Partea a II-a urmărește cum Numele ascuns al lui YHWH devine, în Hristos, nume omenesc, rostibil și mântuitor: Iisus. Studiul trece prin filologia biblică, Kyrios, Întrupare, Cruce, Înviere, liturghie și temelia Rugăciunii lui Iisus.
Preambul: de la YHWH la Iisus
În prima parte a acestei serii am urmărit cum se descoperă Numele lui Dumnezeu în Vechiul Testament — de la YHWH revelat lui Moise la rugul aprins, prin teologia Shem a profeților, până la așteptarea mesianică a unui Nume nou care să cuprindă în sine toată plinătatea Numelui ascuns. Am văzut acolo că Numele divin nu este, în Scriptură, o simplă etichetă convenabilă, ci locul prezenței, modul în care Dumnezeu Se face accesibil omului fără a-Și pierde transcendența. YHWH nu rostește o teorie despre Sine; El Se face cunoscut ca Acela care este — și acest "este" se face prezent în Nume.
Întrebarea cu care încheiam Partea I era aceasta: cum poate Numele acela ascuns, pe care israelitul evlavios nu îndrăznea să-l rostească, să devină Nume rostibil, Nume mântuitor, Nume care vindecă, izgonește demoni și deschide cerurile? Răspunsul Noului Testament este unul singur, scandalos prin simplitatea lui: prin Întrupare. Cuvântul lui Dumnezeu, Cel care poartă și descoperă Numele Tatălui, S-a făcut trup (Ioan 1,14). Ceea ce profeții au numit Shem, ceea ce poporul auzea în rugul aprins, ceea ce era ținut sub vălul Templului — Acela care era, în Persoana Fiului, purtătorul veșnic al Numelui, primește acum, în plinătatea vremii, un nume omenesc: Iisus.
Articolul de față încearcă să așeze această afirmație în adâncimea ei. Nu este o reflecție devoțională, ci un studiu — biblic, filologic, patristic și liturgic — al felului în care Tradiția Bisericii a înțeles Numele Iisus nu ca o etichetă atașată unei persoane istorice, ci ca numele iconomic al Fiului întrupat: numele primit în trup, prin care lucrarea mântuitoare a singurului Dumnezeu adevărat se face accesibilă, rostibilă și chemabilă. Aceasta este, cred, presupoziția fără de care Rugăciunea lui Iisus nu poate fi înțeleasă; și fără de care întreaga teologie a hesychasmului, pe care o vom întâlni în Partea IV, rămâne neînțeleasă.
Numele Iisus nu este o etichetă istorică, ci numele iconomic al Fiului întrupat.
Articolul nu spune că forma lingvistică „Iisus” înlocuiește mecanic Tetragrama. Spune că Persoana care poartă numele Iisus este Fiul veșnic, deofiinţă cu Tatăl și cu Duhul, iar Numele primit în trup descoperă lucrarea mântuitoare a lui Dumnezeu.
I. Numele Iisus în lumina filologiei biblice
1.1. Yeshua: Numele și sensul lui
Numele pe care îngerul îl rostește către Iosif în Matei 1,21 — "Și-I vei pune numele Iisus, căci El va mântui poporul Său de păcatele lor" — este, în limba aramaică vorbită de Maica Domnului și de ucenici, Yeshua (יֵשׁוּעַ), formă târzie a ebraicului Yehoshua (יְהוֹשֻׁעַ). Etimologia este transparentă pentru orice israelit din secolul I: numele este o propoziție condensată, alcătuită din forma scurtă a Tetragramei — Yeho — și rădăcina verbală yasha, "a mântui", "a izbăvi". Yehoshua înseamnă, literal, "YHWH mântuiește" sau "YHWH este mântuirea".
Această etimologie nu este un detaliu marginal pe care l-am putea trece cu vederea. Ea este axa pe care se sprijină întreaga teologie neotestamentară a Numelui. Când Matei traduce explicația îngerului — "căci El va mântui" — el lasă să transpară pentru cititorul evreu plinătatea jocului semantic: Numele copilului spune ce va face copilul, pentru că el spune cine este copilul. Yeshua nu este, deci, un nume oarecare ales pentru un copil oarecare; este numele iconomic prin excelență — numele primit la Întrupare, legat strict de iconomia mântuirii, și care descoperă în registrul omenesc lucrarea pe care numai Dumnezeul lui Israel o poate săvârși: izbăvirea poporului Său.
Trebuie să spunem aici cu cea mai mare precizie ceea ce afirmăm și ceea ce nu afirmăm. Nu spunem că Fiul începe să fie Dumnezeu prin numele Iisus: Persoana Fiului este veșnică, dumnezeirea Lui este de la veci, alături de Tatăl și de Duhul. Yeshua nu este Numele veșnic al Fiului ca formă lingvistică — Fiul nu vorbește aramaică în veșnicie. Spunem, însă, că Dumnezeul-Fiul, primind în trup un nume omenesc, primește un nume care nu este oarecare: este numele care spune iconomia. Sf. Ioan Damaschin formulează acest punct cu sobrietatea proprie tradiției răsăritene: numele Iisus se tâlcuiește Mântuitor, după explicația dată chiar de înger, și acest nume aparține Fiului întrupat ca expresie omenească a lucrării Lui mântuitoare.
Sfântul Chiril al Alexandriei va arăta consecvent că lucrarea care se descoperă în Numele Iisus nu este alta decât lucrarea Dumnezeului lui Israel: Cel care va mântui este Cel a cărui lucrare este, dintotdeauna, mântuirea. Numele iconomic și Persoana veșnică nu sunt despărțite — dar nu sunt nici confundate într-o ecuație lingvistică simplă.
1.2. Tetragrama nerostită și mecanismul ketib/qere
Înainte de a urmări cum traduce Septuaginta Tetragrama, trebuie să înțelegem cum era ea citită în iudaismul Celui de-al Doilea Templu — pentru că tocmai această practică a citirii pregătește, în chip providențial, cheia hristologică a Noului Testament.
Tetragrama YHWH este, în Tora, Numele propriu al lui Dumnezeu, descoperit lui Moise. Practica de a nu rosti Tetragrama este veche și precede creștinismul — își are rădăcinile probabil în perioada postexilică (sec. V–IV î.Hr.) și este consolidată în iudaismul Celui de-al Doilea Templu. Aceasta era, în ochii rabinilor, expresia respectului absolut față de porunca a treia — "Să nu iei Numele Domnului Dumnezeului tău în deșert" (Ieșire 20,7). În cultul Templului, rostirea explicită a Numelui a rămas legată de slujba arhierească a Zilei Ispășirii (Yom Kippur) — tradiția talmudică (Yoma 6,2) menționează rostirea Numelui de către Marele Preot în mai multe momente ale slujbei — apoi a dispărut odată cu căderea Templului în anul 70.
Sistemul scribal numit ketib/qere (literal: "ce este scris" / "ce este citit") — fixarea în text scris a acestei practici mai vechi — este, însă, o realizare târzie, medievală. Notele qere, semnele vocalice și marginalia masoretice au fost elaborate de școlile masoretice (în special cea de la Tiberias) între secolele VI și X d.Hr. În textul masoretic astfel constituit, Tetragrama YHWH rămâne scrisă (ketib), dar cititorul este îndrumat, prin sistemul vocalizărilor adăugate, să rostească (qere) Adonai ("Domnul meu") sau, în anumite contexte, Elohim ("Dumnezeu"). Vocalele lui Adonai sunt, în textul masoretic medieval, "împrumutate" consoanelor YHWH, dând forma hibridă Yəhōwāh care a generat în Occident, prin neînțelegerea acestui mecanism, falsa pronunție Iehova — formă necunoscută atât evreilor antici, cât și creștinilor răsăriteni.
