cea cuvenită celui ce-și rușinează chipul cel firesc. Iar mai presus de toate, această așezare: „Așezați-l pe cel cu barbă mai presus de cel ce se rade” — adică, în obștea creștină, cinstea cuvenită bărbatului este legată de păzirea chipului celui după rânduiala lui Dumnezeu.
Sfântul Paisie Aghioritul — pilda măslinilor
În veacul nostru, Sfântul Paisie Aghioritul (1924 – 1994), unul dintre cei mai mari Părinți ai vremii noastre, a păzit la rândul său mărturia rânduielii părintești cu privire la chipul clericului și al monahului. Iată o pildă a sa, păstrată de ucenici, care vorbește limpede pe această temă:
„La un timp au venit la Părintele Paisie niște tineri monahi, îngrijiți și moderniști, care i-au spus că trebuie să se facă schimbări în înfățișarea cea dinafară a clericilor și a monahilor. Bătrânul, după ce a stat cu ei la vorbă, i-a luat și i-a dus la un măslin mare, zicându-le: «Iată, acesta este un episcop.» Și arătând spre un măslin mai mic, le-a zis: «Iar acesta este un diacon.» Apoi a luat o unealtă ascuțită și a tăiat trunchiul măslinilor pe orizontală. După multe luni, monahii l-au cercetat din nou pe Bătrânul. Acesta i-a dus să le arate pomii care se uscaseră și le-a zis: «Așa veți deveni și voi dacă vă veți schimba înfățișarea.» Un monah i-a zis: «Bătrânule, nu ți-a fost milă de măslini?» «Aici, frate, lumea se duce de râpă, și tu te gândești la măslini?», a răspuns Bătrânul.”
(Pildă a Sfântului Paisie Aghioritul, păstrată în John Sanidopoulos, The Blessed Rasson, pp. 152–153.)
Pilda este vie și de o limpezime aparte. Sfântul Paisie nu a făcut un discurs teologic, ci, după obiceiul Părinților, a vorbit prin chip: pomul cu coroana tăiată se usucă. Tot așa, clericul sau monahul care își taie semnele văzute ale rânduielii sale — barba, rasa, părul nestricat — se usucă lăuntric. Schimbarea chipului dinafară nu este un fleac; este începutul unei uscări lăuntrice care, în vreme, se vede pe afară.
Sfântul Paisie obișnuia să citeze adesea pe Sfântul Cosma Etolianul. Despre clericul care își leapădă rasa și își rade barba, spunea: „Sfântul Cosma a zis că atunci când clericii se preschimbă în mireni, mirenii se preschimbă în demoni.” Iar despre veșmântul preotului — și prin extindere despre chipul lui întreg — folosea o pildă scurtă: „Un preot fără rasă este ca o portocală fără coajă.” Pilda este aceeași: ceea ce ține laolaltă rodul lăuntric este învelișul cel văzut; cine îl rupe, pierde și miezul.
Mărturia Sfântului Paisie este cu atât mai însemnată cu cât el a fost martor direct al valului de modernizare ce s-a abătut asupra Muntelui Athos și asupra întregii lumi ortodoxe în veacul XX. Cunoștea bine presiunea celor ce voiau să facă pe monah și pe preot mai „prezentabili,” mai „apropiați de lume,” mai „relevanți” pentru omul modern. Și a răspuns cu o pildă vie, scurtă, neaoșă — cum era obiceiul lui.
Regimurile totalitare și „omul nou”
În veacul al XX-lea, atacul asupra chipului bărbătesc al ortodoxului s-a împlinit într-un chip nemaiîntâlnit, prin regimurile totalitare. Comunismul, oriunde s-a așezat, a urmărit nu doar răsturnarea ordinii politice, ci alcătuirea unui „om nou” — om dezbrăcat de tradițiile părintești, de credința strămoșească, de însemnele identității lui dintâi.
Trebuie să facem aici o distincție însemnată. Conducătorii și ideologii revoluționari ai comunismului au purtat ei înșiși, adesea, barbă (Marx, Lenin într-o formă mai redusă, Castro, Che Guevara); nu era o oprire pe față a bărbii la cei mari. Dar pentru omul de rând — pentru muncitorul, soldatul, deținutul, copilul de școală — chipul rânduit era cel ras, tuns scurt, uniformizat. Și mai cu seamă în închisorile comuniste — în Rusia Solovețului și Gulagului, în România Piteștiului, Aiudului, Jilavei, Gherlei — raderea bărbii și a părului la zero era una dintre măsurile impuse deținuților. Pentru clericii și monahii care au fost arestați, această măsură avea o încărcătură suplimentară: era o dezbrăcare văzută a identității lor clericale și monahale, asemănătoare în chip cu rușinarea trimișilor lui David la regele amoniților. Era nu o măsură de igienă, ci o lucrare deliberată de smerire și de dezbrăcare a identității clericale, monahale, ortodoxe.