Important este însă să distingem două straturi: practica de a substitui rostirea Tetragramei este pre-creștină și a fost activă în iudaismul vremii lui Iisus; sistemul scribal care fixează această practică în text vocalizat este o lucrare a masoreților medievali. Cele două nu trebuie confundate, dar ambele mărturisesc același principiu teologic — numele lui Dumnezeu este real, sfânt, și de aceea nu trebuie atins de buza nepregătită.
Tradiția rabinică a multiplicat circumlocuțiunile pentru a evita Numele. Ha-Shem ("Numele") a devenit substitut frecvent — este de altfel termenul folosit până astăzi în iudaismul ortodox. Ha-Maqom ("Locul") era altă formă — Dumnezeu este Locul lumii, dar lumea nu este locul Lui. Ha-Gevurah ("Puterea") apare în Talmud și în Evanghelii — Iisus însuși răspunde Sinedriului: "Veți vedea pe Fiul Omului șezând de-a dreapta Puterii" (Marcu 14,62), unde Puterii este, în acest registru rabinic, Ha-Gevurah, adică Dumnezeu însuși.
Targumurile aramaice — traducerile-parafraze ale Scripturii folosite în sinagogile vorbitoare de aramaică — adaugă un termen care va fi, pentru hristologia patristică, de o importanță capitală: Memra, "Cuvântul". Acolo unde textul ebraic spune "YHWH a vorbit", targumul spune "Memra Domnului a vorbit". Memra este, în Targumuri, un mod de a vorbi despre lucrarea și cuvântul lui Dumnezeu fără a-L expune pe Dumnezeu însuși la antropomorfisme directe. Rabinii erau monotești riguroși: Memra nu era, pentru ei, o ipostază distinctă alături de YHWH, ci o circumlocuțiune respectuoasă pentru modul prin care YHWH cel transcendent intră în contact cu lumea, fără ca transcendența Lui să fie compromisă.
Când Sfântul Ioan Evanghelistul deschide Evanghelia sa cu "La început era Cuvântul (Logos), și Cuvântul era la Dumnezeu, și Dumnezeu era Cuvântul" (Ioan 1,1), prologul lui poate fi citit și în lumina acestei tradiții aramaice — pentru un cititor evreu format în sinagogă, ecourile sunt evidente. Dar este la fel de important să spunem că prologul ioaneic nu se reduce la teologia targumică a lui Memra. Sf. Ioan integrează deopotrivă tradiția sapiențială a Vechiului Testament (Înțelepciunea care era cu Dumnezeu la facerea lumii — Pilde 8,22 ș.u.; Înțelepciunea lui Solomon 7), tradiția proorocească a Cuvântului (Isaia 55,11; Ieremia 1,9), și descoperirea proprie a Sfântului Duh prin care i-a fost dată Evanghelia.
Ceea ce Memra targumică sugera — modul lucrării lui Dumnezeu în lume — este, în Ioan, radical depășit: ceea ce în Targumuri rămânea o circumlocuțiune respectuoasă pentru o lucrare divină devine, în Ioan, Persoană dumnezeiască veșnică. Logosul ioaneic nu este un mod al lui YHWH, nu este o lucrare personificată, ci este Persoana Fiului veșnic, deofiinţă cu Tatăl, prin care toate s-au făcut (Ioan 1,3). Iar această Persoană S-a făcut trup. Distanța dintre Memra targumică și Logosul ioaneic este, deci, distanța dintre o circumlocuțiune teologică prudentă și descoperirea trinitară plenară a Noului Legământ.
Cu această nuanță, putem spune: ceea ce iudaismul păstra cu evlavie în distanță, prin ketib/qere, prin Ha-Shem, prin Memra — toate aceste substitute respectuoase ale Numelui inaccesibil — primește, în Întrupare, o singură împlinire: Persoana Fiului, deofiinţă cu Tatăl, primește un trup și un nume omenesc, Yeshua, prin care lucrarea mântuitoare a Treimii se face accesibilă. Distanța dintre ketib și qere este traversată o singură dată, definitiv, nu prin desființarea distanței dintre Dumnezeu și om, ci prin asumarea ei în Persoana Cuvântului întrupat.
1.3. Kyrios: traducerea ca mărturisire
În forma transmisă și folosită de Biserica primară, Septuaginta — traducerea greacă a Vechiului Testament — redă în mod obișnuit Tetragrama YHWH prin Kyrios, "Domnul". Aceasta corespundea practicii liturgice a iudaismului din diaspora: nimeni nu rostea Tetragrama, ci toți spuneau Adonai (în ebraică) sau Kyrios (în greacă), iar Biserica a primit Septuaginta tocmai în această formă, cu Kyrios devenit standard.
Trebuie totuși să facem o nuanță istorică pe care cercetarea modernă a manuscriselor a făcut-o necesară. Situația textuală timpurie a Septuagintei este mai complexă decât pare la prima vedere: unele manuscrise iudaice grecești pre-creștine, păstrate fragmentar (Papirusul Fouad 266 din sec. I î.Hr., 4QLXXLevb de la Qumran, Papirusul Oxyrhynchus LXX), păstrează încă Tetragrama în litere ebraice sau paleo-ebraice în interiorul textului grec, în loc să o redea prin Kyrios. Procesul prin care Kyrios a devenit traducerea standard a fost, deci, treptat și complex; dar pentru creștinismul apostolic și patristic, forma cu Kyrios este forma primită, citită, mărturisită — și aceasta este forma pe care Pavel, Petru și Ioan o folosesc în citările lor din Vechiul Testament.
Consecința este una pe care Părinții o vor exploata cu uimire: când Pavel scrie filipenilor că "la Numele lui Iisus tot genunchiul să se plece… și să mărturisească toată limba că Iisus Hristos este Domn (Kyrios)" (Filipeni 2,10–11), el nu face o afirmație devoțională oarecare. El citează — și cititorul evreu sau prozelit familiar cu Septuaginta îl recunoaște imediat — pe Isaia 45,23: "înaintea Mea se va pleca tot genunchiul, prin Mine se va jura orice limbă." Subiectul originar al jurământului universal este YHWH însuși. Pavel îl identifică, fără ezitare, cu Iisus.
Aceasta nu este o simplă comparație. Este o mărturisire hristologică cu cea mai mare greutate posibilă: Iisus Hristos este Domnul (Kyrios) în sensul tare al Numelui dumnezeiesc — Fiul întrupat este consubstanțial cu Tatăl și cu Duhul, este Dumnezeul lui Israel descoperit acum în Persoana Fiului. Numele care este mai presus de orice nume, despre care vorbește Pavel cu două versete mai sus (Filipeni 2,9), este Numele divin recunoscut public de Tatăl ca aparținând Fiului întrupat — Fiul Care, fiind în chipul lui Dumnezeu, S-a smerit până la moartea pe cruce.
Trebuie spus aici cu cea mai mare grijă, ca să nu cădem nici în confuzie modalistă, nici în diminuare ariană. Nu spunem că Tatăl și Fiul sunt o singură Persoană (modalismul). Nu spunem că Fiul este un dumnezeu secundar, alături de Tatăl (arianismul). Spunem ce a spus Sinodul de la Niceea (325): Fiul este deofiinţă (homoousios) cu Tatăl, este Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat — și este, din veci, Persoana Fiului. Iar mărturisirea apostolică Iēsous Kyrios înseamnă că Fiul întrupat este, în Persoana Sa, Dumnezeul lui Israel descoperit pe deplin — alături de Tatăl și de Duhul, în unica fire dumnezeiască.
1.4. Onoma: Numele ca prezență în greaca Noului Testament
Cuvântul grec onoma (ὄνομα), care traduce ebraicul shem, păstrează în Noul Testament toată densitatea semantică a originalului semitic. Când Iisus spune "am descoperit Numele Tău oamenilor" (Ioan 17,6), El nu vorbește despre o informație lingvistică — nu îi învață pe ucenici cum să pronunțe corect "YHWH" — ci despre o realitate ontologică: Numele descoperit ne introduce în cunoașterea Tatălui prin Fiul, în Duhul. A cunoaște Numele Tatălui, în sensul ioaneic, înseamnă a fi făcut părtaș la viața treimică prin Fiul întrupat și prin Duhul trimis.
În același Capitol 17 al Evangheliei după Ioan — "Rugăciunea arhierească", inima teologică a Noului Testament — Iisus spune: "Părinte sfinte, păzește-i în Numele Tău, în care Mi i-ai dat" (Ioan 17,11). "Numele" aici nu este un cuvânt — este un loc (în care suntem păziți), o putere (care păzește), o prezență a Tatălui mărturisită prin Fiul în Duhul. Este exact înțelesul vechi-testamentar al Shem — locuința, prezența, gloria — acum descoperit în iconomia Noului Legământ ca lucrare a Fiului care duce pe ai Săi, prin Duhul, la cunoașterea Tatălui.
Putem deci formula astfel concluzia acestui prim punct: pentru Noul Testament, Numele Iisus este numele iconomic al Fiului întrupat — numele în care lucrarea mântuitoare a singurului Dumnezeu adevărat se face accesibilă și chemabilă. Nu este vorba de a confunda numele iconomic Iisus cu Tetragrama YHWH ca formă lingvistică — sunt două nume în două limbi diferite, în două registre ale iconomiei. Ci de a recunoaște că Persoana care poartă numele Iisus este Persoana Fiului veșnic, deofiinţă cu Tatăl și cu Duhul, Cel prin care Dumnezeul lui Israel Se descoperă pe deplin. Identitatea dintre lucrarea Numelui Iisus și lucrarea Dumnezeului lui Israel nu este o asociere pioasă — este structura însăși a teologiei apostolice.
II. Întruparea ca eveniment al Numelui
2.1. Et Verbum caro factum est: Cuvântul primește trup și nume
"Și Cuvântul S-a făcut trup și S-a sălășluit între noi" (Ioan 1,14). Verbul folosit de evanghelist — eskēnōsen, literal "Și-a întins cortul" — este, pentru orice cititor cu urechea formată în Septuaginta, o trimitere directă la Shekinah, prezența slavei lui YHWH care locuia în Cortul mărturiei și apoi în Templul lui Solomon. Shekinah derivă din aceeași rădăcină ebraică ca miskan, "cortul"; iar prezența aceasta era, în teologia rabinică contemporană cu Iisus, locul unde Numele lui Dumnezeu locuia — "Mă voi sălășlui acolo cu Numele Meu", spune YHWH despre Templu (cf. Deuteronom 12,11; III Regi 8,29).
Ioan spune, deci, mai mult decât pare la prima vedere. El spune că Cuvântul (Logosul) — Cel prin care Numele Tatălui se descoperă, Cel care este, din veci, purtătorul Numelui alături de Tatăl și de Duhul — Și-a întins acum Cortul în trupul lui Iisus. Et tabernaculum suum posuit in nobis, traduce Vulgata — Și Cortul Lui l-a întins între noi. Trupul lui Iisus este noul Templu (Ioan 2,19–21), pentru că în el locuiește, prin unire ipostatică, Persoana Fiului — Cel care, deofiinţă cu Tatăl, descoperă deplin Numele Tatălui.
Aceasta este formularea pe care trebuie să o reținem cu cea mai mare precizie. Cuvântul, purtătorul și revelatorul Numelui, S-a făcut trup — și a primit, în această asumare a firii omenești, un nume omenesc: Iisus. Nu este vorba ca "Numele" în abstract să fi devenit trup — Persoana care se întrupează este Fiul-Cuvânt, nu Numele ca atare. Numele rămâne modul revelării, chemării și prezenței; iar Persoana care, fiind purtătorul veșnic al lucrării numite în Nume, asumă acum firea omenească și Se face accesibil prin numele iconomic Iisus.
Această distincție — pe care tradiția patristică a păstrat-o cu rigoare — este vitală pentru a nu cădea în confuzii. Numele nu este o ipostază autonomă care s-ar întrupa; Persoana întrupată este Fiul, Cel deofiinţă cu Tatăl. Dar acest Fiu este Cel care, prin Întrupare, face accesibil omului ceea ce stătea, sub Vechiul Legământ, sub vălul Numelui nerostibil.
2.2. Iconomia Numelui în slujirea pământească a lui Iisus
Dacă privim Evangheliile cu această cheie, observăm că lucrarea lui Iisus este, de la un capăt la altul, o iconomie a Numelui — o descoperire treptată, niciodată brutală, a faptului că Numele divin este chemat în Persoana Lui și prin Persoana Lui face accesibilă lucrarea Tatălui.
În Evanghelia după Ioan există două registre distincte ale formulei Egō eimi ("Eu sunt"), pe care nu trebuie să le confundăm. Primul registru este al rostirilor absolute — fără predicat — care trimit direct la identitatea dumnezeiască a lui Hristos, în ecou cu Egō eimi ho ōn din Septuaginta (Ieșire 3,14): "Mai înainte de a fi Avraam, Eu sunt" (Ioan 8,58); "De nu credeți că Eu sunt, veți muri în păcatele voastre" (Ioan 8,24); "Vă spun acestea de pe acum, mai înainte de a se împlini, ca să credeți că Eu sunt" (Ioan 13,19); "Pe cine căutați? — Pe Iisus Nazarineanul. — Eu sunt" (Ioan 18,4–6). Al doilea registru este al rostirilor cu predicat — "Eu sunt pâinea vieții" (6,35), "Eu sunt lumina lumii" (8,12), "Eu sunt ușa" (10,9), "Eu sunt păstorul cel bun" (10,11), "Eu sunt învierea și viața" (11,25), "Eu sunt calea, adevărul și viața" (14,6), "Eu sunt vița cea adevărată" (15,1) — care sunt revelații hristologice prin imagini, desfășurând în limbaj mântuitor aceeași identitate dumnezeiască.
Cea mai dramatică ilustrare a registrului absolut o găsim la Ghetsimani, în noaptea trădării. Soldații vin să-L caute, Iisus îi întreabă: "Pe cine căutați?" — "Pe Iisus Nazarineanul", răspund ei. "Eu sunt" (Egō eimi) — și evanghelistul notează cu un realism aproape liturgic: "au dat înapoi și au căzut la pământ" (Ioan 18,4–6). De ce această cădere? Pentru că Egō eimi este, în greaca Septuagintei, traducerea exactă a Numelui revelat lui Moise — "Eu sunt Cel ce sunt" (Ieșire 3,14, în LXX Egō eimi ho ōn). Soldații aud, fără să înțeleagă, rostirea Numelui dumnezeiesc; și trupul lor răspunde, mai înainte ca mintea lor să-și dea seama, prin căderea pe care o cunoaște orice teofanie veche. Sf. Ioan Gură de Aur, în omiliile la Ioan, va citi acest moment ca dovadă că Hristos Se predă de bunăvoie — putea oricând, prin Numele Său, să-i răstoarne; faptul că nu o face este expresia voinței mântuitoare a Crucii.