Aceasta nu se petrecea fără pricină. Regimurile totalitare au priceput, mai bine decât priceperea creștinului modern, că chipul exterior nu este indiferent. Cine vrea să schimbe lăuntrul omului, începe de pe afară. Cine vrea să stingă o tradiție, începe prin a o face nevăzută pe chipuri. Omul nou sovietic, fascist, comunist — era chipul ras, tuns scurt, în uniformă: chip dezbrăcat de tradiție, gata să fie umplut cu ideologia regimului.
„Memoria portretelor”
Există încă o mărturie pe care o avem la îndemână, în zilele noastre: portretele veacurilor trecute. Dacă privim cu luare-aminte chipurile marilor oameni ai culturii și ai Bisericii până la începutul veacului al XX-lea, vom vedea aproape în unanimitate bărbați cu barbă. Dostoievski, Tolstoi, Solzhenițîn, Brahms, Verdi, Wagner, Tesla, Darwin, Eminescu, Creangă, Caragiale, Hasdeu, Iorga, Coșbuc, Pann. Și apoi, în lumea Bisericii: Sfântul Iustin Popovici, Sfântul Nectarie din Eghina, Sfântul Siluan Athonitul, Părintele Paisie Aghioritul, Părintele Porfirie Kavsokalivitul, Părintele Cleopa, Părintele Arsenie Papacioc. Era starea firească a omului adult serios — om al artei, om al științei, om al rugăciunii. Schimbarea, atunci când a venit, nu a venit din vreo cugetare teologică sau filosofică, ci din pricini de altă natură: industrializarea (briciul de siguranță, produs de masă din 1903), războiul (masca de gaze a Primului Război Mondial cerea fața rasă), corporația apuseană, ecranul cinematografic, ideologia revoluționară.
Faptul că, privind aceste portrete vechi, simțim astăzi că aceia arătau ca bărbați — nu este nostalgie, ci recunoaștere a unui chip pierdut. Sfântul Nicodim ar fi numit aceasta „judecata dreptei rațiuni” care răzbate prin obișnuința modei. Firea, chiar și după cădere, păstrează în adânc memoria rânduielii dintâi.
Pierderea bărbii și pierderea bărbăției
Aici trebuie atins un punct delicat și grav, pentru că el privește însăși orânduirea casei și a Bisericii. Sfânta Scriptură ne arată că la început „a făcut Dumnezeu pe om: după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; bărbat și femeie i-a făcut” (Fac. 1:27) — două firi distincte, deopotrivă cinstite, dar deosebite în rost și în arătare. Aceeași Scriptură rânduiește, prin Deuteronom 22:5, ca „să nu fie pe femeie podoabă de bărbat, nici să nu se îmbrace bărbat cu haină femeiască.” Iar canonul 13 al Sinodului din Gangra dă anatemei pe femeile care, sub pretext de evlavie, își iau haine bărbătești.
Sfinții Părinți — și am văzut deja la Sfântul Clement Alexandrinul, repetat la Sfântul Nicodim Aghioritul — descriu rasul bărbii ca o trecere spre „chip femeiesc.” Iar pe de altă parte, Sfântul Apostol Pavel grăiește: „Dacă femeia nu se acoperă, să se și tundă; iar dacă-i este rușine să se tundă sau să se radă, să se acopere” (1 Cor. 11:6) — arătând că părul lung al femeii este „cinstea ei” (1 Cor. 11:15), iar tunderea femeii este rușinare.
Așadar, Predania veche ținea distinct chipul bărbătesc de cel femeiesc — și pe afară, prin barbă, păr, haine, purtare. În modernitate, această distincție s-a topit treptat, iar topirea ei se vede în mai multe direcții deodată: în îmbrăcăminte, în purtare, în rolurile familiei, în felul în care trupul însuși este înfățișat. Bărbatul s-a ras și a îmbrăcat haine fără demnitate; femeia, alături de pierderea acoperământului capului și a hainei lungi, a luat treptat haina și înfățișarea bărbătească. Bărbatul a slăbit asumarea casei după Dumnezeu; femeia, văzând golul, a luat-o adesea pe umeri, din nevoie. Iar nepoții au crescut socotind aceasta firescul lumii.