Ioan 8,58 — "Mai înainte de a fi Avraam, Eu sunt" — duce afirmația până la limita ei polemică, în registrul absolut. Cititorii nu se înșeală asupra sensului: "au luat pietre ca să arunce asupra Lui" (8,59). Ei au înțeles că Iisus nu spune doar că este mai vechi decât Avraam; spune că El este, în Persoana Sa, Cel deofiinţă cu Tatăl — Cel a cărui lucrare s-a descoperit lui Avraam la Mamvri, lui Iacov la Iaboc, lui Moise la rug.
2.3. Botezul, schimbarea la Față, Învierea: triplul descoperit al Numelui
Trei momente din Evanghelii descoperă în mod public Numele întrupat, și fiecare are aceeași structură — o teofanie în care Tatăl, prin glas, mărturisește identitatea Fiului.
La Botez: "Acesta este Fiul Meu cel iubit, întru Care am binevoit" (Matei 3,17). Tatăl rostește public Numele ascuns al Fiului — Fiul Meu — și Duhul coboară. Trinitatea se descoperă, iar Numele întrupat este recunoscut de Tatăl însuși.
La Schimbarea la Față pe Tabor: aceeași structură, aceeași formulă, dar acum Iisus însuși strălucește cu lumina necreată. Părinții vor vedea aici descoperirea slavei Numelui — Numele care, în Vechiul Testament, umplea Templul cu nor luminos, strălucește acum din trupul lui Iisus, pentru că acolo locuiește toată plinătatea dumnezeirii trupește (Coloseni 2,9).
La Înviere: Pavel rezumă întreaga iconomie într-o singură propoziție — "pentru aceea și Dumnezeu L-a preaînălțat și I-a dăruit Lui Numele cel mai presus de orice nume" (Filipeni 2,9). "Dăruirea Numelui" nu înseamnă, evident, că Fiul nu avea Numele înainte; înseamnă că Numele cel ascuns sub vălul trupului smerit, sub vălul morții, este acum descoperit în slavă, recunoscut de toată făptura, accesibil credinței și rugăciunii. Trupul cel înviat este acum purtător de Nume într-un mod care nu mai poate fi acoperit.
Acesta este, deci, sensul Întrupării ca eveniment al Numelui: Cel ce este Persoana Fiului veșnic, Cel prin care YHWH cel ascuns lucra sub Vechiul Legământ — păzit sub văl, păstrat în Tetragrama nerostită — iese din ascundere prin trup. Sfințenia Numelui rămâne — nu se profanează, nu se banalizează — dar modul de prezență se schimbă: ceea ce era inaccesibil prin distanță devine, în Persoana Cuvântului întrupat, accesibil prin numele iconomic Iisus. Numele rămâne sfânt; dar acum este rostibil, mântuitor, chemabil.
III. Mărturia patristică: Numele întrupat la Părinții Bisericii
3.1. Sfântul Ignatie al Antiohiei: Numele și viața creștinului
La Sfântul Ignatie Teoforul (†107), episcopul Antiohiei, scriind cu doar câteva decenii după moartea ultimilor apostoli, găsim cele mai vechi mărturii post-apostolice despre Numele lui Iisus în viața Bisericii. Trebuie să formulăm cu precizie ce găsim și ce nu găsim la el.
În Epistola către Efeseni, Ignatie numește pe creștini theophoroi (purtători de Dumnezeu), christophoroi (purtători de Hristos), naophoroi (purtători de templu) și hagiophoroi (purtători de sfințenie). Tema este cea a încorporării creștinului în slava lui Hristos: creștinul poartă în trupul său prezența lui Dumnezeu, așa cum Cortul ducea slava în pustiu și Templul în Sion. Pavel folosea aceeași intuiție când spunea: "nu știți că trupul vostru este templu al Sfântului Duh care este în voi?" (I Corinteni 6,19). La Ignatie aceasta devine teologie pastorală: episcopul, preoții, diaconii, mucenicii — toți poartă în trupul lor pe Cel pe care Îl mărturisesc.
Tema Numelui ca atare apare la Ignatie mai ales într-un registru polemic-negativ: există unii — spune el — care "poartă Numele" sau care îl folosesc cu cuvântul, dar care trăiesc nevrednic de Dumnezeu și nu lucrează potrivit Numelui pe care îl rostesc. Pentru Ignatie, mucenicia spre care merge — la Roma, sub fiarele Coloseumului — este actul prin care el însuși împlinește Numele pe care îl mărturisește; este actul prin care creștinul nu doar poartă numele de creștin, ci este creștin în întregul ființei lui.
Această distincție ignatiană este, pentru tradiția răsăriteană, prețioasă: Numele nu lucrează ca formulă autonomă; cere viață care să fie pe măsura lui. Această observație, primită de la mucenicul Antiohiei, va fi reluată — peste secole — de toți părinții neptici, când vor spune că rostirea Rugăciunii lui Iisus fără pocăință, smerenie și luptă ascetică nu mai este Rugăciunea lui Iisus, ci doar repetare a unor cuvinte.
3.2. Sfântul Iustin Martirul: tipologia lui Iosua/Iisus
Sfântul Iustin Martirul (†165), în Dialogul cu iudeul Trifon, dezvoltă o lectură tipologică a Numelui Iisus care va deveni, pentru tradiția patristică, un loc comun. El stăruie asupra echivalenței Yehoshua/Iisus și asupra faptului că Iosua, fiul lui Nun (Navi), care a dus poporul în Țara Făgăduinței, purta același Nume ca o prefigurare a Mântuitorului. Iustin amintește, de asemenea, că Moise a schimbat numele lui Oșea (Hosea), făcându-l Yehoshua (Iosua), tocmai pentru ca cel care va conduce poporul în țara făgăduită să poarte deja, profetic, Numele Celui ce va veni.
Mai mult, Iustin face o legătură tipologică memorabilă: în lupta de la Refidim (Ieșire 17,8–13), Iosua/Iisus conducea bătălia cu armele, în timp ce Moise stătea cu mâinile întinse — prefigurând Crucea. Numele Iisus acționează deja în Vechiul Legământ, sub formă de tip; iar Întruparea descoperă pe Cel ce purta acest Nume prin lucrare ascunsă sub vechile chipuri.
Trebuie spus însă cu sobrietate ce afirmăm aici. Nu spunem că Iustin formulează deja o teologie filologică completă a Numelui în sensul tare — el rămâne în registrul tipologiei biblice, propriu apologeticii primare. Spunem că Iustin vede în numele lui Iosua/Iisus o prefigurare a lui Hristos și citește intrarea în Țara Făgăduinței ca tip al mântuirii aduse de adevăratul Iisus. Aceasta este temelia pe care vor construi alexandrinii.
3.3. Origen: o mărturie timpurie despre puterea invocării Numelui
Origen (†253), în Contra Celsum, lasă o mărturie de o importanță covârșitoare pentru istoria invocării Numelui în Biserică. Răspunzându-i păgânului Cels, care batjocorea pretenția creștinilor că Numele lui Iisus alungă demonii, Origen afirmă că Numele Iisus are o putere reală, observabilă: izgonește duhuri necurate, vindecă boli, sfințește pe cei ce-l rostesc cu credință. Și — adaugă el — chiar oameni neînvățați, chiar simpli credincioși fără pregătire teologică, pot lucra prin acest Nume, pentru că puterea ține de Cel chemat, iar nu de însușirile celui care cheamă.
Trebuie să citim această mărturie cu o dublă prudență. Pe de o parte, este o mărturie timpurie și prețioasă despre faptul că Biserica primară practica invocarea Numelui Iisus ca pe o realitate eficace, nu ca pe o devoțiune subiectivă; iar Origen apără această practică nu mistic, ci factual, ca pe ceva ce Cels ar putea verifica dacă ar voi. Pe de altă parte, Origen are o "filosofie a numelor" specifică gândirii antice — apropiată uneori de mentalul vremii despre puterea limbajului — și nu trebuie să-i atribuim deja teologia mai târzie a energiilor divine, care va fi formulată precis abia la Sfinții Părinți Capadocieni și definitiv la Sfântul Grigorie Palamas.
Ce putem reține cu siguranță de la Origen este însă acest punct esențial: în Tradiția Bisericii din primele veacuri, Numele Iisus nu era socotit un simplu cuvânt asociat amintirii unei persoane absente, ci chemarea reală a unei Persoane prezente prin lucrarea ei. Numele și Persoana Celui numit nu sunt despărțite. Această intuiție — pe care Origen o transmite, dar nu o întemeiază sistematic — va fi temelia pe care vor construi, mai precis, Părinții Capadocieni.
3.4. Sfântul Grigorie de Nyssa: premisa apofatică
Sfântul Grigorie de Nyssa (†394) introduce în teologia Numelui o distincție pe care toată tradiția răsăriteană o va păstra. În Contra Eunomiu — răspunzând lui Eunomie, care pretindea că putem cunoaște ființa lui Dumnezeu prin nume, identificând "nenăscut" cu însăși ființa divină — Grigorie face o disociere capitală: numele divine nu descriu ființa lui Dumnezeu, care rămâne inaccesibilă cunoașterii omenești; ele descriu lucrările (energeiai) Lui față de noi.
Această distincție pare, la prima vedere, să relativizeze importanța Numelui. În realitate, ea o așează corect — și oferă tradiției răsăritene premisa apofatică fără de care teologia hesychastă de mai târziu nu ar fi putut fi formulată fără să cadă în confuzii. Numele Iisus nu este o etichetă pentru o ființă divină pe care am putea-o, în principiu, comprehende; ființa lui Dumnezeu rămâne taină — apophasis — și nu poate fi cuprinsă în nume. Numele Iisus este, însă, modul prin care lucrarea mântuitoare a lui Dumnezeu se face accesibilă creaturii. Lucrarea Lui se descoperă în Nume, prin Nume, și prin Nume devine accesibilă omului.
Trebuie spus cu sobrietate: Grigorie de Nyssa nu formulează încă teologia isihastă — care va veni mai târziu, la Capadocieni târzii și definitiv la Palama. Spunem doar că Sfântul Grigorie oferă premisa apofatică: numele nu cuprind ființa dumnezeiască. Această premisă este, însă, esențială. Fără ea, orice teologie a Numelui riscă să cadă în confuzia dintre numele rostit și ființa divină — confuzie pe care tradiția răsăriteană a respins-o totdeauna.
Pentru tradiția hesychastă ulterioară, distincția cappadociană va fi vitală. Părinții neptici nu vor afirma niciodată că Numele este Dumnezeu în ființa Lui; dar vor afirma cu toată consecvența că Numele este purtător real al lucrării lui Dumnezeu — și că rugăciunea Numelui este, prin urmare, întâlnire reală cu Persoana, nu reprezentare mentală.
3.5. Sfântul Chiril al Alexandriei: temeiul hristologic al Numelui întrupat
Sfântul Chiril al Alexandriei (†444), în polemica cu Nestorie și în formularea hristologiei calcedoniene avant la lettre, oferă tradiției răsăritene temeiul hristologic al teologiei Numelui întrupat. Trebuie să formulăm cu mare grijă ce afirmă Chiril și ce nu afirmă.
În Comentariu la Ioan (în special la Ioan 17, "Rugăciunea arhierească"), când Iisus spune Tatălui "am descoperit Numele Tău oamenilor" (Ioan 17,6), Chiril interpretează: Hristos a manifestat Numele Tatălui pentru că arată în Sine slava, firea și lucrarea Tatălui. Accentul lui Chiril este hristologic — Fiul descoperă deplin pe Tatăl — nu filologic. El nu face o echivalență directă, ca formă lingvistică, între Tetragrama YHWH și numele Iisus; ar fi anacronic să-i atribuim asta.
Ce face Chiril, însă, este de o importanță capitală: el oferă temeiul hristologic fără de care toată teologia răsăriteană a Numelui ar rămâne suspendată. Pentru Chiril, Persoana lui Iisus este Persoana Fiului veșnic, deofiinţă cu Tatăl — nu există o Persoană umană "Iisus" alături de Persoana divină a Fiului (eroarea pe care o atribuie nestorianismului). Există un singur Hristos, în două firi, și acest Hristos este Cel ce arată în trup slava deplină a Tatălui. Lucrarea care se descoperă în numele Iisus este, deci, lucrarea însăși a Treimii — pentru că Persoana întrupată este Fiul deofiinţă cu Tatăl și cu Duhul.
Această poziție chiriliană este, pentru tradiția răsăriteană, axă neclintită. Ea va permite formularea formulei de la Calcedon (451) — unirea celor două firi într-o singură persoană — și va da temei teologic invocării Numelui Iisus ca chemare reală a Persoanei divine întrupate. Cititorul atent va observa că, în această formulare, nu Numele se întrupează — Persoana Fiului se întrupează — dar numele iconomic Iisus, primit la Întrupare, devine modul prin care lucrarea Persoanei întrupate este făcută accesibilă chemării omenești.
3.6. Sfântul Ioan Damaschin și sinteza răsăriteană
Sfântul Ioan Damaschin (†749), în Expunerea exactă a credinței ortodoxe (cartea III), oferă sinteza sistematică a tradiției patristice asupra Numelui. El recapitulează: numele Iisus se tâlcuiește Mântuitor, după explicația dată de înger lui Iosif (Matei 1,21); este nume al Persoanei întrupate, deci comun celor două firi, dar atribuit propriu Fiului în iconomia mântuirii; este nume care exprimă, prin etimologia lui, lucrarea proprie pentru care Fiul s-a întrupat.
Damaschin afirmă, de asemenea, că în Persoana lui Hristos cele două firi — dumnezeiască și omenească — sunt unite ipostatic, fără confuzie și fără separare, după formula calcedoniană. Consecința este că tot ce se atribuie Persoanei lui Hristos se atribuie deopotrivă, prin communicatio idiomatum (împărtășirea însușirilor), Fiului veșnic și Fiului întrupat — pentru că Persoana este una singură. Această învățătură, formulată cu cea mai mare claritate de Damaschin, este temelia pe care tradiția răsăriteană va întemeia atât teologia icoanei (la care Damaschin a contribuit decisiv în controversa iconoclastă) cât și, prin consecvență, teologia rugăciunii Numelui.
Trebuie să spunem cu sobrietate ce este la Damaschin afirmație directă și ce este sinteză interpretativă a noastră. La Damaschin găsim direct: numele Iisus înseamnă Mântuitor; este nume al Persoanei întrupate; cele două firi sunt unite ipostatic; însușirile se împărtășesc prin unirea în Persoană. Concluzia sintetică — că în iconomia mântuirii, Numele Iisus devine astfel modul prin care Persoana întrupată este chemată în rugăciune ca purtătoare a întregii lucrări dumnezeiești — este interpretarea pe care tradiția răsăriteană o va trage din premisele damaschinene, mai ales prin părinții neptici. Damaschin oferă temelia; consecințele rugătoare le va trage isihasmul.