Trebuie să spunem însă, cu durere și cu dreptate, ordinea reală a acestei căderi. Nu femeia a luat întâi rolul bărbătesc, și nu rasul bărbii a stricat lăuntrul; ci întâi s-a topit bărbăția lăuntrică a bărbatului — frica de Dumnezeu, rugăciunea cea de toate zilele, postul, asumarea casei și a copiilor înaintea lui Dumnezeu, jertfa de sine, statornicia. Atunci când acea bărbăție lăuntrică s-a slăbit, și semnul ei văzut, barba, a devenit de neînțeles și de prisos. Iar femeia, văzând golul lăsat de bărbat, l-a umplut din nevoie — adesea cu durere și cu împotrivire, mai rar cu plăcere. Bărbatul este cel ce răspunde întâi, spuneau Sfinții Părinți întotdeauna. Sfântul Ioan Gură de Aur, când vorbește despre risipirea caselor, începe întotdeauna cu bărbatul: el este capul, el răspunde primul.
A face pe femeie răspunzătoare pentru o rocadă pe care bărbatul a inițiat-o prin lepădare lăuntrică ar fi atât nedrept, cât și nepatristic. Nu acolo este pricina. Pricina este la noi, bărbații, care am pierdut întâi bărbăția cea după Dumnezeu — bărbăția despre care vorbește Sfântul Apostol Petru: „Bărbaților, trăiți înțelepțește cu femeile voastre, ca cele mai slabe în putere, dându-le cinste ca unor împreună-moștenitori ai harului vieții, ca să nu fie împiedicate rugăciunile voastre” (1 Petru 3:7). Aceasta este bărbăția pe care Părinții o numesc andreia — curajul duhovnicesc în lupta cu patimile, jertfa pentru cei pe care îi conduci. Nu o stăpânire trufașă, ci o slujire pe care numai cel tare lăuntric o poate purta.
Refacerea ordinii nu se face, așadar, dinspre semn spre suflet — nu este de ajuns ca bărbatul să-și lase barba, ca să redevină bărbat. Refacerea se face dinspre suflet spre semn: prin nevoință, prin rugăciune, prin spovedanie deasă, prin asumarea răspunderii înaintea lui Dumnezeu. Dar — și aici este punctul-cheie — nici una fără cealaltă. Căci omul nu este suflet despărțit de trup, ci unitate; iar pierderea semnului văzut face din timp ca realitatea lăuntrică să devină de neimaginat pentru cei care vin după noi. Generațiile crescute fără să vadă bărbați cu barbă vor avea cea mai mare greutate să-și închipuie ce este bărbăția cea adevărată. De aceea Sfinții Părinți țineau atât de mult la cele dinafară: nu din formalism, ci pentru că știau că văzutul susține nevăzutul, iar nevăzutul se așterne în văzut.
VI. Răspuns la o obiecție: „Nu barba te mântuiește”
Am amintit, încă din introducere, argumentul cel mai des întâlnit în vremea noastră: „nu barba te mântuiește.” Cuvântul însuși este, în sens literal, adevărat — nu barba mântuiește, ci Hristos. Dar argumentul, așa cum este folosit astăzi, ascunde o judecată străină de Predanie, și se cuvine să o numim pe nume.
Întâi, observăm că acest argument este folosit într-o singură direcție — în direcția lepădării unei rânduieli vechi. Nimeni nu zice: „nu Crucea pe care o port la gât mă mântuiește, deci o pot lepăda”; sau „nu icoana din colțul casei mă mântuiește, deci o pot scoate”; sau „nu acoperământul capului femeii la biserică o mântuiește, deci poate intra cu capul descoperit.” Argumentul este selectiv aplicat — semn că nu este o cugetare cinstită, ci un pretext pentru o lepădare deja hotărâtă în inimă.