IV. Numele, Crucea și Învierea: cele trei evenimente ale unei singure descoperiri
Întruparea, am spus, este evenimentul Numelui. Dar acest eveniment nu se restrânge la momentul nașterii la Betleem; el se desfășoară de-a lungul întregii vieți pământești a lui Iisus și își atinge plinătatea în Cruce, în coborârea la iad și în Înviere. Numele Iisus, primit la Tăierea-Împrejur, este purtat prin toată iconomia mântuirii — și abia la Înviere își dezvăluie deplin puterea.
4.1. Numele pe Cruce: titulus-ul și smerenia Numelui
Inscripția pe care Pilat o pune pe cruce — Iisus Nazarineanul, Împăratul iudeilor — în trei limbi (ebraică, greacă, latină) este, în logica simbolică a evangheliilor, ultima descoperire publică a Numelui în vremea răstignirii. Iisus, care în Ghetsimani rostise Egō eimi făcându-i pe soldați să cadă, este acum răstignit cu Numele scris deasupra capului. Numele este, paradoxal, batjocorit și mărturisit în același timp: pentru iudei, este pretenția mesianică pentru care Îl judecă; pentru păgâni, este titulatura unui osândit; pentru Tatăl, este Numele Fiului iubit care merge la moarte.
Sfântul Ioan stăruie asupra acestui detaliu: "Această inscripție au citit-o mulți dintre iudei, căci aproape de cetate era locul unde a fost răstignit Iisus. Și era scrisă evreiește, latinește și grecește. Deci ziceau lui Pilat arhiereii iudeilor: nu scrie ‘Împăratul iudeilor’, ci că Acela a zis: Eu sunt Împăratul iudeilor. Pilat a răspuns: Ce am scris, am scris" (Ioan 19,20–22). Numele a fost scris, și el rămâne. Pilat — fără să știe — pecetluiește în trei limbi, pentru cele trei mari tradiții ale lumii antice, mărturisirea Numelui întrupat. Quod scripsi, scripsi: ceea ce este scris al Numelui rămâne scris, în istorie și în veșnicie.
Părinții vor exploata cu dragoste acest detaliu. Sfântul Ioan Gură de Aur, în omiliile la Ioan, observă că Crucea însăși este, prin sângele scurs pe ea, "pecete a Numelui" — locul unde Numele întrupat își dovedește prin suferință că este cu adevărat YHWH-mântuiește. Numele Iisus nu este, deci, un nume oarecare al unui copil oarecare al unei mame oarecare; este Numele celui care, pentru a împlini ce spune Numele Său, urcă pe cruce. Yeshua — "YHWH mântuiește" — este Numele care lucrează ce spune. Crucea este împlinirea etimologiei.
4.2. Coborârea la iad: Numele în adâncuri
Tradiția patristică și liturgică a Sâmbetei celei Mari afirmă, cu un realism teologic care îi uimește pe cititorii moderni, că în răstimpul dintre răstignire și înviere Iisus coboară la iad — cu trupul în mormânt, cu sufletul în adâncurile pământului, cu dumnezeirea pretutindeni — și acolo propovăduiește (cf. I Petru 3,19; 4,6). Ce propovăduiește? Numele întrupat. Răsuflarea pământească a Numelui Iisus a încetat în clipa morții pe Cruce, dar rostirea ipostatică a Numelui — coincidența eternă dintre Persoană și Nume — continuă în adâncuri.
Troparele Sâmbetei celei Mari și ale Învierii fac din această taină axa propriei lor teologii. "Cu trupul în mormânt, cu sufletul în iad ca un Dumnezeu, în rai cu tâlharul, și pe scaun ai fost, Hristoase, cu Tatăl și cu Duhul, toate umplându-le, Cel ce ești necuprins" — această rugăciune din slujba Liturghiei (în vremea citirii catismei după proscomidie) este o mărturisire concentrată a omniprezenței active a Numelui întrupat. Numele Iisus, primit într-un trup, este de pretutindeni — pentru că Persoana care îl poartă este Persoana Fiului veșnic.
4.3. Învierea: descoperirea publică a Numelui
La Înviere, Numele iese din ascunderea trupului smerit, a morții, a iadului, și își descoperă plinătatea. Este momentul precis pe care Pavel îl rezumă în Filipeni 2,9–11 — pasaj la care am revenit deja, dar care merită aici o citire mai atentă, pentru că este summa teologiei apostolice a Numelui:
"Pentru aceea și Dumnezeu L-a preaînălțat și I-a dăruit Lui Numele cel mai presus de orice nume, ca întru Numele lui Iisus tot genunchiul să se plece, al celor cerești și al celor pământești și al celor de dedesubt, și să mărturisească toată limba că Iisus Hristos este Domn (Kyrios), spre slava lui Dumnezeu Tatăl." (Filipeni 2,9–11)
Trei lucruri trebuie remarcate aici. Primul: "I-a dăruit Lui Numele cel mai presus de orice nume" — verbul grec echarisato înseamnă "a dăruit prin har" (de la charis). Numele nu este un atribut adăugat ființei lui Iisus, ci este Numele care, fiind al Lui de la veci, este acum recunoscut public de Tatăl ca al Lui, în trupul înviat. Este o "dăruire" în ordinea iconomiei, nu în ordinea ființei.
Al doilea: "toată limba să mărturisească că Iisus Hristos este Domn (Kyrios)". Cum am văzut, Kyrios este traducerea Septuagintei pentru YHWH. Pavel afirmă, deci, că mărturisirea creștinească centrală — Iisus este Domn, Iēsous Kyrios — este mărturisirea hristologică maximă: Iisus Hristos este Domnul (Kyrios) în sensul tare al Numelui dumnezeiesc, Fiul întrupat fiind deofiinţă cu Tatăl și cu Duhul, Dumnezeul lui Israel descoperit acum în Persoana Fiului. Această mărturisire, care era, după mulți comentatori, cea mai veche formulă baptismală a Bisericii (cf. Romani 10,9: "căci dacă vei mărturisi cu gura ta că Iisus este Domn și vei crede în inima ta că Dumnezeu L-a înviat din morți, te vei mântui"), este, de la origine, mărturisirea trinitară plenară a Persoanei întrupate.
Al treilea: "al celor cerești și al celor pământești și al celor de dedesubt". Numele întrupat are putere asupra celor trei niveluri ale cosmosului antic — ceruri, pământ, iad. Este pantokrator-ul: Cel ce ține toate, prin Numele Său.
4.4. Faptele 4,12: nu este sub cer alt Nume
În acest cadru se înțelege exact afirmația Sfântului Petru înaintea Sinedriului: "Întru nimeni altul nu este mântuirea, căci nu este sub cer alt nume dat între oameni, întru care trebuie să ne mântuim noi" (Faptele Apostolilor 4,12). Cititorul modern, formator în relativismul religios, este tentat să citească această afirmație ca pe o pretenție exclusivistă — și să se simtă inconfortabil. Dar logica ei este alta: Petru nu spune că Iisus este un nume mai bun decât altele; el spune că nu există alt Nume, în sens absolut — pentru că Numele Iisus este Numele întrupat al singurului Dumnezeu adevărat.
Nu este vorba, deci, de o competiție între nume divine, pe care am putea-o arbitra; este vorba de unicitatea însăși a lui Dumnezeu. Shemà Yisrael, YHWH Eloheinu, YHWH echad — "Ascultă, Israele, Domnul Dumnezeul nostru este unul" (Deuteronom 6,4). Mărturisirea unicității lui Dumnezeu în Vechiul Legământ devine, în Cel Nou, mărturisirea unicității Numelui Iisus — pentru că Persoana care poartă acest nume este Persoana Fiului întrupat, deofiinţă cu Tatăl și cu Duhul, prin care unicul Dumnezeu al lui Israel Se descoperă pe deplin. Faptele 4,12 este deci, în adâncimea ei, Shema mesianică — nu un alt Dumnezeu alături de YHWH, ci YHWH descoperit deplin în Persoana Fiului întrupat.
V. Numele întrupat în textele liturgice
Tradiția liturgică ortodoxă este, poate mai mult decât tratatele teologice, locul unde se vede în mod limpede ce a crezut Biserica despre Numele Iisus. Lex orandi, lex credendi — felul în care Biserica se roagă este felul în care ea crede. Și în liturghie, Numele întrupat este la centru.
5.1. Tăierea-Împrejur și Numirea: praznic al Numelui
La 1 ianuarie, Biserica prăznuiește Tăierea-Împrejur cea după trup a Domnului — praznic care, în tradiția patristică, este înțeles nu doar ca împlinire a Legii, ci ca praznicul Numirii lui Iisus. Slujba acestui praznic este o meditație continuă asupra Numelui: tropare, condace, stihiri reiau, în registre mereu schimbate, taina că Pruncul de opt zile primește acum, prin numirea publică, Numele care era al Lui de la veci.
În minei se cântă, la 1 ianuarie, formulări de o densitate teologică remarcabilă — Pruncul cel rotund la zile primește Numele care nu are început, Cel Nemărginit Se numește cu Nume omenesc, Cel ce dă tuturor Numele primește acum un Nume rostit de glasuri omenești. Aceste tropare sunt comentariu liturgic la Filipeni 2,9: Numele cel mai presus de orice nume este descoperit în smerenia tăierii-împrejur.
5.2. Liturghia: ectenie, anaforă, Sfinte Dumnezeule
Cele mai vechi structuri liturgice ale Bisericii sunt construite în jurul invocării Numelui. Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fără-de-moarte, miluiește-ne pe noi — Trisaghionul — este, după tradiție, un imn primit prin descoperire în vremea împăratului Teodosie cel Tânăr (sec. V), iar conținutul lui este invocarea triadică a Numelui. Doamne miluiește — Kyrie eleison — care punctează toate ecteniile, este invocarea Numelui Kyrios, care, după cum am văzut în secțiunea I, este traducerea greacă a Tetragramei.
Anaforaua Liturghiei Sfântului Ioan Gură de Aur începe cu invocarea Tatălui prin Fiul în Duhul, dar atinge punctul ei culminant în prefacere, unde preotul cere coborârea Duhului peste Daruri "ca să se facă Trupul și Sângele Hristosului Tău" — și aici Numele Hristos este invocat ca temei al săvârșirii tainei. Botezul însuși se săvârșește "în Numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh" (Matei 28,19) — și Părinții (Vasile cel Mare, în Despre Duhul Sfânt) vor stărui cu insistență că rostirea trinitară a Numelui este taina, locul unde lucrarea harului întâlnește pe omul care primește.
5.3. Acatistul Numelui Domnului Iisus
Există, în tradiția liturgică ortodoxă, un text care merită menționat aparte: Acatistul Preadulcelui Iisus, atribuit în tradiție Sfântului Mitropolit Petru Movilă (sec. XVII), dar care reia structuri și formulări mult mai vechi, prezente în tradiția imnografică bizantină. Acatistul este, în întregimea lui, o invocare a Numelui întrupat, alternând formula "Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă" cu nenumărate epitete — Iisuse preaminunate, Iisuse preadulce, Iisuse cel ce m-ai zidit, Iisuse cel ce m-ai răscumpărat.
Pentru tradiția isihastă, acatistul nu este un substitut al Rugăciunii lui Iisus, ci o formă lirică a aceleiași teologii: Numele Iisus, rostit în registre mereu noi, este chemarea persoanei către Persoană. Fiecare epitet adaugă un nivel de cunoaștere afectivă (în sensul gnosis patristic, nu sentimental modern): cunoști pe Iisus prin Numele Lui, și cunoști Numele Lui prin lucrările Lui.
5.4. Pomelnicul: Numele ca participare la mântuire
Practica pomelnicului — pomenirea numelor la Proscomidie, scoaterea miridelor pentru fiecare nume rostit — este iarăși o teologie liturgică concretă a Numelui. Numele credinciosului viu sau adormit este pus, prin invocarea preotului, în legătură cu Numele lui Iisus prezent în Sfânta Jertfă. Această legătură nu este simbolică, ci reală: numele omului, adus înaintea Jertfei lui Hristos, intră în comuniune liturgică cu Numele Celui ce mântuiește, primind, prin har, participare la mântuirea lucrată în Hristos.
Această practică, aparent simplă, presupune teologia pe care am desfășurat-o până aici: că Numele Iisus este purtătorul real al lucrării mântuitoare, și că rostirea lui în actul liturgic angajează însăși prezența Persoanei.
VI. Sinteză teologică: cinci teze despre Numele întrupat
Ajunși aici, putem strânge studiul în câteva propoziții de sinteză, care vor sluji ca punte spre Partea III (Numele în Biserica primară) și mai ales spre Partea IV (Rugăciunea lui Iisus și hesychasmul).
1. Numele Iisus este numele iconomic al Fiului întrupat — nu o etichetă istorică oarecare, dar nici Numele veșnic al Fiului ca formă lingvistică. Cititorul care reține un singur lucru din acest articol să rețină distincția aceasta. Persoana Fiului este veșnică, dumnezeirea Lui este de la veci, Cuvântul (Logosul) este din veci alături de Tatăl și de Duhul. Numele Iisus — în limba aramaică a Maicii Domnului, Yeshua — nu este însă numele veșnic al Fiului ca sunet; este numele primit la Întrupare, numele iconomic în care se descoperă lucrarea pentru care Fiul S-a făcut om: YHWH mântuiește. Numele iconomic și Persoana veșnică nu sunt despărțite — Persoana este Cea care poartă numele, numele spune lucrarea Persoanei — dar nu sunt confundate într-o ecuație lingvistică simplă.
2. Numele întrupat este, prin urmare, accesibil omului în chip cu adevărat divin, fără a-și pierde sfințenia. Ceea ce era ascuns sub vălul Templului, ceea ce era nerostibil în iudaismul târziu, devine, în Hristos, rostibil — dar nu profanat. Sfințenia Numelui rămâne; modul de prezență se schimbă. Numele care, în Vechiul Legământ, sfințea prin distanță, sfințește acum prin apropiere.
3. Numele întrupat este purtător real al lucrării (energeia) divine. Tradiția patristică, urmând distincția cappadociană dintre ființă și lucrări, afirmă că Numele Iisus nu este ființa divină (care rămâne incomprehensibilă), dar poartă lucrarea ei. De aceea Numele lucrează: vindecă, mântuiește, sfințește. Nu prin magie, ci prin coincidența reală dintre Nume și Persoană.
4. Numele întrupat este invocabil, și această invocare este întâlnire ontologică, nu doar amintire devoțională. Aceasta este implicația practică pentru creștinul de astăzi. A rosti Numele Iisus nu înseamnă a aduce aminte de o persoană absentă; înseamnă a chema o Persoană prezentă. Persoana lui Iisus, înălțată la dreapta Tatălui dar prezentă în Biserică prin Duhul, răspunde invocării Numelui Său, pentru că El nu rămâne indiferent la propriul Său Nume.