Al doilea, dacă ducem acest argument până la capătul lui, sfârșește prin a desființa toată viața exterioară a Bisericii. Nu metania te mântuiește, nu postul te mântuiește, nu lumânarea aprinsă la icoană te mântuiește, nu mătaniile cu nodulețe te mântuiesc, nu îngenuncherea te mântuiește, nu tămâia te mântuiește, nu lecturile din Psaltire te mântuiesc. Sfârșitul acestei căi este protestantismul — o credință numai în inimă, golită de toate cele văzute. Or, Biserica Răsăritului a respins întotdeauna această despărțire a sufletului de trup și a credinței de viața văzută. Ortodoxia este o credință întrupată; iar întruparea credinței se vede pe chip, pe haină, în casă, în biserică, în tot felul de viețuire.
Al treilea, am arătat deja că Sfântul Cosma Etolianul însuși a anticipat acest argument: „Nu zic că barba te va duce în rai, ci faptele bune.” Dar în aceeași învățătură îi cheamă pe creștini să-și lase barba. Sfântul Cosma cunoștea deosebirea dintre cele esențiale și cele exterioare ale mântuirii; și totuși cerea ca cele exterioare să fie păzite. De ce? Pentru că Predania Bisericii nu lucrează după socoteala „ce este strict trebuincios spre mântuire” — aceasta este o socoteală străină, venită din scolastica apuseană, care a împărțit credința în „esențiale” și „nesemnificative,” și a aruncat tot ce era socotit „nesemnificativ” la coșul vremii. Predania răsăriteană lucrează după socoteala plinătății: tot ce s-a păstrat de la Sfinții Părinți se păzește, nu pentru că fiecare element în parte mântuiește, ci pentru că Predania ca întreg este vasul în care primim mântuirea.
A scoate dintr-un vas când o piesă, când alta, sub motiv că „nu acea piesă mă ține în viață,” duce, în sfârșit, la golirea vasului. Iar atunci nu mai avem ce să mai cinstim, ce să mai dăm copiilor noștri, ce să mai apărăm înaintea lui Dumnezeu.
Așadar, răspunsul cuvenit la „nu barba te mântuiește” este: „Adevărat. Dar Predania, în care barba intră, mă duce către Acela care mântuiește. Și nu mie îmi este dat să tai din Predanie ce socot eu că pot tăia, ci să o primesc așa cum am primit-o de la Părinții care mi-au dat-o.”
Concluzie
Purtarea bărbii la bărbatul ortodox nu este nici o lege a Bisericii care, încălcată, să arunce sufletul în osândă, nici un fleac fără însemnătate care să poată fi lepădat fără pagubă. Este o rânduială veche, mărturisită de Sfânta Scriptură, de Sfinții Părinți, de canoanele Bisericii și de neîntrerupta mărturie a icoanei — o rânduială care ține de chipul bărbatului așa cum a fost zidit de Dumnezeu și păstrat în Biserică prin veacuri.
Cel ce se poate apropia de această rânduială cu smerenie și cu liniștire — neînfățișând-o ca pe o pricină de mândrie, nici socotind-o un semn al unei trepte duhovnicești pe care nu o are — face un pas către așezarea sa în Predania veche a Bisericii. Cel ce, din pricini binecuvântate (slujbă care nu îngăduie, neputință trupească, ascultare către părintele duhovnicesc), nu poate purta barba deplină, păzește totuși cinstirea în inimă și nu strâmbă cu nepăsare cele ale altora. Iar cel care, citind acest articol, simte că ceva i s-a deschis înlăuntru, va găsi în spovedania la părintele său duhovnicesc povățuirea cea potrivită pentru el.
Predania nu se primește prin silnicie, nici prin polemică, ci prin dor după chipul cel întreg al omului din Hristos. Iar acest chip — îl vedem în icoane, îl vedem în chipurile sfinților, îl vedem în chipurile părinților noștri îmbătrâniți în nevoință. Este un chip frumos, matur, statornic, expresiv — chipul bărbatului care nu s-a lepădat de cele primite. Limba noastră, prin însuși cuvântul „bărbat,” ne așteaptă să-l recunoaștem.
Iar cuvântul de care să ne ținem, când vom mai auzi argumentul cel obișnuit al vremii noastre, este acesta: barba nu mântuiește — dar nepăsarea față de Predanie ne sărăcește. Cel dintâi adevăr îl spun, deopotrivă, Sfântul Cosma Etolianul și creștinul de astăzi. Pe cel de-al doilea îl mărturisesc cu glas tare Sfinții Părinți, canoanele, iconografia și înseși chipurile celor care au trecut prin nevoință mai înaintea noastră.
Slavă lui Dumnezeu pentru toate.