5. Întreaga teologie a Rugăciunii lui Iisus, pe care o vom dezvolta în Partea IV, este desfășurarea practică a acestor patru teze. Părinții neptici nu au inventat o tehnică de meditație; au tras ultima consecință a teologiei Întrupării. Dacă Persoana lui Iisus, chemată în numele iconomic Iisus, este Persoana Fiului întrupat — deofiinţă cu Tatăl și cu Duhul — atunci rostirea continuă a acestui Nume este chemarea continuă a Persoanei Celui ce mântuiește. Nepsis-ul, isihia, monologia (rugăciunea cu un singur cuvânt) — toate sunt forme prin care omul intră, prin Nume, în legătura permanentă cu Persoana Celui Numit.
Numele nu este tehnică, formulă sau vibrație. Numele lucrează pentru că Persoana chemată lucrează, iar omul primește această lucrare prin credință, pocăință, smerenie și viață în Biserică.
VII. Numele Iisus: nume iconomic, nu formulă magică
Înainte de a încheia, trebuie să formulăm o distincție pe care toată tradiția răsăriteană a păstrat-o cu cea mai mare grijă, și fără de care toate cele spuse până aici riscă să fie înțelese greșit.
Numele Iisus nu lucrează ca o formulă autonomă, despărțită de credință, de pocăință și de viața Bisericii. Puterea Numelui nu este magia sunetului, repetarea unei silabe, vibrația unui cuvânt cu însușiri ascunse. Puterea Numelui este prezența Persoanei chemate — și această prezență se face accesibilă doar în legătura vie cu Hristos cel propovăduit, mărturisit, primit în Biserică prin Botez și Euharistie.
Această distincție trebuie spusă apăsat, pentru că în istoria spiritualității au existat și alunecări. Pe de o parte, există tentația nominalismului — a despărți Numele de Persoană, a-L socoti pe Iisus o amintire abstractă, iar Numele Lui un simplu cuvânt comemorativ. Această tentație este întâmpinată de toată mărturia patristică pe care am desfășurat-o: Numele este legat indisolubil de Persoană prin lucrare. Pe de altă parte, există tentația opusă — magismul — a socoti Numele o forță autonomă, care lucrează prin sine, independent de credință și de viață. Această tentație este la fel de străină Părinților neptici. Pentru ei, Numele lucrează pentru că Persoana lucrează, iar Persoana lucrează în creștinul care primește această lucrare prin pocăință, smerenie, viață în Biserică.
De aceea, Părinții nu separă niciodată invocarea Numelui de credința dreaptă, de pocăință, de Botez, de Euharistie și de curățirea inimii. Sf. Ioan Scărarul spune că "cu numele lui Iisus bate-i pe vrăjmași" — dar același Sf. Ioan Scărarul construiește toată Scara în jurul curățirii treptate a inimii, fără de care numele rostit rămâne pe buze și nu coboară în adânc. Sf. Isaac Sirul cere lacrimi, smerenie, fugă de slava deșartă — și abia în acest cadru ascetic vorbește despre rostirea Numelui. Sf. Grigorie Palamas însuși, sintetizând tradiția hesychastă, va lega indisolubil Rugăciunea lui Iisus de viața în Biserică, de Sfintele Taine, de ascultarea de un părinte duhovnicesc.
A rosti Numele fără pocăință înseamnă a-l transforma în tehnică sau în descântec. A-l rosti cu credință, cu smerenie, în viața de pocăință, înseamnă a intra în relație vie cu Persoana Celui Chemat. Diferența între cele două nu este de intensitate, ci de natură.
Această distincție este vitală pentru tot ce vom spune în Partea IV despre hesychasm. Părinții neptici nu propun o tehnică spirituală autonomă; nu spun: "rostește acest cuvânt și vei avea iluminare". Ei spun: "intră, prin pocăință, smerenie, ascultare de duhovnic și viață în Biserică, în legătura vie cu Persoana lui Iisus, iar rostirea Numelui te va menține în această legătură". Numele este poartă, nu forță; este chemare, nu formulă. Cel ce răspunde chemării este Persoana lui Iisus însuși, prin Duhul, care duce pe ai Săi la Tatăl.
Cititorul atent va recunoaște aici structura iconomică a întregii teologii răsăritene: nu confundăm vreodată ființa lui Dumnezeu cu lucrarea Lui, nu confundăm Persoana cu instrumentul prin care Persoana este chemată, nu confundăm chemarea cu răspunsul. Numele Iisus este, în iconomia mântuirii, modul prin care Persoana Fiului întrupat este chemabilă; dar Cel ce răspunde este Persoana, prin lucrarea ei, în libertatea harului. Cel ce cheamă Numele, cheamă pe Domnul; Cel ce mântuiește, este Domnul.
Încheiere: spre Biserica primară
Am început acest articol cu întrebarea: cum poate Numele lui YHWH, păzit sub văl, să devină Nume rostibil și mântuitor? Răspunsul l-am urmărit prin filologia biblică (numele iconomic Iisus = "YHWH mântuiește"), prin dinamica Întrupării (Cuvântul, purtătorul și revelatorul Numelui Tatălui, S-a făcut trup și a primit numele Iisus; Și-a întins Cortul în noi), prin mărturia Părinților (de la Ignatie la Damaschin), și prin texturile liturgice (de la Tăierea-Împrejur la pomelnic).
Concluzia nu este una abstractă: este una practică. Numele Iisus, pe care îl rostim de zeci de ori pe zi — în rugăciune, la auzul unei vești proaste, fără să ne gândim — este numele iconomic al Fiului întrupat: numele primit la Întrupare prin care Persoana Fiului, deofiinţă cu Tatăl și cu Duhul, este chemabilă; este Numele care a fost mărturisit de Tatăl la Botez, a strălucit pe Tabor, a săvârșit învierea. Banalizarea acestui Nume — folosirea Lui ca exclamație, ca figură de stil, ca element de "atmosferă religioasă" — este, în logica strictă a teologiei patristice, o gravă pierdere. Părintele Cleopa Ilie, ca și Părintele Arsenie Papacioc, ca și toți părinții neptici ai Filocaliei, nu se opreau să predice aceasta: Numele Iisus se rostește cu cutremur, pentru că prin el este chemată Persoana Celui ce mântuiește.
Partea III a acestei serii — pe care o vom publica în săptămânile următoare — va urmări cum a fost trăit acest Nume în Biserica primară: în Faptele Apostolilor (unde se face mai mult de zece ori referire explicită la "Numele" ca putere), în literatura sub-apostolică (Didahia, Păstorul lui Hermas), și în primele forme de rugăciune monahală egipteană, unde se va naște, în chiliile lui Antonie cel Mare și ale ucenicilor lui, monologia — rugăciunea cu un singur cuvânt — care va deveni, mai târziu, Rugăciunea lui Iisus.
Iar Partea IV — inima teologică a seriei — va arăta cum hesychasmul athonit, sintetizat de Sfântul Grigorie Palamas în secolul al XIV-lea, nu este nimic altceva decât trăirea în plinătate a tezelor pe care le-am formulat aici: Numele întrupat, invocat în liniștea inimii, deschide omului participarea reală la lucrarea (energeia) lui Dumnezeu — ceea ce numim, în limbaj patristic, îndumnezeire.
Până atunci, propunere practică: rostiți măcar o dată pe zi, încet și cu atenție, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul. Nu ca metodă, ci ca mărturisire. În acea rostire este cuprinsă întreaga teologie pe care am desfășurat-o aici. Și — ceea ce este mai mult — este cuprinsă întâlnirea cu Cel Numit.
Articolele pot fi citite separat, dar formează împreună un arc unitar: de la Tetragrama Vechiului Testament la rugăciunea inimii.